ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 894/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 213667/2008 pe rolul Tribunalului București -

Secția a V-a civilă, reclamanta C.M.R. a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Primarul orașului Voluntari și Primăria Voluntari - Comisia de aplicare a Legii

nr. 10/2001, să se constate că este proprietara unui teren de

10.000 m.p., situat în Voluntari, și să fie

obligași

pârâții să emită dispoziție de restituire în natură pentru suprafața de 9452,65

m.p. și de acordare de despăgubiri pentru diferența de 547,74 m.p. teren ocupat

de construcție.

Prin

sentința civilă nr. 1894 din 17 decembrie 2008, Tribunalul București - Secția a

V-a Civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta C.M.R.

împotriva pârâților Primarul orașului Voluntari și Primăria Voluntari - Comisia

de Aplicare a Legii nr. 10/2001.

Tribunalul

a stabilit că reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită,

sub aspectul legăturii sale cu fosta proprietară a terenului. Deși a dovedit că

este unica moștenitoare a numitei V.I.A., reclamanta nu a dovedit identitatea

dintre aceasta și proprietara inițială a terenului, numita Ș.R.I. ce, prin

contractul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1930, a dobândit 2,5 ha teren

arabil.

Tribunalul

a mai constatat că terenul solicitat a fi restituit, cu destinație de teren

arabil, nu urmează regimul juridic Legii nr. 10/2001, ci face obiect al Legii nr.

18/1991, din raportul de expertiza tehnică extrajudiciară depus, rezultă că în

anul 1990, aparținea fostului I.A.S. Voluntari, iar din planul cadastral al

Comunei Voluntari și din Titlul de proprietate nr.

47203 din 7 noiembrie 2000,

emis în baza Legii nr. 18/1991, a fost

restituit altei persoane.

Tribunalul

a mai reținut că deși în anexa la Decretul nr. 92/1950 figurează numiții V.I.

și L., pe numele lor

nu figurează ca

preluat vreun teren arabil din Voluntari, teren ce, de

altfel, nici

putea face obiect al actului de naționalizare.

Prin

decizia civilă nr. 559 A din 5 noiembrie 2009, Curtea de Apel București -

Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins ca

nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă C.M.R.

Curtea

de apel a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de moștenitoare a

proprietarei inițiale a terenului, depunând în apel acte noi, certificat de

căsătorie și certificat de calitate de moștenitor din care rezultă că numita Ș.R.I.A.

a dobândit, prin căsătorie numele de V., reclamanta - apelantă fiind unica

moștenitoare în calitate de fiică a autoarei V.I.A., decedată la data de 26

decembrie 1974.

Curtea

de Apel a stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, deoarece reclamanta a depus o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

nesoluționată în mod iar instanțele de judecată au competența de a soluționa pe

fond cererile de restituire în natură a imobilelor notificate, față de

dispozițiile obligatorii ale deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a ICCJ.

Instanța

de apel a respins însă apelul ca nefundat deoarece a reținut, pe de o parte, că

reclamanta nu a făcut dovada preluării abuzive a imobilului terenului în

litigiu de către stat într-una dintre modalitățile reglementate în art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, devreme ce în anexa la Decretul nr. 92/1950 nu

figurează vreun teren agricol preluat din Voluntari pe numele soților V. L. și I.

nu figurează cu vreun teren situat în Voluntari, fiind cert că la 1 ianuarie

1990 terenul se afla în perimetrul fostului IAS Voluntari, iar pe de altă parte

reclamanta nu a făcut dovada, nici în fața instanței de fond și nici în fața

instanței de apel, în contra faptului că terenul nu făcea obiect al titlului de

proprietate emis, în temeiul Legii nr. 18/1991, pe numele altei persoane.

Prin

decizia nr. 6038 din data de 12 noiembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 21366/3/2008,

înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantă la

data 18 februarie 2010 împotriva deciziei civile pronunțate de instanța de

apel, a casat decizia recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță.

Înalta

Curte a apreciat că instanța de apel nu a stabilit cu certitudine dacă terenul

solicitat de reclamantă face sau nu obiectul

Legii

nr. 10/2001 sau a Legii fondului funciar și dacă sunt aplicabile

în

cauză dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001, ce exclud din obiectul legii

speciale terenurile agricole al căror regim juridic este reglementat de Legile nr.

