ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 191/2018

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2018

Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 13 decembrie 2012, sub numărul x/2012, astfel cum a fost modificată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în principal, rezilierea contractului de locațiune/închiriere încheiat la data de 18.11.2002, în conformitate cu dispozițiile art. 13 și art. 18 din contract, din culpa exclusivă a pârâtei S.C B. S.R.L., iar în subsidiar stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei pentru închirierea de către pârâtă a terenului proprietatea acesteia situat în București, str. x, în suprafață de 3.104,96 mp conform art. 9 din contract.

Pârâta S.C B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a invocat mai multe excepții și a solicitat recunoașterea unui drept de superficie instituit prin contractul de asociere încheiat cu Municipiul București.

Prin sentința civilă nr. 559 din 02 februarie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI a civilă, a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C C. S.R.L., astfel cum a fost modificată. A fost stabilită valoarea chiriei pentru închirierea de către pârâta-reclamantă a terenului proprietatea reclamantei-pârâte situat în București, str. x C, în suprafață de 3.104,96 mp la suma de 21.139 Ron pe lună sau 253.666 Ron pe an, echivalent a 4.760 Euro pe lună sau 57.129 Euro pe an. A fost respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 589/2017 din 24 martie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva încheierilor de ședință din 26.02.2014, 15.10.2014, 28.10.2015, precum și a sentinței civile nr. 559/02.02.2016, ca nefondat. A respins apelul formulat de pârâta S.C. C. S.R.L. (fosta S.C. B. S.R.L.) împotriva încheierilor de ședință din 06.03.2013, 26.02.2014 și 02.04.2014, ca nefondat. A admis apelul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 559 de la 02 februarie 2016. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins pretențiile reclamantei referitoare la stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea de cheltuieli de judecată formulată de apelanta-pârâtă, obligând intimata la plata către apelantă a sumei de 84.305,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această decizie, instanța a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la apelul pârâtei, formulat împotriva încheierilor de ședință din datele de 06.03.2013, 26.02.2014 și 02.04.2014, Curtea a considerat că se impune respingerea acestuia ca nefondat.

Astfel, în fapt, prin încheierea de ședință din data de 06.03.2013, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a dispus respingerea excepției de tardivitate a completării/precizării cererii principale, cu motivarea că la data de 23.01.2103 nu a fost prima zi de înfățișare, iar completarea cererii de chemare în judecată a fost formulată în termen.

De asemenea, instanța de fond a mai reținut că potrivit dispozițiilor art. 132 din C. proc. civ., la prima zi de înfățișare se poate acorda termen reclamantului pentru întregirea sau modificarea cererii.

În înțelesul dat acestui termen de art. 134 din C. proc. civ., prima zi de înfățișare este socotit acel termen la care părțile legal citate pot pune concluzii.

Examinând încheierea de ședință de la termenul din data de 23.01.2013, Curtea a reținut că la acel termen de judecată reclamanta a depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată și a dispus pentru următorul termen de judecată - 06.03.2013 - completarea taxei de timbru, evaluarea capătului doi din cererea precizatoare a reclamantei, precum și indicarea valorii obiectului cererii reconvenționale în vederea stabilirii timbrajului.

Revenind asupra încheierii de ședință din data de 06.03.2013, Curtea a reținut că tribunalul a acordat termen pentru data de 20.03.2013, în vederea soluționării cererii de ajutor public judiciar, precum și termen de fond la data de 03.04.2013 pentru depunerea înscrisurilor de care înțeleg să se folosească părțile pentru soluționarea excepției de litispendență invocată.

