ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 851/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 851/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 3472/CA/2005

pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări

Sociale, Contencios Administrativ și Fiscal,

reclamantul B.G.G. a solicitat instanței ca, în

contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului București, să dispună obligarea

acesteia la emiterea deciziei de restituire a apartamentului din Calea

Victoriei, sector 1, a terenului situat în București, Str. Vlad Dracu, sector 3

și a spațiului comercial situat în București, Str. Petru Poni iar în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României să dispună obligarea acestui pârât

la emiterea unei hotărâri de guvern de restituire a farmaciilor confiscate prin

Decretul nr. 418 din 16 mai 1953.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat ca a revendicat imobilele menționate în baza Legii nr. 10/2001 și deși

are acte de dreaptă dobândire, cererea lui nu a fost admisă de autoritățile

statului, producându-i-se mari prejudicii.

Prin sentința civilă nr. 2448 din 03

iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 3472/CA/2005, Tribunalul București -

Secția a VIII-a Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ

și Fiscal

a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului României, ca

neîntemeiată, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția de

Contencios Administrativ.

Prin sentința civilă nr. 310 din 13

februarie 2006, pronunțată în dosarul nr. 31543/2/2005, Curtea de Apel

București-Secția a VIII-a Contencios Administrativ și Fiscal

a respins ca inadmisibilă cererea

formulată de reclamantul B.G.G., în contradictoriu cu pârâții Primăria

Municipiului București și Guvernul României.

Prin decizia civilă nr. 2076 din 19

aprilie 2007, pronunțată în dosarul nr. 31543/2/2005, înalta Curte de Casație

și Justiție

- Secția de

Contencios Administrativ și Fiscal a admis recursul formulat de reclamantul B.G.G.

împotriva sentinței civile nr. 310 din 13 februarie 2006 a Curții de Apel

București - Secția a VIII-a de Contencios Administrativ și Fiscal, a casat în

parte sentința atacată și a trimis cauza spre competentă soluționare a

capetelor de cerere referitoare la obligarea la restituirea în natură a

imobilelor, la Tribunalul București - Secția Civilă și a menținut dispoziția

din sentința atacată referitoare la respingerea ca inadmisibil a capătului de

cerere privind obligarea la emiterea unei hotărâri de guvern de restituire a

farmaciilor confiscate prin Decretul nr. 418/1953.

În considerentele acestei decizii,

Curtea a reținut, în ceea ce privește primul capăt de cerere din acțiunea

reclamantului, că sunt incidente în raport de obiectul acestuia, prevederile

art. 21 alin. (1) și (4) și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și nu

prevederile Legii nr. 554/2004, astfel că respectiva competență de soluționare

a acestei cereri aparține secției civile a tribunalului în a cărui rază

teritorială își are sediul persoana juridică notificată, deținătoare a

imobilului solicitat, în concret Secției Civile a Tribunalului București.

Referitor la

modul de soluționare a capătului de cerere din acțiunea reclamantului, formulat

în contradictoriu cu Guvernul României, prin care s-a solicitat obligarea

acestuia la emiterea unei hotărâri de restituire a farmaciilor confiscate prin

Decretul nr. 418/1953, s-a constatat că în mod corect acesta a fost respins ca

inadmisibil, întrucât în cauză conflictul nu s-a născut potrivit art. 2 alin. (1)

lit. e) din Legea nr. 554/2004, din emiterea unui act administrativ care să-l

fi vătămat pe reclamant într-un drept al său sau într-un interes legitim, din

nesoluționarea în termenul legal a vreunei cereri sau din refuzul nejustificat

de a rezolva vreo cerere a reclamantului, adresată Guvernului României,

referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului București - Secția a V-a Civilă, sub nr. 27020/3/2007.

La termenul de

judecată din data de 23 ianuarie 2008, reclamantul B.G.G. a învederat instanței

că nu a formulat

notificare pentru imobilul situat în Str. Petru Poni și că înțelege să îl

revendice în baza dreptului comun și nu în baza Legii nr. 10/2001, aspecte

consemnate în încheierea de ședință de la acea dată.

La

termenul din data de 03 februarie 2010, tribunalul a dispus disjungerea

capetelor de cerere privind restituirea spațiului comercial situat în

București, Str. Petru Poni, sector 1 și privind restituirea terenului situat în

București, Str. Vlad Dracul, sector 3.

Ca urmare a

disjungerii, pe rolul Tribunalului București-Secția a V-a Civilă a fost

înregistrat dosarul nr. 9138/3/2010, având ca obiect restituirea spațiului

comercial situat în București, Str. Petru Poni, sector 1.

Prin sentința civilă nr. 772 din 02

iunie 2010 pronunțată în acest dosar nr. 9138/3/2010, Tribunalul București -

Secția a V-a Civilă

a

respins cererea formulată de reclamantul B.G.G., în contradictoriu cu pârâta

Primăria Municipiului București, ca neîntemeiată.

Analizând

actele și lucrările dosarului, tribunalul a reținut următoarele:

Prin cererea care formează obiectul

cauzei de față, reclamantul B.G.G. a solicitat obligarea pârâtei Primăria

Municipiului București să-i lase în deplină proprietate și posesie, spațiul

comercial situat la parterul imobilului din București, Str. Petre Poni, sector

1, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ.