18/1991 și prin Legea nr. 1/2000, cu atât mai mult cu cât reclamanta a depus

înscrisuri care pot duce la concluzia că terenul solicitat face parte din

domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv acte prin care Comisia de

aplicare a legii fondului funciar a înaintat notificarea reclamantei cu nr. 168/2005

către Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001 și prin care

intimat-pârâtă a recunoscut că terenul face obiect al Legii nr. 10/2001, precum

și sentința civilă nr. 191 din 28 ianuarie 2008 prin care Tribunalul București

- Secția a IlI-a civilă a admis contestația formulată de numitul B.N., a anulat

în parte Dispoziția emisă de Primarul orașului Voluntari în temeiul legii nr. 10/2001

și a constatat calitatea de persoană îndreptățită la despăgubiri, în sensul

Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață de 12500 m.p. ce a făcut parte

din suprafața de 2,5 ha teren pe care

autoarea

reclamantei a deținut-o pe teritoriul satului Pipera, iar celor

două

suprafețe de teren care au făcut parte din același trup, trebuie să li se

aplice aceeași lege cu caracter reparatoriu.

Înalta

Curtea a decis că se impune suplimentarea probatoriului pentru a stabili cu

certitudine dacă terenul în litigiu face parte din domeniul de aplicare a Legii

nr. 10/2001 sau al Legii fondului funciar, dacă terenul solicitat mai este

liber, atât fizic cât și juridic, sau a fost reconstituită persoanelor fizice

cărora li s-a eliberat titluri de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991.

Prin

decizia nr. 253 A din 14 iunie 2012 a Curții de Apel

București secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie,

instanța a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă, a

schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea

constatând că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii, în echivalent, în condițiile Legii

nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață de 10.000 mp, situat în oraș

Voluntari,

cartier Pipera, tarlaua 22, parcela 441, județ Ilfov, identificat prin raportul

de expertiză tehnică și completarea la acest raport, întocmite de expertul P.E.

și a obligat pârâtul Primarul Orașului Voluntari să emită o dispoziție cu

propunere de acordare de măsuri reparatorii, în echivalent, în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru terenul respectiv. Au fost menținute

dispozițiile sentinței în ceea ce privește respingerea cererii vizând

restituirea în natură a suprafeței de 9.452,65 mp din imobilul menționat.

În

temeiul art. 295 C. proc. civ., precum și a art. 315 alin. (4) C. proc. civ. și

având în vedere principiul "non reformatio inpeius", determinat de

faptul că apelul a fost declarat de apelanta-reclamantă, Curtea de apel a

reținut că dezlegările privind dovada calității reclamantei de moștenitor al

fostului proprietar al imobilului, a identității dintre V.I.A. și Ș.R.I. și a

greșitei aplicări în cauză a Deciziei nr. XX/2007, a ICCJ, nu mai pot fi repuse

în discuție de prezenta instanță de rejudecare, rămânând câștigate pricinii.

Analizând, în al doilea ciclu procesual, singurul aspect care

a justificat casarea deciziei civile nr. 559/2009 a Curții de Apel București

Secția a III a Civilă, respectiv dacă terenul solicitat de reclamantă face sau

nu obiect al Legii nr. 10/2001, dacă mai este sau nu în patrimoniul orașului

Voluntari sau face parte din titlurile de proprietate emise în temeiul legilor

fondului funciar către alte persoane fizice, curtea a reținut că este fondat și

cel de al doilea motiv de apel, și că în mod greșit instanța de fond a reținut

că terenului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Curtea

de apel a dedus aplicarea Legii nr. 10/2001 asupra terenului în litigiu din

faptul că deși la data preluării, anul 1950, terenul se afla în extravilanul

localității, și avea destinația de teren arabil, la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 era situat în

intravilanul

comunei Voluntari, județ Ilfov, iar conform interpretării

per a

contrario a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 terenurile

care la data notificării nu sunt situate în extravilanul localităților, fac

obiectul acestei legi speciale de reparație.