Așadar, la data de 06.03.2013 nu erau îndeplinite cele două condiții prevăzute de art. 134 din C. proc. civ., potrivit cărora: "Este socotită prima zi de înfățișare aceea în care părțile, legal citate, pot pune concluzii", deoarece cererea modificatoare depusă la termenul din data de 23.01.2013 a fost formulată cu respectarea cerințelor art. 132 din același cod, iar la data de 23.01.2013 nu era prima zi de înfățișare la care părțile să poată pună concluzii, atâta timp cât la acel termen instanța de fond a stabilit în sarcina pârâtei obligația indicării valorii obiectului cererii reconvenționale și achitării taxei de timbru sub sancțiunea anulării cererii.

Cu privire la critica referitoare la încheierea de ședință din data de 26.02.2014, Curtea a reținut că prin această încheiere s-a dispus respingerea excepției autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere subsidiar prin care s-a solicitat stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei.

Pentru a se reține existența autorității de lucru judecat se impunea o triplă identitate, de părți, obiect și cauză prin raportare la litigiul anterior.

Or, în litigiul anterior finalizat cu rămânerea definitivă și irevocabilă a sentinței civile nr. 8828 din 04 iunie 2007, pronunțată în dosarul nr. x/2007 de către Judecătoria Sector 1 București, s-a solicitat rezilierea de drept a contractului de locațiune de către reclamanta S.C. A. S.R.L.

În prezenta cauză, printr-unul dintre petite s-a solicitat stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei, astfel că nu există identitate de obiect, și pe cale de consecință lipsește una dintre condițiile cerute de art. 1201 din vechiul C. civ., și anume obiectul.

Or, în aceste condiții, Curtea constatând că între obiectele celor două cereri nu există identitate, nu există nici autoritate de lucru judecat, iar cerințele art. 1201 din vechiul C. civ. nefiind îndeplinite, în mod temeinic și legal tribunalul a respins excepția autorității de lucru judecat referitoare la stabilirea pe cale judiciară a prețului chiriei.

Cu privire la critica referitoare la încheierea de ședință din data de 02.04.2014, prin această încheiere de ședință tribunalul a dispus respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune privind stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei și excepția prematurității formulării cererii având același obiect.

Cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune în privința stabilirii pe cale judiciară a prețului chiriei, Curtea a reținut că dat fiind faptul că o asemenea acțiune este exercitată în conformitate cu executarea contractului de locațiune existent între părți și în susținerea căreia s-a invocat drept temei contractual art. 9 din acest contract, nu poate fi vorba despre un drept de creanță asupra căruia a intervenit prescripția.

Mai mult decât atât, nu există nici un temei contractual sau legal în baza căruia să se constate că termenul de prescripție a început să curgă și ulterior s-a împlinit.

În ceea ce privește excepția prematurității acestei acțiuni, de asemenea, Curtea a considerat că în mod temeinic și legal a fost respinsă și această excepție pentru că nu există nici un temei legal sau contractual care să stabilească un termen până la care nu se poate exercita o asemenea acțiune și raportat la care s-ar putea constata prematuritatea formulării unei asemenea cereri.

Examinând sentința civilă nr. 559 din 02 februarie 2016, prin raportare la apelul formulat de către apelanta-pârâtă, Curtea, în temeiul art. 296 vechiul C. proc. civ., a dispus admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul respingerii pretențiilor reclamantei referitoare la stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei, ca fiind neîntemeiate.

În speță, printr-un capăt de cerere subsidiar, s-a solicitat stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei pentru închirierea de către pârâta-reclamantă a terenului proprietatea acesteia situat în București, str. x, în suprafață de 3.104,96 mp, conform art. 9 din contract.

Prin sentința civilă pronunțată, instanța de fond a dispus în mod netemeinic și nelegal admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, stabilind astfel pe cale judiciară prețul chiriei asupra imobilului ce face obiectul contractului de locațiune.

Raporturile juridice dintre părți sunt întemeiate pe contractul de locațiune/închiriere încheiat între acestea la data de 18.11.2002.

