ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6054/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin cererea înregistrată la data de 30 august 2011 în Dosarul nr. 297/43/2011 al Curții de Apel Târgu Mureș, reclamanta SC S. SRL Tg.Mureș a solicitat suspendarea executării deciziei de impunere nr. X1. din 30 august 2010, emisă de D.G.F.P. Mureș și a raportului de inspecție fiscală nr. X2. încheiat la data de 30 august 2010, până la pronunțarea instanței de fond. În motivarea cererii s-a arătat că prin decizia de impunere nr. X1. din 30 august 2010, emisă de D.G.F.P. Mureș, s-au stabilit obligații fiscale în sarcina reclamantei. S-a menționat că împotriva actului administrativ fiscal reclamanta a formulat contestație la Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, iar ulterior acțiune pe fondul cauzei.

S-a arătat că prin declanșarea executării silite se determină blocarea derulării activităților specifice reclamantei; că datorită lipsei de lichidități, societatea reclamantă nu-și va putea onora obligațiile; s-au invocat și aspecte de ordin social, referitoare la credibilitatea reclamantei față de partenerii de afaceri, precum și trecerea în șomaj a unui număr mare de angajați. D.G.F.P. Mureș a invocat excepția autorității de lucru judecat, arătând că instanța a soluționat deja o cerere de suspendare cu același obiect. Prin sentința nr. 234 din 21 noiembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș a respins excepția autorității de lucru judecat, a admis cererea formulată de SC S. SRL, a dispus suspendarea executării deciziei de impunere nr. X1.

din 30 august 2010 și a raportului de inspecție fiscală nr. X2. din 30 august 2010, emise de D.G.F.P. Mureș, până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, următoarele: În ce privește excepția autorității de lucru judecat s-a constatat că există diferențe între cele două cereri, atât în ce privește temeiul legal, cât și în ce privește motivele invocate, cea de-a doua cerere de suspendare vizează faptul că nu a fost soluționată contestația administrativă. În ceea ce privește fondul cauzei, instanța a constatat îndeplinite condițiile referitoare la cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente pentru a se dispune suspendarea executării deciziei menționate.

În esență, s-a reținut că argumentele reclamantei în ceea ce privește catalogarea operațiunii în discuție ca fiind operațiune taxabilă justifică suspendarea executării actului administrativ atacat. De asemenea, lipsa unei soluții cu privire la contestația administrativă timp îndelungat, lasă posibilitatea declanșării executării silite, fără ca organul cu atribuții în soluționarea contestației să se pronunțe asupra argumentelor invocate în cuprinsul acesteia. Instanța de fond a reținut că blocarea conturilor bancare ale societății în condițiile în care aceasta are contracte în derulare cu plăți scadente către furnizori, ar putea conduce la perturbarea gravă a activității, sumele indisponibilizate fiind suficient de împovărătoare pentru a fi considerate a provoca o pagubă iminentă în sensul legii.

2. Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 234/2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, a formulat recurs D.G.F.P. Mureș, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, se arată că sentința recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, întrucât în cauză reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Se menționează că soluția instanței de fond s-a întemeiat pe susținerile neverificate ale reclamantei, care nu pot fi încadrate în cuprinsul noțiunii de caz bine justificat.

Referitor la cea de-a doua condiție de admisibilitate a suspendării executării actului administrativ, respectiv existența pagubei iminente, se arată că în nici un caz cuantumul ridicat al sumei în discuție nu este suficient prin el însuși pentru a fi considerată îndeplinită această condiție, în acest sens fiind și jurisprudența secției de specialitate a instanței de recurs. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca tardiv formulat în raport de data pronunțării sentinței, respectiv 21 noiembrie 2011. De asemenea, se susține legalitatea și temeinicia sentinței instanței de fond, arătându-se că s-a făcut dovada existenței cazului bine justificat și a pagubei iminente prin înscrisurile depuse sila dosarul cauzei, fiind combătute criticile recurentei-pârâte, reiterându-se argumentele expuse și în cererea de chemare în judecată formulată.

Intimata-reclamantă a formulat și concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că a făcut dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată. D.G.F.P. Mureș a formulat răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepției tardivității recursului, motivat de faptul că termenul de recurs, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este de 5 zile de la comunicare, iar în raport de data comunicării sentinței, respectiv 14 decembrie 2012, recursul a fost formulat cu respectarea dispozițiilor legale. Reiterând argumentele aduse prin cererea de recurs, se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate și respingerea cererii de suspendare formulată de reclamantă.

3. Soluția instanței de recurs Referitor la excepția tardivității declarării recursului, invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte, în raport de înscrisurile care se află la dosarul cauzei, a respins această excepție prin încheierea din 13 iunie 2013, pentru considerentele menționate în cuprinsul acesteia. În ceea ce privește recursul D.G.F.P. Mureș, Înalta Curte apreciază că, în raport de criticile formulate, de înscrisurile care există la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente cât și din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9 și 304 1 din C. proc. civ., acesta este fondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Pentru început, se impun a fi făcute unele lămuriri asupra cererii de suspendare formulată.