Totodată,

instanța de apel a reținut și dezlegările cu caracter

irevocabil ale instanței de recurs, intrate în puterea de lucru

judecat,

referitoare la recunoașterile făcute de intimata-pârâtă în

legătură cu regimul juridic al terenului, soluționarea notificării fiind

transmisă către Comisia locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, împotriva

cărora nu au fost făcute probe contrarii în

rejudecare în apel, precum

și argumentul identității de soluție dată de

identitatea dintre situația juridică a imobilului solicitat de reclamantă și

situația juridică a imobilului ce a făcut obiect al contestației formulată în

baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001, soluționată de Tribunalul București prin

sentința civilă nr. 191 din data de 28 ianuarie 2008 (ubi eadem est ratio ibi

eadem est solutio), instanța de apel reținând că din probele administrate cele

două terenuri au făcut parte din corpul comun de 2,5 ha ce au aparținut

autoarei reclamantei.

Instanța

de apel a concluzionat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la

măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul teren, în

suprafață de 10.000 mp, dobândit de autoarea sa prin contractul de vânzare

cumpărare, în prezent situat în prezent oraș Voluntari, cartier Pipera, tarlaua

22, parcela 441, județ Ilfov.

Din

concluziile raportului raportul de expertiză tehnică și completarea la acest

raport, întocmite de expertul P.E., privind identificarea terenului în baza

actului de proprietate inițial, a planurilor de parcelare ale moșiei Pipera

Tătărani, planurilor de amplasament delimitare actuale întocmite pentru terenul

în cauză, extrasele de carte funciară, planul cadastral al Com. Voluntari,

precum și din adresele comunicate de OCPI și actele de proprietate anexate,

instanța de apel a dedus însă faptul că imobilul nu poate fi restituit în

natură reclamantei, deoarece el nu este deținut de pârâtul chemat în judecată,

ci de către terți care nu au calitate de părți în prezentul litigiu, care

justifică drepturi de proprietate asupra lui, în temeiul titlurilor de

proprietate, emise în temeiul Legii nr. 18/1991 și a unor acte juridice

ulterioare, translative de proprietate, neanulate.

Curtea

a apreciat că, date fiind limitele în care a fost investită, nu poate proceda

la analiza legalității titlurilor exhibate de acești terți asupra imobilului în

litigiu, dar având vedere faptul că efectul substanțial al hotărârii conduce la

o modificare a situației juridice numai între părți dar și că, în considerarea

interpretării obligatorii date de înalta Curte de Casație și Justiție,

prevederilor înscrise în Legea nr. 10/2001, în cadrul Deciziei nr. XX/2007, are

competența de a soluționa notificarea, în fond, prin rezolvarea definitivă a

raportul litigios dedus judecății, reclamanta neputând fi pusă în situația în

care ar fi nevoită să demareze alte proceduri judiciare, în contradictoriu cu

terții, al căror rezultat nu poate fi anticipat.

A reținut instanța de apel că partea reclamantă a făcut

dovada calității de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în temeiul

Legii nr. 10/2001 precum și a preluării abuzive chiar dacă în anexa la Decretul

nr. 92/1950 se menționează că de pe numele soților V.L. și I. la poziția 8059

s-au naționalizat de pe numele un număr de 8 apartamente fără ca în decretul de

naționalizare să se regăsească naționalizarea de pe numele soților

V. a vreunui teren, deoarece potrivit art. 2 lit.

1 din Legea nr.

10/2001, acest act normativ este pe incident și în

situația acelor imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data preluării, precum și cele preluate fără

temei legal prin acte de dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale

administrației de stat, astfel că lipsa unui act administrativ sau normativ de

preluare, nu este de natură să determine concluzia că acest act normativ cu

caracter special nu este incident în cauză.

Curtea a avut în vedere în acest sens și dispozițiile art. 1 lit.

e) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 adoptate

prin H.G. nr. 250/3/2007 republicată, care prevăd că în cazul în care nu se

poate face dovada formală a preluării de către stat, faptul că imobilul se

regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare

abuzivă.

Prin

recursul declarat la data de 16 iulie 2012 împotriva deciziei nr. 253 A din

data de 14 iunie 2012 a Curții de Apel București, Primarul Orașului Voluntari

și Primăria Voluntari - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 au solicitat,

admiterea recursului și schimbarea în tot a deciziei recurate în sensul de a

respinge acțiunea ca neîntemeiată.