În art. 2 din acest contract se prevede că "Obiectul contractului constă în închirierea terenului situat în București, str. x, în suprafață totală de 3.104,96 mp, cu vecinătățile menționate în schița ce face parte integrantă din prezentul contract (Anexa nr. 1), în scopul exploatării stației de distribuție carburanți D. construită deja și a serviciilor conexe acestei activități".

Actualul litigiu dintre părți este generat de interpretarea în mod diferit a dispozițiilor art. 9 din Contractul de locațiune privind "Chiria și modalitățile de plată" prevăzută în Capitolul IV art. 9.

Textul art. 9 din contractul de locațiune/închiriere are următorul conținut:

"Părțile au convenit ca, după trecerea unei perioade de 3 ani (trei) ani de la data intrării în vigoare a prezentului contract, respectiv de la data de 18.11.2002, valoarea chiriei se va renegocia. Valoarea astfel renegociată nu va putea fi mai mică de 38.000 USD/an+TVA".

Dat fiind faptul că, în urma discuțiilor avute în cadrul renegocierii, partea reclamantă nu a obținut un cuantum al chiriei pe care l-a solicitat, pârâta i-a plătit acesteia suma de 38.000 USD/an plus TVA.

Însă, urmare a refuzului reclamantei de a încasa această sumă, pârâta a formulat o cerere de chemare în judecată având ca obiect validarea plății de 38.561 RON, consemnată la dispoziția pârâtei S.C. A. S.R.L., reprezentând contravaloarea chiriei, acțiune ce a fost admisă prin sentința civilă nr. 8828 din 04 iunie 2007, pronunțată în dosarul nr. x/2007 de către Judecătoria Sector 1 București și care a devenit definitivă și irevocabilă prin respingerea apelului de către Tribunalul București prin decizia civilă nr. 16A din 25.05.2009 și prin respingerea recursului de către Curtea de Apel București, secția a V-a Comercială prin decizia comercială nr. 286 din 08 februarie 2010.

Reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 9 din contractul de locațiune, potrivit căruia i se conferă dreptul de a renegocia prețul chiriei, având în vedere că nu a avut loc o veritabilă negociere a prețului prin raportare la valorile de pe piața liberă.

Pretențiile reclamantei privind stabilirea prețului chiriei pe cale judiciară sunt netemeinice și nelegale.

Contractul de locațiune/închiriere a fost încheiat sub regimul juridic al vechiul C. civ., care prevedea în art. 1411 că: "Locațiunea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure unei alte persoane, numită locatar (chiriaș), folosința temporară, totală sau parțială, a unui bun în schimbul unei sume de bani sau alte prestații, numită chirie".

Chiria, tot potrivit vechiul C. civ., se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unități de timp și se plătește la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

Toate aceste elemente legale se regăsesc în contractul de locațiune/închiriere pe care se întemeiază pretențiile deduse judecății.

Din interpretarea - literară, gramaticală și logică a clauzei prevăzute la art. 9 din contract nu rezultă că, în situația în care locatorul nu obține în cadrul renegocierilor purtate cu locatarul un anumit preț al chiriei, are dreptul ca, pe cale judiciară, să obțină cuantumul chiriei pe care a solicitat-o în cadrul negocierilor.

Având în vedere că în urma discuțiilor purtate în cadrul renegocierii locatoarea-reclamantă nu a obținut prețul solicitat locatarei-pârâte, aceasta din urmă i-a plătit suma de 38.000 USD/an plus TVA, așa cum prevăd dispozițiile art. 9 teza finală din contract.

Art. 9 din contractul de locațiune nu conferă sub nicio formă posibilitatea pentru locatoare (reclamanta) de a obține în cadrul renegocierii un anumit preț al chiriei.

Argumente precum durata foarte mare a contractului de locațiune (45 de ani), evoluția chiriilor pe piața imobiliară și mai cu seamă zona în care se află imobilul sau invocarea în apărare de către intimata-reclamantă în cadrul apelului a unor presupuse condiții speciale/deosebite pe care și-a întemeiat apărările sau pretențiile, dar fără să dovedească ori să explice ce însemnă acestea, nu constituie un motiv de natură contractuală sau legală în temeiul căruia o instanță judecătorească să dispună stabilirea prețului acestei chirii, substituindu-se în obligațiile părții chiriașe (locatare).