După cum se constată, prima instanță, soluționând cererea de suspendare, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, a apreciat că este dovedită condiția cazului bine justificat, reținând că argumentele reclamantei în ceea ce privește catalogarea operațiunii în discuție ca fiind operațiune taxabilă justifică suspendarea executării actului administrativ atacat. Este evident că în situația în care nu a fost soluționată contestația administrativă, în raport de dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu dispozițiile art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., temeiul legal al cererii de suspendare formulată de reclamantă este art. 14 din legea menționată. Mai mult, instanța de fond a dispus suspendarea deciziei de impunere nr. X1.

din 2010 până la pronunțarea instanței de fond, așa cum prevăd dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că eronat s-a făcut referire în cuprinsul sentinței la art. 15 din Legea contenciosului administrativ. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/ 2004 „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de art. 14 alin. (1) menționat, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Or, instanța de fond, în această situație, a intrat în cercetarea fondului, astfel că cele reținute nu reprezintă o cercetare sumară a aparenței dreptului, astfel cum impun dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) menționate anterior.

Mai mult, argumentele expuse de reclamantă în susținerea cererii de suspendare formulată în cauza de față și implicit în dovedirea cazului bine justificat, au mai fost analizate cu ocazia soluționării unei alte cereri de suspendare formulată de aceeași reclamantă, cu același obiect, soluționată prin sentința nr. 168 din 3 decembrie 2010 de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 311/43/2010 prin respingerea acesteia. Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2463 din 3 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin urmare, toate argumentele referitoare la caracterul deductibil al unor cheltuieli, tratamentul fiscal aplicabil, calificarea operațiunilor de către organul fiscal nu mai puteau fi reanalizate de instanța de fond, cu atât mai mult cu cât în considerentele sentinței recurate s-a reținut că cea de-a doua cerere de suspendare se întemeiază pe faptul că reclamanta a formulat contestație administrativă, care nu a fost soluționată.

În altă ordine, cele reținute de instanța de fond ca reprezentând un caz bine justificat, respectiv lipsa unei soluții cu privire la contestația administrativă timp îndelungat care lasă posibilitatea declanșării executării silite, nu se încadrează în definiția cazului bine justificat prevăzută de art. 2 alin.(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, care se referă la împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ cu ocazia cercetării sumare a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă, instanța de recurs a reținut ca fiind împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal): emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare suplimentare), etc. În concluzie, motivele și susținerile invocate de intimata-reclamantă nu fac dovada îndeplinirii condiției cazului bine justificat.

Prin urmare, în mod greșit instanța de fond a reținut că este îndeplinită condiția cazului bine justificat. Cât privește criticile referitoare la îndeplinirea condiției pagubei iminente, astfel cum a fost definită în art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată, de asemenea, că argumentele reținute în sentința atacată sunt nefondate, pentru că paguba iminentă nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, prin probe concludente. Intimatul-reclamant nu a administrat nici un fel de probă de natură să formeze convingerea instanței în sensul iminenței unei pagube materiale greu sau imposibil de înlăturat ulterior în cazul în care în final actul ar fi anulat, astfel încât să se circumscrie caracterului de excepție al suspendării executării actului administrativ, conform fizionomiei pe care legea în prezent în vigoare o conferă acestei instituții juridice.

Mai mult, în cazul actelor administrative-fiscale prin care se dispune în sarcina persoanei vătămate plata unei sume de bani, îndeplinirea condiției prevenirii unei pagube iminente nu este dovedită și demonstrată prin simpla susținere că plata sumei respective conduce la producerea unui prejudiciu în patrimoniul acesteia, întrucât astfel s-ar ajunge la concluzia că această cerință este presupusă în majoritatea actelor administrative din această categorie, ceea ce ar contraveni caracterului de excepție al instituției suspendării executării actelor administrative în reglementarea Legii nr. 554/2004. De asemenea, față de cele reținute anterior referitoare la condiția cazului bine justificat, nefiind răsturnată prezumția de legalitate a actului administrativ fiscal contestat, diminuarea patrimoniului reclamantei, urmare a executării silite are caracter prezumat legal.

În altă ordine, pentru a fi admisă o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, respectiv, a unui act administrativ fiscal ca specie a acestei categorii, este necesar a se dovedi îndeplinirea cumulativă a condițiilor impuse de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Întrucât instanța de recurs a statuat că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat, sunt fără relevanță toate argumentele intimatei-reclamante cu referire la condiția pagubei iminente. În concluzie, în raport de cele reținute mai sus, instanța de fond a apreciat în mod greșit că sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, pentru a fi admisă cererea de suspendare a actului administrativ în cauză, astfel că va fi reținută situația prevăzută de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. Având în vedere toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I, alin. (3) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, va admite recursul, va casa sentința recurată și va respinge cererea de suspendare formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Mureș împotriva sentinței nr. 234 din 21 noiembrie 2011 a Curții de Apel Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta SC S. SRL, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2013.