Din adresa nr.

12241 din 10 martie 2006 emisă de Ministerul Sănătății rezultă că Farmacia G.D.

din București, Str. Petre Poni, a fost naționalizată în baza Decretului nr. 134/1949

pentru naționalizarea unităților sanitare.

Reclamantul nu

a depus la dosar nici un înscris din care să rezulte că persoana juridică mai

sus arătată avea în proprietate imobilul a cărui restituire a fost solicitată,

situat în București, Str. Petre Poni, sector 1 și nici că bunicul său, G.A.,

era asociat la persoana juridică de la care a fost preluat imobilul de către stat.

Imobilul care face obiectul cererii se

numără conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate de

stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 și a căror

restituire face obiectul de reglementare al acestei legi (speciale).

Potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (1)

din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului

sau al unităților administrativ - teritoriale, bunurile dobândite de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat, iar potrivit art. 6 alin. (2) din același act

normativ, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele

obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale

de reparație.

Legea nr. 10/2001 reglementează o

procedură specială pentru acordarea de măsuri reparatorii persoanelor ale căror

imobile au fost preluate în mod abuziv de către stat sau de către alte persoane

juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, indiferent dacă

imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil și oricare ar fi fost

destinația acestora la data preluării, cu excepția celor care fac obiectul

altor legi cu caracter reparator ori pentru care urmează să se adopte acte

normative speciale.

Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, sunt supuse restituirii, în condițiile speciale ale

acestei legi (deci cu urmarea procedurii prealabile), imobilele aflate în

deținerea persoanelor juridice menționate în text: o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, la data intrării în vigoare a legii.

În conformitate cu dispozițiile art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită are obligația să

notifice persoana juridică deținătoare în termen de 6 luni de la data intrării

în vigoare a legii (termen care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001

și prin O.U.G. nr. 145/2001, expirând la data de 14 februarie 2002), iar în

raport de disp. art. 22 alin. (5) din lege, sancțiunea

netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilității persoanei

îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii

în justiție.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001

este o lege specială, cu caracter reparatoriu, care interesează ordinea

publică, dispozițiile acestei legi sunt de imediată aplicare. Rezultă așadar

că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele

care intră sub incidența legii, persoanele îndreptățite pot obține măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent numai în condițiile acestei legi. În consecință,

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a unui

imobil preluat în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989, aflat în posesia uneia din "unitățile deținătoare" menționate

de art. 21 alin. (1) din lege, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun-art. 480-481

C. civ nu mai poate fi primită.

Pe de altă

parte, tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta

Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în soluționarea unui

recurs în interesul legii, s-a statuat că: „Cu privire la acțiunile întemeiate

pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor

preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de

instanțele judecătorești, Secțiile Unite decid:

Concursul

dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este

prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice."

Din această decizie a înaltei Curți de

Casație și Justiție constituită în Secții Unite, care este obligatorie pentru

instanțe, conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ. rezultă că

dispozițiile Legii nr. 10/2001, având caracter special și derogatoriu, se

aplică cu prioritate față de prevederile art. 480 C. civ., care constituie

dreptul comun în materia revendicării.

Prin urmare, după data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare a imobilelor vizate de

acest act normativ nu mai poate fi primită pe calea dreptului comun, persoanele

îndreptățite fiind ținute să urmeze procedura stabilită de legea specială.

Persoanele cărora le sunt

aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea

prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

Instituirea de

către legiuitor a unei proceduri prealabile sesizării instanței nu îngrădește

accesul liber la justiție al reclamantului, deoarece dreptul de acces la

justiție nu exclude respectarea anumitor proceduri si condiții prescrise de

lege, în conformitate cu art. 126 alin. (2) din Constituția republicata,

potrivit cu care competenta instanțelor judecătorești si procedura de judecata

sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, legiuitorul a apreciat că este mai ușor

ca procedura prealabilă să se desfășoare între deținătorul imobilului și

persoana îndreptățită la restituire, deoarece în final, tot instanțele

judecătorești vor fi cele care vor hotărî asupra reparațiilor prevăzute de

lege.

În plus, prevederile art. 44 alin. (1)

teza a doua din Constituția republicată dispun că conținutul si limitele

dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar art. 136 alin. (5)

consacră caracterul inviolabil al proprietății private, în condițiile legii.

Potrivit acestor dispoziții, legiuitorul ordinar este așadar, competent să

stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de

proprietate, în accepțiunea principială conferită de Constituție, în așa fel

încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele

particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel niște

limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. Prin

reglementarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie

acestor imperative, în limitele si potrivit competenței sale constituționale.

Și jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului este în sensul că dreptul de acces la justiție implică prin

natura sa, o reglementare din partea statului și poate fi supus unor limitări

sau condiționări, atât timp cât nu este atinsă substanța dreptului. în cauza

Golder contra Regatului Unit, Curtea a statuat că "dreptul de acces la

tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există

posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care

circumscriu conținutul oricărui drept".

Totodată, prin respingerea acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun nu are loc nici o

încălcare a dispozițiilor art. l din Protocolul Adițional nr. l la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, art. l din Protocolul

Adițional nr. l la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează

protecția unui bun actual aflat patrimoniul persoanei interesate sau a unei

speranțe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Acest articol

nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de

autoritățile statului, înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire

la statul în cauză.