Dacă ar proceda de această manieră, instanța de judecată în lipsa unei stipulații contrare exprese sau implicite s-ar substitui voinței uneia dintre părți și practic ar nesocoti libertatea de voință contractuală a pârâtei cu privire la stabilirea prețului locațiunii/închirierii.

În al doilea rând, nu există nicio dispoziție legală care să îndreptățească partea locatoare să formuleze o cerere de chemare în judecată prin intermediul căreia să fie modificat prețul chiriei pe cale judiciară în afara cadrului de negociere de care părțile dispun în cadrul principiului "mutuus consensus mutuus dissensus".

De asemenea, constatând lipsa temeiurilor convenționale și legale în ceea ce privește pretențiile deduse judecății referitoare la stabilirea pe cale judiciară a prețului chiriei, Curtea a apreciat că nici probatoriul administrat în cauză, constând din efectuarea a două expertize contabile nu sunt utile și, pe cale de consecință, nu pot fi luate în considerare.

Clauza din art. 9 a contractului de locațiune/închiriere nu creează un drept în favoarea reclamantei în ceea ce privește rezultatul unei negocieri/renegocieri a prețului chiriei, constând într-un anume preț pe care aceasta îl solicită indiferent de prețul cerut sau presupus ca fiind pe piață, deoarece nici una dintre clauzele contractuale acceptate de părți nu prevede un asemenea drept pentru pârâtă.

În contractul de locațiune/închiriere nu se prevede doar dreptul locatoarei la renegocierea chiriei în sensul creșterii acesteia pe baza unor elemente de piață pur și simplu și fără să se țină cont de cealaltă parte.

De altfel, dacă aceasta ar fi semnificația renegocierii, practic am avea de-a face cu un dezechilibru contractual, întrucât nu există nicio clauză în contract de scădere a prețului chiriei din cauza unor dezechilibre ale aceleiași piețe imobiliare, invocată drept temei absolut de către reclamantă.

În ceea ce privește pretențiile pârâtei cu privire la constatarea unui drept de superficie deduse judecății pe calea cererii reconvenționale, Curtea a constatat și reținut că, în mod temeinic și legal, instanța de fond a dispus respingerea acestei pretenții ca neîntemeiată.

Solicitarea pârâtei să-i fie recunoscut un drept de superficie asupra terenului de către reclamantă este de asemenea lipsită de un temei convențional sau legal, întrucât contractul de asociere în participație nu-i este opozabil reclamantei, pentru că aceasta din urmă s-a subrogat doar în drepturile Consiliului General al Municipiului București nu și în obligația de recunoaștere a unui drept de superficie în favoarea pârâtei.

În plus, Consiliul General al Municipiului București nu putea să-i constituie locatarei o superficie în mod valabil din moment ce aceasta nu a fost niciodată proprietară asupra terenului în cauză, fiind evinsă de locatoare ca urmare a reconstituirii dreptului de proprietate acesteia, în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001: "Dacă imobilul restituit prin procedurile administrative prevăzute de prezenta lege sau prin hotărâre judecătorească face obiectul unui contract de locațiune, concesiune, locație de gestiune sau asociere în participațiune, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deținătoare, cu renegocierea celorlalte clauze ale contractului, dacă aceste contracte au fost încheiate potrivit legii".

Cu privire la apelul reclamantei S.C. A. S.R.L., formulat împotriva încheierilor de ședință din datele de 26.02.2014, 15.10.2014, 28.10.2015, Curtea a considerat că se impune respingerea acestuia ca nefondat.

Prin încheierea de ședință din data de 26.02.2014, tribunalul a dispus admiterea excepției autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere principal, prin care s-a solicitat rezilierea contractului de locațiune/închiriere încheiat la data de 18.11.2002.