Prin

motivele de recurs, subsumate dispozițiilor ort. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ,

recurentul critică hotărârea instanței de apel pe motivul că:

-

potrivit dispozițiilor art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007,

sarcina probei proprietății, a deținerii ilegale

a acesteia la momentul

deposedării abuzive și a calității de persoană

îndreptățită revine

persoanei care pretinde

dreptul în conformitate cu prevederile art. 3

alin. (1) lit. a) și ale art.

23 din Legea nr. 10/2001. Nu poate fi primită motivarea că reprezintă o

prezumție relativă de preluare abuzivă faptul că imobilul se găsește în

proprietatea statului.

-

decretul nr. 92/1950 nu constituie dovada preluării pentru terenul ce face

obiect al acestei notificări, deoarece la poziția 8059 din anexa la Decretul nr.

92/1950 se regăsesc V.L. și I. cu un număr de 8 apartamente situate în

București, și nicidecum cu suprafața solicitată prin notificarea depusă la

Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 Voluntari.

Prin

întâmpinarea depusă, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului

având în vedere faptul că instanța de judecată a reținut corect că are

calitatea de persoană îndreptățită susținând că:

-

nu a invocat niciodată că imobilul

notificat în baza Legii nr.

10/2001 a fost preluat în baza Decretului nr.

92/1950 ci a depus aceste decret pentru a arăta faptul că familiei sale i-a

fost confiscată întreaga avere;

-

a dovedit că a făcut toate demersurile în vederea aflării modalității de

preluare, iar recurenta este în culpă deoarece a refuzat să îi elibereze dovezi

privind situația juridică a imobilului.

-

instanța a aplicat corect prevederile art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007,

prezumția introdusă de textul de lege nefiind răsturnată.

-

a făcut dovada, prin probele administrate, că are calitatea de persoană

îndreptățită în temeiul Legii nr. 10/2001, în lumina Deciziei nr. 637 A din 10

septembrie 2008 a Curții de Apel București - secția a III a civilă prin care a

fost soluționată contestația împotriva dispoziției nr. 809 din data de 23

septembrie 2005 emisă pentru familia B., între situația juridică a terenului ce

a fost preluat respectivei familii și situația terenului preluat de la autoarea

reclamantei existând similaritate ce impune soluționarea unitară.

Examinând

recursul prin prisma criticilor formulate, înalta Curte a constatat că nu este fondat,

urmând să îl respingă, pentru considerentele ce urmează:

Pornind

de la modul de formulare al motivelor de recurs, înalta Curte constată că deși

recurentul invocă în mod formal motive de nelegalitate subsumate dispozițiilor art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în realitate, singura critică a hotărârii

instanței de apel

se referă la greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 1 lit. e)

din H.G. nr. 250/2007,

subsumat prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurentul

susține, în sinteză, că deși sunt aplicabile în cauză, dispozițiile art. 1 lit.

e) din H.G. nr. 250/2007 nu au sensul reținut de instanța de apel, potrivit

dispozițiilor legale citate sarcina probei aparține persoanei care se pretinde

îndreptățită. Recurentul susține că reclamanta nu a făcut dovada preluării

abuzive, iar Decretul nr. 92/1950 nu constituie un act de preluare valabil.

Înalta

Curte apreciază că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare

în cauză a dispozițiilor citate, susținerile recurentului fiind nefondate.

Dispozițiile

art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 cuprind două teze care, ambele

reglementează sarcina probei în materia dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Astfel,

prima teză a art. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007 statuează că, în materia Legii

nr. 10/2001, „sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la

momentul deposedării abuzive și a calității de persoană îndreptățită la

restituire revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu

prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din lege". Ipoteza

introdusă de textul de lege reglementează obligația notificatorilor de a dovedi

faptul pozitiv al existenței dreptului de proprietate în patrimoniul său sau al

autorilor săi, a calității de moștenitor precum și a preluării abuzive.

Teza a doua a aceluiași articol, introduce însă o prezumție

legală relativă pentru situația în care persoana care se consideră îndreptățită

la măsuri reparatorii în temeiul legii nr. 10/2001 ar fi pusă în situația de a

nu putea face dovada faptului pozitiv al preluării și pentru a evita dovada

faptului negativ.