În jurisprudența sa în cauzele

împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că

solicitarea de a obține un bun preluat de stat în perioada comunistă nu

reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Poenaru c.

României).

Măsurile sancționatorii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, constând în pierderea dreptului de proprietate de către

persoanele îndreptățite care nu au respectat termenele prevăzute de această

lege nu cotravin cerințelor prevăzute de art. l din Protocolul nr. l și nici

practicii în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul a respins cererea ca

neîntemeiată având în vedere considerentele expuse și faptul că reclamantul B.G.G.

nu a făcut dovada formulării unei notificări în baza Legii nr. 10/2001 prin

care să solicite restituirea în natură a spațiului comercial situat în

București, Str. Petre Poni, sector 1 și nici a dreptului de proprietate al

autorului său asupra imobilului.

Împotriva sentinței primei instanțe,

reclamantul B.G.G. a formulat apel în termen legal,

precizând faptul că prin tergiversări

abuzive, prin refuz de a judeca, folosind și acțiunile avocaților ce l-au

înșelat în convenții, judecătorii fondului au favorizat această înșelăciune,

prin refuzul de restituire.

A apreciat că i-au fost grav încălcate

drepturile fundamentale, nu s-a respectat jurisprudența CEDO, iar magistrații

au încălcat în mod grav și repetat legea, prin soluția pronunțată.

Ulterior primei zile de înfățișare din

apel, când cauza a fost suspendată pentru lipsa nejustificată a părților la

primul termen de judecată, reclamantul a solicitat redeschiderea judecății,

precizând totodată, că depune și motive de apel (fila 188 dosar prezent) conform

cărora a invocat dreptul de revendicare imprescriptibilă pentru spațiul

comercial în litigiu, situat la parterul și subsolul unui bloc la adresa

indicată în acțiune, imobil care a fost naționalizat ca farmacie prin Decretul nr.

134/1949 de la autorul și bunicul reclamantului G.A.V., conform procesului -

verbal predat reclamantului de Arhiva CAFIN a Ministerului de Finanțe. A

apreciat că valoarea acestui spațiu comercial este de 400.0000 euro iar

valoarea chiriei pierdute și a profitului din 1949 până azi la 4 milioane euro.

A solicitat

obligarea pârâților să depună la dosar documentele de preluare pe care le dețin

PMB-CGMB, Departamentul de valorificare spatii comerciale să aducă contractul

care îl are cu societatea M. pentru a se constata nulitatea lui absolută.

A solicitat să

fie obligată pârâta P.M.B. - Direcția Concesionari și să-i predea reclamantului

80% din chiria încasată până astăzi, întrucât cunoștea că nu este proprietar,

ci doar un posesor fără drept, deținător fraudulos prin dreptul forței.

Reclamantul a

mai susținut că documentele cu valoare de înscrisuri prin care probează

naționalizarea acestui bun al autorilor săi se găsesc la filele nedisjunse din

dosarul nr. 27020/3/2007 - fost la I.C.C.J.

A susținut că

nu există nici un dubiu că autorii reclamantului sunt proprietarii si

reclamantul ostenitorul, solicită instanței ca prin sentința civilă ce se va

pronunța să se dispună următoarele:

absolută a contractului dintre PMB-CGMB și M. sau firma inițiala care preluat

spațiul;

în deplină si netulburată posesie a acestei proprietăți către apelant,

chiriașul rămânând în spațiu, plătindu-i chiria pieței.

Reclamantul a susținut că înțelege să

se folosească de orice mijloc de probatoriu, permis de lege, pentru a-și dovedi

drepturile.

Pârâții nu pot invoca prevederi C.

civ. pentru a nu aduce documentele ce le dețin la dosar, decretele abuzive de

naționalizare nu erau judecate in justiție după vreun C. civ. al unui stat de

drept democratic, ci erau abuzuri staliniste ca parte a unui genocid si program

de exterminare a proprietarilor legitimi în toate tarile comuniste.

Reclamantul a solicitat ca, prin

sentința ce se va pronunța, să se dispună constatarea nulității absolute a

contractului prin care PMB sau orice altă persoana juridică sau fizică deține

sau folosește acest spațiu comercial, naționalizat de la autorul și bunicul său

G.A.V. prin Decretul 418 din 16 mai 1953; să fie obligată PMB să-i lase in

deplina si netulburata posesie proprietatea; să fie anulate și casate

hotărârile instanței de fond pentru refuz de judecata si abuz de drept ca netemeinice

si nelegale.

Reclamantul a solicitat:

comercial parter și subsol si terenul aflat sub el, au fost preluate prin

Decret de Naționalizare, de la autorii reclamantului;

prin care PMB a cedat vreun drept de folosință unei juriste, angajată la PMB,

care a devenit judecătoare, poate chiar la Tribunalul București si poate chiar S.C.,

așa spunea în 2005 M.M., care avea acte pe firma SC C.I.

plătească reclamantului retroactiv chiria de piața, scăzând diferența plătită

pe contract către PMB sau orice alt subsidiar fraudulos. Să fie obligat acest

pârât să aducă în instanță pentru apelant fișa de calcul - contractul.

deplină și netulburată posesie acest imobil, să-i predea 80% din încasările

contractului de concesionare către SC M. SA sau diverși interpuși sau firme

căpușă.

cererea de a fi despăgubit apelantul de Statul Român prin Ministerul de Finanțe

pentru lipsire de folosință cu o suma de 70.000 Euro anual (șapte zeci mii),

începând cu 1949, adică 62 ani = 4.343.000 euro (patru milioane trei sute patruzeci

si trei mii euro) în dovedirea drepturilor de moștenitor și proprietar, a depus

o serie de înscrisuri certificate ca fiind conforme cu cele originale.