Autoritatea de lucru judecată este întemeiată pe dispozițiile art. 1201 din vechiul C. civ. și a fost invocată în condițiile art. 166 din vechiul C. proc. civ., plecând de la premisa că prin sentința civilă nr. 8828 pronunțată în dosarul nr. x/2007 de către Judecătoria Sector 1 București și devenită definitivă și irevocabilă s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale formulate de către reclamanta S.C. A. S.R.L., având ca obiect rezilierea de drept a contractului de locațiune/închiriere încheiat la data de 18.11.2002, ca urmare a neîndeplinirii obligației esențiale de renegociere prevăzute de art. 9 și sancționată potrivit art. 13 din contract.

Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar s-a solicitat rezilierea de drept a contractului de închiriere din data de 18.12.2002, în conformitate cu dispozițiile pactului comisoriu de grad IV prevăzut de art. 13 și art. 18 din contract, ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligației de renegociere a cuantumului chiriei.

Această a doua acțiune îndeplinește cerințele art. 1201 din vechiul C. civ., deoarece există o triplă identitate de părți, obiect și cauză între două cereri, astfel că sunt îndeplinite cerințele autorității de lucru judecat, iar tribunalul în mod temeinic și legal a admis excepția autorității de lucru judecat referitor la rezilierea de drept a contractului de locațiune.

Respingerea cererii reconvenționale a apelantei-reclamante în dosarul nr. x/2007 în mod definitiv și irevocabil a fost întemeiată pe faptul că înscrisurile administrate în cauză probează existența unei renegocieri a prețului chiriei, fără însă ca părțile să ajungă la o înțelegere.

Pe cale de consecință, reluarea pretențiilor privind rezilierea de drept a contractului de locațiune este afectată de efectul autorității de lucru judecat rezultat din sentința civilă definitivă și irevocabilă menționată mai sus.

În ceea ce privește critica referitoare la încheierile de ședință din datele de 15.10.2014, 28.10.2015, Curtea a reținut că acestea sunt temeinice și legale, întrucât reflectă pe de o parte existența unui control de legalitate și temeinicie al probei cu expertiză contabilă dispusă în cauză, iar pe de altă parte, în contextul modificării sentinței atacate și respingerii ca neîntemeiate a pretențiilor privind stabilirea pe cale judiciară a prețului chiriei, probatoriul reprezentat de cele două expertize contabile este pur și simplu lipsit de valoare juridică, atât timp cât netemeinicia pretențiilor nu își are izvorul în aceste expertize contabile.

Prin urmare, în raport de soluția pe fond, Curtea a considerat criticile la adresa celor două încheieri ca fiind neîntemeiate.

Cu privire la apelul reclamantei S.C A. S.R.L., formulat împotriva sentinței civile nr. 559 din 02 februarie 2016, Curtea, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., a considerat că se impune respingerea acestuia ca nefondat.

Obiectul petitului referitor la majorarea cuantumului chiriei se referă nu la dreptul care i se cuvine reclamantei în calitatea sa de proprietar asupra fructelor civile - reprezentate de prețul chiriei - ci a unui cuantum anume ca urmare a dreptului la renegocierea contractului.

În cauză, din probatoriul administrat rezultă că intimata-pârâtă îi plătește lunar apelantei-reclamante o chirie al cărui cuantum a fost stabilit de către părți în conformitate cu propria lor voință.

Așa cum rezultă din interpretarea articolului 9 din contract, în urma renegocierii chiria nu poate fi mai mică de 38.000 USD/an.

Având în vedere că în urma discuțiilor dintre părți nu s-a ajuns la un preț superior și dorit de către reclamantă, atunci partea locatară (intimata-pârâtă) a trecut la plata sumei de 38.000 USD/an.