Astfel,

conform Cap. I pct. 1 pct. 1 lit. e) din H.G. nr. 250/2007, în cazul în care

pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către

stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv

se găsește în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării

bunului), soluționarea notificării se va face în funcție și de acest element -

faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului

constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă,

dovada contrară

aceste prezumții urmând a

fi făcută de partea în defavoarea căreia funcționează, în speță de către

recurent.

Folosirea

prezumției respective este justificată atât de principiile clasice ale

raționamentului juridic dar și de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din

Legea nr. 10/2001, din care rezultă că în categoria imobilelor preluate abuziv

intră și „orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea

dispozițiilor legale

în vigoare la data

preluării, precum și cele preluate fără temei legal

prin acte de

dispoziție ale organelor locale ale puterii sau ale administrației de

stat".

În

aplicarea textelor de lege citate înalta Curte constată că reclamanta a făcut dovada

calității de persoană îndreptățită la

restituire,

dovedind dreptul de proprietate al autoarei sale, precum și

calitatea de

moștenitor de pe urma acesteia, în temeiul dispozițiilor art. 3 și 4 din Legea nr.

10/2001, fiind în imposibilitatea de a face dovada modului în care imobilul a

fost preluat de stat, cu atât mai mult cu cât în mod culpabil recurentul este

cel care nu a răspuns demersurilor sale.

Astfel,

instanța de apel a reținut cu caracter irevocabil, în privința faptelor

stabilite și necontestate de recurent, că autoarea recurentei, numita Ș.R.I.A.,

a fost proprietară a unui teren în suprafață de 2,5 ha teren arabil, dobândit

prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 noiembrie 1930, situat la data

preluării pe teritoriul satului Pipera din care ulterior a înstrăinat suprafața

de 1,5 ha teren numitului B.N., în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Totodată,

reclamanta a făcut dovada identității dintre terenul înscris în titlul de

proprietate al autoarei reclamantei și terenul notificat.

Potrivit

raportului de expertiză efectuat în cauză de către raportul de expertiză

tehnică și completarea la acest raport, întocmite de expertul P.E., privind

identificarea terenului ce a aparținut autoarei reclamantei, rezultă

identitatea dintre terenul ce a aparținut autoarei reclamantei și terenul

notificat ce în prezent se află pe teritoriul orașului Voluntari, cartier

Pipera, la sud de str. Drumul Potcoavei, în tarlaua 22, parcela 441, jud.

Ilfov, iar din probele administrate rezultă că imobilul s-a aflat în anul 1990

în perimetrul IAS Voluntari, fiind făcute reconstituiri ale dreptului de

proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991 prin emiterea unui număr de trei

titluri de proprietate.

Față

de situația de fapt reținută, înalta Curte constată că în speță poate opera

prezumția relativă a preluării abuzive ce presupune ca în cadrul

raționamentului juridic validat de dispoziția legală în vigoare, de la faptele

dovedite cu caracter pozitiv de reclamantă să fie transă concluzia dovezii

faptului ce nu poate fi dovedit altfel decât operând prezumția legală relativă.

Chiar dacă decretul nr. 92/1950 nu reprezintă titlul valabil de preluare pentru

imobilul teren arabil notificat, instanța de apel a tras concluzia corectă a

preluării terenului în mod abuziv de către stat, în absența oricărui act al

puterii legislative sau administrative.

Pe de altă parte, fiind vorba despre o prezumție

legală relativă,

revenea persoanei îndreptățite sarcina de a face dovada

contrară a faptului că terenul nu a fost preluat de stat în mod abuziv și, pe

cale de consecință nu face obiect al Legii nr. 10/2001. Or, în absența probei

contrarii pe care ar fi trebuit să o facă partea recurentă, reclamanta a făcut

dovada tuturor condițiilor de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Având în vedere toate aceste considerente, în raport de

dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte va respinge

recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondat recursul declarat de pârâții Primarul Orașului Voluntari și de

Primăria Voluntari - Comisia de Aplicare a Legii nr. 10/2001 împotriva deciziei

civile nr. 253A din 14 iunie 2012

a Curții

de Apel București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și

de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie

2013.