În drept, și-a întemeiat apelul, pe

prevederile art. 1 Protocol nr. 1 și art. 6 și jurisprudența CEDO, Legea Micii

Reforme, Codul Civil - art. 480 și următoarele și Codul procedură civilă - art.

172 alin. (1) și (2).

A formulat în același context, și

cerere de introducere în cauză, a mai multor persoane fizice sau juridice: SC P.L.,

SC C.I. SRL, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice (fila 29 dosar

apel).

La termenul de judecată din data de 20

octombrie 2011, în contextul în care instanța de apel a pus în discuție

admisibilitatea în apel, a cererilor noi formulate de reclamant (constatare

nulitate absolută a diverse acte juridice, plata retroactivă a chiriei, etc.),

respectiv introducerea în cauză, a unor noi pârâți, reclamantul a precizat că

înțelege să renunțe la aceste cereri (fila 136 verso dosar apel).

La același termen de judecată,

reclamantul a renunțat și la cererea de conexare a prezentei cauze, la dosarul nr.

dosarul nr. 27020/3/2007.

La solicitarea expresă a instanței de

judecată, Secția a IX- a a Curții de Apel București a înaintat la dosar,

copiile actelor din dosarul de fond nr. 27020/3/2007 (cel din care s-a disjuns

prezenta cauză) (filele 65 și urm dosar prezent).

În apel, s-a administrat conform art. 292

și art. 295 C. proc. civ., proba cu înscrisuri: fișa personală a autorului

reclamantului, G.V.A., emisă de Ministerul Afacerilor Externe, eliberat la data

de 5 iunie 1951; cerere de modificare, înregistrată sub nr. 502 din data de 28

mai 1947, emisă de Camera de Comerț și de Industrie din Buzău - Oficiul

Registrului Comerțului; adresă înregistrată sub nr. 12241 din data de 10 martie

2006, emisă de Ministerul Sănătății - Compartimentul Relații cu Presa; proces -

verbal al Adunării Generale ordinare și extraordinare din data de 24 iunie 1947,

emis de Societatea Anonimă Română pentru Comerț și Industrie de Produse

Farmaceutice și Sanitare „H."; proces - verbal din data de 06 iunie 1945 -

interogator -, emis de Ministerul Justiției - Tribunalul Poporului - Acuzator

Public 12; situația patrimonială la naționalizare a farmaciei - Anexa 108 la

Decretul nr. 134/1949; concluzia din data de 31 iulie 1953; adresă emisă de

Consiliul General al Municipiului București - Administrația Fondului Imobiliar,

înregistrată sub nr. 16485 din data de 05 august 2005; adresa înregistrată sub nr.

712/C din data de 14 noiembrie 2006, emisă de Ministerul Justiției - Tribunalul

Militar teritorial - Biroul Arhivă; certificat de căsătorie al autorului

reclamantului, G.V.A., emis de Republica Populară Română - Sfatul Popular al

Raionului București; adresa înregistrată sub nr. 691/C din data de 27 mai 2003,

emisă de Ministerul Justiției - Tribunalul Militar Teritorial - Biroul Arhivă

Specială; certificat de deces al autorului reclamantului G.A., nr. 25 din data

de 03 august 1962, emis de Primăria comunei Lerești, județ Argeș; certificat de

moștenitor din data de 06 martie 1992, emis de Notariatul de Stat al Sectorului

1 București, de pe urma defunctei G.E.; certificat de calitate de moștenitor

legal din data de 05 martie 2003, emis de Biroul Notarilor Publici Asociați „S.D.

și T.B. – C. – C.", de pe urma defunctei B.V.", sentința civilă nr. 971

din data de 25 iunie 2010, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a

Civilă, în dosarul nr. 23399/3/2010, precum și copii xerox ale unor articole

publicate în Ziarul „A." din data de 18 iulie 2005, Ziarul „A." și

Ziarul „A.C.", adresă emisă de Arhivelor Naționale înregistrată sub nr. 17540

din 04 noiembrie 2011; adresă emisă de Serviciul Municipiului București al

Arhivelor Naționale înregistrat sub nr. C 4444 din data de 09 noiembrie 2011;

adresa emisă de Serviciul Județean Prahova de pe lângă Arhivele Naționale

înregistrată sub nr. 1335 din data de 15 noiembrie 2011; adresă emisă de

Serviciul Județean Buzău de pe lângă Arhivele Naționale înregistrată sub nr. C

1403 din data de 17 noiembrie 2011, adresa nr. 1674 din data de 08 februarie 2012,

emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Arhivele Naționale; adresa nr.