Nici una dintre clauzele contractuale nu prevede că renegocierea acestei chirii se consideră realizată doar dacă proprietara terenului pe care se află Stația de carburanți se declară mulțumită de suma de bani pe care a solicitat-o și a încasat-o.

Mai mult decât atât, nu există nici un impediment contractual sau legal ca părțile contractului să renegocieze/negocieze un alt preț al chiriei, întrucât acestea în virtutea libertății contractuale pot face toate demersurile pe care le consideră necesare în ceea ce privește cuantumul chiriei.

Având în vedere faptul că prin apelul pârâtei Curtea a reținut ca fiind lipsite de temei legal și convențional pretențiile privind stabilirea pe cale judiciară a unui anumit cuantum al prețului chiriei, cu atât mai mult sunt neîntemeiate diferențele de pretenții suplimentare față de cele obținute de către reclamantă în fața instanței de fond.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 589/2017 din 24 martie 2017, iar pârâta S.C. C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) a declarat recurs împotriva încheierii din 17 februarie 2017 și a deciziei nr. 589/2017 din 24 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Motivele recursului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Hotărârea recurată încalcă cerința impusă sub sancțiunea nulității de art. 261 pct. 5 din C. proc. civ., privind motivarea în fapt și în drept, astfel încât se impune casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel - motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ.

Deși aparent suntem în situația unei motivări exhaustive a instanței de apel, în realitate, Curtea de Apel București s-a limitat să reia exclusiv aspecte generale, prezentând trunchiat și eronat cele reținute anterior în hotărâri pronunțate în alte dosare, al căror efect instanța de apel l-a considerat ca fiind cel al unei autorități de lucru judecat față de prezenta cauză în ceea ce privește rezilierea, respectiv a stabilit, fără a-și motiva în realitate soluția, imposibilitatea stabilirii pe cale judiciară a cuantumului chiriei.

În ceea ce privește motivul de apel referitor la reziliere, instanța de apel s-a limitat să rețină așa-zisa autoritate de lucru judecat a hotărârilor pronunțate litigiile anterioare, fără a se pronunța cu privire la motivele ce duceau la fundamentul real pentru care anterior, în litigiul precedent, a fost respinsă cererea de reziliere, astfel cum rezultă în mod cert din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în respectivul dosar.

Prin motivarea implicită a instanței de apel s-a încercat înlăturarea de plano a tuturor criticilor de nelegalitate invocate de reclamantă în ceea ce privește soluția referitoare la autoritatea de lucru judecat a capătului de cerere referitor la reziliere, instanța refuzând să analizeze motivele de apel privitoare la necesitatea stabilirii fundamentului reținut de instanțe în litigiul anterior ca temei pentru respingerea cererii de reziliere, iar motivele pentru care au fost considerate ca nefondate argumentele prezentate ca temei al respingerii celorlalte motive de apel ce vizau acest capăt principal de cerere lipsesc în totalitate.

Totodată, pe lângă necercetarea tuturor motivelor invocate și nepronunțării asupra acestora, instanța de apel a nesocotit cerința motivării obligatorii a hotărârii judecătorești, ce este prevăzută în mod imperativ de art. 261 pct. 5 din C. proc. civ. ca element esențial al conținutului oricărei hotărâri judecătorești.

Interpretând în mod greșit actul dedus judecății și extinzând eronat efectele hotărârilor judecătorești pronunțate în litigiile anterioare și al autorității/puterii de lucru judecat al acestora, instanța de apel a respins motivul de apel ce critica soluția pronunțată de prima instanță, în sensul admiterii excepției autorității de lucru judecat, motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7,8 și 9 din noul C. proc. civ.

În motivarea instanței de apel referitoare la excepția autorității de lucru judecat, instanța de apel s-a limitat în a prezenta, în primele două paragrafe, obiectul celor două dosare.