2892 din data de 06 februarie 2012, emisă de Ministerul Sănătății - Direcția de

Sănătate Publică a Municipiului București; adresa nr. 1010 din data de 13

februarie 2012, emisă de Ministerul Sănătății - Institutul Național de Sănătate

Publică; adresa nr. 1674 din data de 15 februarie 2012, emisă de Ministerul

Administrației și Internelor - Arhivele Naționale; adresa nr. C 325 din data de

14 februarie 2012, emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Arhivele Naționale

- Serviciul Municipiului București al Arhivelor Naționale; adresa nr. 1057379/1652

din data de 17 februarie 2012, emisă de Primăria Municipiului București -

Direcția Patrimoniu - Serviciul Evidență Domeniu Public și Privat; adresa nr. 1057379/1653

din data de 16 februarie 2012, emisă de Primăria Municipiului București -

Direcția Patrimoniu - Serviciul Cadastru; fax, din partea Bibliotecii

Academiei, prin care a comunicat copia Legii nr. 804/1946, adresa nr. 1057379/1652

din data de 17 februarie 2012 (4493/20 februarie 2012) privind identificarea

imobilului în cauză, adresa Administrației Fondului Imobiliar, înregistrată sub

nr. 14335 din data de 10 aprilie 2012, adresa înregistrată sub nr. 1071804/5149

din data de 02 mai 2012, eliberată de Primăria Municipiului București -

Direcția Patrimoniu - Serviciu Evidență Domeniu Public și Privat.

Curtea de Apel București

s-a constatat legal sesizată și

competentă material să soluționeze apelul, față de prevederile art. 3 C. proc. civ.

și art. 282 și urm. C. proc. civ.

Verificând sentința apelată, în

limitele cererii de apel, conform prevederilor art. 295 C. proc. civ., Curtea a

apreciat că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Curtea a reținut că acțiunea

reclamantului reprezintă o acțiune în revendicare de drept comun, potrivit

calificării date de instanța de fond, în temeiul inclusiv al cererii

precizatoare orale a reclamantului, expuse la fila 38 dosar fond.

Potrivit doctrinei juridice, acțiunea

in revendicare a fost definită ca fiind acțiunea prin care proprietarul care a

pierdut posesia unui bun individual determinat, cere instanței să i se

stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia

lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

Hermeneutica elementelor art. 480 C.

civ. relevă așadar că și în cadrul unei acțiuni în revendicare, reclamantul

trebuie să dovedească în prealabil, dreptul de proprietate al său, adică să

exhibe un titlu care cel puțin din punct de vedere formal, să ilustreze

calitatea sa de proprietar asupra imobilului revendicat.

Prin titlu, se înțelege în principiu,

actul juridic prin care se realizează transferul dreptului de proprietate,

inter vivos sau mortis causa, oneros sau cu titlu gratuit.

Așadar, premisa analizei comparative a

situației juridice a părților litigante într-o acțiune în revendicare de drept

comun, este existența unui titlu cel puțin formal de proprietate al

reclamantului, întrunirea acestui element fiind de natură a permite analiza în

continuare, pe fond, a cererii de revendicare.

Sub același aspect, Curtea mai

apreciază că întrucât obiectul prezentei cauze îl reprezintă o acțiune în

revendicare de drept comun, reglementată de art. 480 C. civ. și nu o acțiune

întemeiată pe Legea nr. 10/2001, rigorile presupuse de dovada dreptului de

proprietate instituite de dreptul comun în materie, ilustrate anterior, nu vor

putea fi atenuate de prevederile mai favorabile ale legii speciale evocate.

De altfel, reclamantul a urmat și

procedura Legii nr. 10/2001 (conform mențiunilor de la filele 7-8 dosar fond,

precum și înscrisurile de la filele 90 și urm., 96 și urm. dosar apel) inclusiv

cu referire la acest imobil, astfel încât reclamantul nu va fi lipsit de

beneficiul special al legiuitorului sub acest aspect acordat în procedura

specială, însă neaplicabil în cea obișnuită.

teoretice, la speța dedusă judecății, Curtea a constatat împrejurarea că

reclamantul nu exhibă nici un titlu de proprietate al autorului său asupra imobilului

din str. Petru Poni (actual Bvd. I. G. Duca, sector 1) care să poată fi opus

pârâtei.

Curtea a reținut că, în prezent,

imobilul în litigiu, este în patrimoniul Municipiului București, fiind

administrat de Administrația Fondului Imobiliar, fiind închiriat societății

comerciale SC P.L. SRL, în baza fișei de calcul nr. 1354 din 06 august 2010

întocmite de Primăria Municipiului București - Direcția Generală Achiziții -

Direcția Contracte și este folosit ca și centru medical (adrese Primăria

Municipiului București și Administrația Fondului Imobiliar - filele 229, 233

dosar apel).

Curtea a mai

reținut că încă de la momentul formulării cererii de chemare în judecată,

reclamantul nu a arătat care este titlul de proprietate al autorului său și

deci, implicit al său, precizând doar în mod repetat, că bunicul său a deținut

la adresa indicată, o farmacie intitulată G.D. care ar fi fost naționalizată în

temeiul Decretului nr. 134 din 02 aprilie 1949 pentru naționalizarea unităților

sanitare ca: farmaciile urbane reședințe și nereședințe de județ și centre

importante muncitorești, laboratoare chimico-farmaceutice, drogherii

medicinale, depozite de medicamente și laboratoare de analize medicale (adresa

Ministerului Sănătății - fila 33 dosar apel).

De și în temeiul rolului său activ,

reglementat de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., Curtea a dispus căutarea

eventualului titlu de proprietate al numitului A.V.G. asupra farmaciei în

discuție, în Arhivele Naționale ale României Sediul Central, dar și în cel al

Direcțiilor Prahova și Buzău, în arhivele Ministerului Sănătății - Serviciul

Arhivă și a Ministerului Sănătății - Direcția de Sănătate Publică a

Municipiului București, a Ministerul Sănătății - Institutul Național de

Sănătate Publică, acesta nu a fost identificat și furnizat instanței de

judecată.

Concomitent, toate aceste instituții

au răspuns nefavorabil cererilor instanței în vederea comunicării măcar a

documentelor care sa ateste structura acționariatului pentru farmacia deținută

în str. Petre Poni (colț cu str. I.GH. Duca), București, preluată în baza

decretului menționat, pentru a se verifica dacă autorul reclamantului, G.V.A.

(fiul lui V.), născut în anul 1902, în localitatea Mizil, jud. Buzău, era

asociat sau ce calitate avea în raport de farmacie, instanța realizând și

precizarea suplimentară în cadrul adreselor emise, că farmacia ar fi fost

inițial înregistrată în Mizil, jud. Buzău, fiind radiată din evidențele Camerei

de Comerț și Industrie din Buzău, ca urmare a obținerii concesiunii de farmacie

în București (a se vedea filele 167, 165, 173, 185, 204, 206, 208, 210, 212

dosar apel).

Nu mai puțin,

același răspuns nefavorabil a fost transmis și în referire la solicitarea

privind identificarea și transmiterea tuturor documentelor aflate în arhiva

dumnealor, cu privire la preluarea de către stat, a farmaciei G.D. situate în

București, str. Petre Poni, colț cu str. I. Gh. Duca, sector 1, respectiv:

acționari, proprietari, etc.

Singurele înscrisuri relevante sub

acest aspect, depuse în urma tuturor acestor demersuri la dosar, au fost adresa

nr. 32417 din 17 mai 1947 a Direcției Farmaciilor și Medicamentelor din

Ministerul Sănătății și Ocrotirilor Sociale (fila 179 dosar apel), prin care

numitul G.A., farmacist, era înștiințat că i s-a acordat în temeiul Legii nr.

804/1996, o concesiune de farmacie în București, str. Petre Poni, precizându-se

și că această concesiune va fi definitivată de Minister, prin înalt Decret

Regal. În temeiul acestei concesiuni, numitul G.A. a radiat firma sa (o

farmacie) deținută în Mizil, str. Regele Mihai (ulterior Carol), (filele 44,

174,176 dosar prezent).

Adresa evocată, având nr. 32417 din 17

mai 1947, nu atestă însă, decât dobândirea dreptului de concesiune asupra

farmaciei indicate. Or, dreptul de concesiune asupra unui bun, atribuie titularului

său (concesionarul), doar prerogativa exploatării respectivului lucru, pentru

un anumit interval de timp, bunul rămânând pe mai departe, în proprietatea

concedentului. Așadar, în acest context juridic, nu poate fi realizată vreo

echivalență între beneficiarul unei concesiuni și titularul dreptului de

proprietate asupra bunului.

Prevederile Legii nr. 804/1996 (pe

care Curtea a atașat-o la dosar, de la Biblioteca Națională - filele 221, 222

dosar apel) în temeiul căreia s-a atribuit preliminar concesiunea, nu infirmă

regimul juridic comun al dreptului de concesiune evocat, neconținând nici un

fel de prevedere derogatorie.

Curtea a reținut, de altfel, că

potrivit precizării finale din cadrul adresei nr. 32417 din 17 mai 1947 expuse,

nici măcar atribuirea dreptului de concesiune nu era certă, atât timp cât

definitivarea concesionării urma a se realiza în temeiul unui decret regal, în

acord de altfel, cu prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 804/1996.

Or, în cauză, nu s-a identificat și

prezentat nici un document care să ateste măcar emiterea acestui decret regal,

cu atât mai puțin nefiind administrat cauzei, ca și probă, însuși eventualul

decret regal care s-ar fi emis, astfel încât din perspectiva acestor elemente,

Curtea a apreciat că există un dubiu chiar și asupra definitivării concesiunii

farmaciei respective.

Instanța de apel a mai reținut și

faptul că actele de vânzare-cumpărare autentificate la Tribunalul Ilfov -

Secția notariat, sub nr. 9056 din 28 martie 1927 (filele 91-92 dosar apel), respectiv

sub nr. 32139 din 26 iunie 1945 (filele 102-104 dosar apel) vizează alte două

imobile revendicate de reclamant (care nu fac obiectul prezentului dosar

disjuns), situate în str. Vlad Dracul (fost str. Laboratorului), respectiv în

Calea Victoriei.

Curtea a

reținut totodată și împrejurarea că din probele administrate cauzei, mai

rezultă că numitul G.V.A. (fiul lui V.), născut în anul 1902, în localitatea

Mizil, jud. Buzău, a fost acționar la alte farmacii decât prezenta, exempli

gratia: farmacia H. (fila 120 dosar prezent apel, reclamantul precizând în mod

expres, la termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2012, că această

farmacie menționată, ca de altfel și cea din Calea Victoriei, reprezintă

farmacii distincte de cea revendicată în prezentul dosar, situată în str. Petre

Poni, ele fiind preluate de statul comunist, în temeiul unor alte acte

normative - fila 196 verso dosar apel) sau farmacia din Mizil, anterior expusă

(a se vedea mențiunile în acest sens, din filele 174, 182, 117, 118 dosar apel).

Pentru ansamblul tuturor acestor

considerente, Curtea a constatat în temeiul principiului juridic idem est non

esse et non probări (a nu fi probat echivalează cu a nu exista) că, în cauză,

reclamantul, în pofida concursului instanței de judecată ce a efectuat

demersuri din oficiu, nu a demonstrat existența vreunui titlu de proprietate al

autorului său invocat G.V.A., asupra imobilului în litigiu, deși avea această

obligație procesuală în temeiul art. 1169 C. civ. și art. 129 alin. (1) C.

proc. civ.

Nedovedirea

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, împiedică cercetarea în

continuare a celorlalte elemente presupuse de o acțiune în revendicare de drept

comun (inter alia calitatea de moștenitor a reclamantului față de autorul său

titular al dreptului de proprietate, preferabilitatea dreptului autorului său

față de cel al intimatului), această omisiune fiind suficientă pentru adoptarea

soluției de respingere a acțiunii și pe cale de consecință, a apelului.

criticilor legate de apărarea sa cu viclenie de către apărătorul desemnat din

oficiu,

Curtea a reținut

că reclamantul nu a dovedit prin nici un mijloc de probă aserțiunea sa.

Dimpotrivă, Curtea a reținut că la termenul de judecată din data de 05 mai 2010,

reclamantul personal a precizat că înțelege să renunțe la asistența juridică

din oficiu (fila 38 dosar fond).

Aceeași

apreciere a caracterului neîntemeiat se impune și în legătură cu criticile

legate de abuzurile invocat a fi comise de judecătorii fondului, Curtea

constatând că termenele de judecată acordate au fost justificate și motivate

corespunzător de instanța fondului, neexistând indicii că drepturile

fundamentale ale reclamantului ar fi fost ignorate.

Nu mai puțin, aprecierile

reclamantului legate de existența unui consorțiu care favorizează grupuri cu

scopuri ilicite imobiliare, din care ar face parte și judecătorii

individualizați de reclamant, sunt străine de cauza de față.

Curtea a mai

reținut că aserțiunea reclamantului de pe parcursul procesului (neformulată

prin motivele de apel depuse până la prima zi de înfățișare când cauza s-a

suspendat), în sensul că instanța de fond s-ar fi pronunțat fără actele din

dosarul din care s-a realizat disjungerea prezentului litigiu, este

neîntemeiată, întrucât în dosarul de fond prezent disjuns, se află copii ale

actelor respective (filele 3 și urm.), ele fiind reatașate și în faza de apel

(filele 65 și urm. dosar prezent apel).

Pentru considerentele expuse care au

substituit în parte motivarea tribunalului, Curtea, în temeiul art. 296 C.

proc. civ., a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamantul a declarat recurs,

Prin cererea de recurs reclamantul a

susținut că nu i-a fost permis de către instanță accesul la documentele din

dosar și că dosarul a fost judecat cu nerespectarea principiului

contradictorialității. A mai susținut că procesul durează de 7 ani și că la

fila 179, în răspunsul Arhivelor Ministerului Sănătății se menționează că în

anul 1947, la data de 17 mai a fost acordată concesiune de farmacie autorului

său, ce a fost definitivată prin înalt Decret Regal.

Prin cererea intitulată „Recurs -

motivarea faptică a recursului și clarificarea pentru judecătorii Tribunalului

București și Curții de Apel București a unor termeni din domeniul proprietății

și a funcționării Statului de Drept Democratic" înregistrată la dosarul

înaltei Curți la data de 11 februarie 2013, recurentul-reclamant a susținut că

nelegal s-a reținut de către instanțe că nu s-a tăcut dovada dreptului de

proprietate asupra imobilului, deoarece la dosar era depusă lista decretului de

naționalizare nr. 134/1949 precum și actul emis de Ministerul Sănătății care

consfințește dreptului autorului său de a primi o concesiune de farmacie în

str. Petru Poni colț cu I. Gh. Duca, sector 1, București. A solicitat instanței

să fie respectată jurisprudența CEDO privitor la proprietate, moștenire,

libertăți economice, dreptul la viață, precum și să dispună predarea imediată

și necondiționată a imobilului în litigiu „așa cum este definit în răspunsul

AFI", în suprafață de 212 mp, din care 46 mp la subsol. A mai arătat că

motivarea în drept va fi dezvoltată la termenul acordat de instanță și în

cadrul „Concluziilor scrise".

La termenul din 13 februarie 2013,

înalta Curte i-a pus în vedere recurentului-reclamant să încadreze în drept

criticile formulate prin cererea de recurs.

Prin „Concluziile scrise"

înregistrate la dosar la data de 19 februarie 2013, recurentul-reclamant,

invocând art. 304 pct. 9 și art. 307 C. proc. civ. precum și jurisprudența

CEDO, a solicitat modificarea hotărârilor judecătorești și admiterea acțiunii

așa cum a fost formulată (după disjungere) și, în baza probatoriului

administrat, obligarea pârâtei Primăria Municipiului București de a-i lăsa în

deplină proprietate si posesie imobilul din strada Petru Poni, corespondent cu

I. Ghe. Duca, Sectorul 1, București, constituit din parter si subsol in

suprafața de 206,94 mp ( 139,07 mp - parter si 67,87mp - subsol), conform

adresei nr. NG/4110/02 martie 2006 emisa de Administrația Fondului Imobiliar a

Consiliului General al Municipiului București. Recurentul-reclamant a susținut

că prin înscrisurile din dosarele de fond și apel cât și prin cele depuse la

dosar în recurs, a făcut dovada ca este moștenitorul unic al bunicului său, A.G.

Prin adresa nr. 32417 din 17 mai 1947, bunicului său, farmacist, i s-a răspuns

de către Ministerul Sănătății și Ocrotirii Sociale ca in urma cererii sale i

s-a acordat o concesiune de farmacie in strada Petru Poni. Acest răspuns este

îndreptat către solicitant la adresa unde acesta deținea spațiul adecvat pentru

o astfel de activitate. In niciuna dintre probele de la dosar nu se menționează

ca se concesionează spațiul din strada Petru Poni, ci doar "concesiune de

farmacie", in sensul avizului de funcționare.

În Anexa la Decretul nr. 134/1949,

farmacia G. este trecuta la poziția a 8 a, iar sediul social in care funcționa

aceasta reiese din Fisa nr. 29, anexata prezentelor concluzii scrise.

Deasemenea, Ministerul Sănătății prin adresa nr. 12.241 din 10 martie 2006,

confirma: "Potrivit Decretului nr. 134 din 2 aprilie 1949 pentru

naționalizarea unităților sanitare ca: farmaciile urbane [.], publicat in

buletinul Oficial nr. 15 bis din 2 aprilie 1949, este listata ca fiind

naționalizata numai farmacia G.D., str. Petru Poni" Recurentul-reclamant a

susținut că bunicului său nu i s-au confiscat doar fondul de marfa, mobilierul,

capitalul deținut de 100%, ci si sediul social in care își desfășura

activitatea.

Examinând recursul sub aspect formal,

din punctul de vedere al încadrării criticilor formulate în cazurile de

nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., chestiune pe care înalta

Curte a pus-o în discuție în ședința publică din 13 februarie 2013, se constată

că recursul este nul pentru considerentele care succed.

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită

a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora

face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C.

proc. civ. Per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face

posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres

și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este

nulitatea recursului.

În speță, deși

recurentul-reclamant și-a întemeiat cererea de recurs pe pct. 7 și 9 ale art. 304

C. proc. civ., din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă nici un element

care să se subsumeze ipotezelor reglementate de aceste cazuri de nelegalitate.

Astfel, pct. 7

al art. 304 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea instanței nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii.

Pct. 9 al

aceluiași articol se referă la lipsa de temei legal a hotărârii atacate ori la

pronunțarea acesteia cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, ceea ce

înseamnă că pentru a atrage o asemenea încadrare în drept, recursul trebuie să

cuprindă critici prin care să se argumenteze de ce hotărârea atacată

și-a pierdut fundamentul juridic, respectiv de ce

anumite dispoziții legale, care

trebuie individualizate, au fost interpretate

sau aplicate greșit de instanță.

Criticile

recurentului-reclamant vizează faptul că instanțele nu au ținut cont de

înscrisurile de la dosar și greșit au reținut că în cauză nu s-a făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Modul în care instanța de apel

interpretează probele administrate și stabilește pe baza acestora o anumită

situație de fapt nu poate face obiect al examinării în calea de atac a

recursului deoarece interpretarea probelor sau omisiunea de a avea în vedere,

la soluționarea cauzei, probe determinante nu mai constituie motive de recurs,

în urma abrogării cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. ll C. proc.

civ. (prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000) și, respectiv, art. 304 pct.

10 din același cod (prin art. I pct. lll

1

din O.U.G. nr. 138/2000,

introdus prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005), aceste motive fiind cele

care, înainte de abrogare, permiteau cenzurarea în recurs a greșelilor de fapt,

consecutive aprecierii eronate a probelor.

În actuala reglementare, art. 304 C.

proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de

nelegalitate, nu și pentru motive de netemeinicie, astfel că instanța de recurs

nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea

atacată și de a reevalua în acest scop probele.

Susținerea recurentului-reclamant în

sensul că nu i-a fost permis de către instanță accesul la documentele din dosar

nu poate constitui motiv de recurs în sensul dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

De asemenea, susținerea

recurentului-reclamant în sensul că dosarul a fost judecat cu nerespectarea

principiului contradictorialității, fără a se preciza care sunt elementele

concrete în raport de care se poate aprecia că instanța de apel a încălcat acest

principiu nu reprezenta decât o afirmație generică ce nu poate face obiect al

controlului judiciar în recurs.

Având în vedere că recursul nu poate

fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar

criticile formulate de recurentul-reclamant nu se circumscriu acestui cadru

legal, invocându-se motive ce țin de temeinicia și nu de legalitatea hotărârii

atacate, înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de

reclamantul B.G.G. împotriva deciziei nr. 209 din 10 mai 2012 a Curții de Apel

București - Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

20 februarie 2013.