Pe lângă nemotivarea cu respectarea exigențelor procedurale impuse sub sancțiunea nulității și care fac obiectul primului motiv de recurs mai sus menționat, soluția instanței de apel a fost dată cu prezentarea trunchiată și total eronată a considerentelor reținute de instanțele de judecata în litigiul anterior, interpretându-se eronat actul dedus judecații, motivele reținute fiind străine realității ce decurgea din fundamentarea dată anterior soluției de respingere a cererii privind rezilierea și aplicându-se în mod greșit normele legale ce guvernau condițiile cerute pentru existenta autorității de lucru judecat.

Nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute în mod cumulativ de dispozițiile art. 1201 C. civ. și de art. 166 C. proc. civ. pentru a exista autoritate de lucru judecat.

Trebuia avută în vedere particularitatea contractului de locațiune, ce a fost încheiat între două societăți comerciale pe o perioadă de 45 de ani (perioadă îndelungată fiind mai degrabă proprie unor contracte de concesiune, iar nu de închiriere).

În anul 2005 reclamanta a notificat D. (autoarea pârâtei) să se prezinte în vederea stabilirii noului preț al chiriei.

În condițiile în care nu s-a putut determina o valoarea a chiriei față de pozițiile antagonice ale părților de la acel moment, S.C. A. S.R.L. a solicitat rezilierea contractului și evacuarea D. de pe terenul proprietatea acesteia, cu obligarea de a ridica construcțiile edificate pe teren.

În realitate, în acel dosar, instanțele judecătorești au confirmat de plano dreptul reclamantei S.C. A. S.R.L. de a renegocia prețul chiriei în conformitate cu dispozițiile art. 9 din contract și obligația corelativă a S.C. D., însă au respins cererea de reziliere exclusiv din cauza viciilor procedurii de renegociere și faptului că între părți nu a avut loc o veritabilă negociere a prețului prin raportare la valorile de pe piața libera, ci fiecare din părți a încercat să își impună punctul de vedere.

Aceste aspecte reies din considerentele sentinței nr. 8828 din 04 iunie 2007, pronunțate de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2007, decizia nr. 16A din 25 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială în dosarul nr. x/2007, decizia nr. 286 din 08 februarie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V - a Comercială în dosarul nr. x/2007.

Așa cum rezultă din acțiunea introductivă, astfel cum a fost modificată/precizată, s-a solicitat la primul punct al petitului:

a) rezilierea contractului de locațiune/închiriere încheiat la data de 18.11.2002, în conformitate cu dispozițiile art. 13 și art. 18 din contract, din culpa exclusivă a pârâtei-reclamante S.C. B. S.R.L.;

b) urmare a rezilierii contractului de locațiune din culpa exclusivă a pârâtei-reclamante, obligarea S.C. B. S.R.L. să predea terenul proprietatea societății reclamante liber și lipsit de sarcini și, în consecință, să ridice, pe cheltuiala sa, construcțiile edificate pe teren.

În aceste condiții, rezultă, pe de o parte, faptul că punctul b) putea fi analizat exclusiv în ipoteza rezilierii contractului și reprezenta chiar efectul rezilierii, iar pe de altă parte, că, datorită respingerii capătului de cerere referitor la reziliere ca urmare a admiterii excepției autorității de lucru judecat, nu s-a intrat în cercetarea fondului acestei categorii a cererii și totodată, cererea de predare a terenului și de ridicare a construcției a rămas fără obiect.

În mod vădit nelegal, interpretând în mod greșit actul dedus judecății și aplicând în mod greșit legea, a dispus instanța de apel admiterea parțială a apelului pârâtei-reclamante, schimbând în parte sentința primei instanțe și respingând pretențiile reclamantei referitoare la stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei.

Inițial, prin hotărârea recurată, la momentul respingerii motivelor de apel ale pârâtei-reclamante referitoare la soluționarea excepțiilor soluționate de prima instanță prin încheierile de ședință din 06.03.2013, 26.02.2014 și 02.04.2014, instanța de apel a recunoscut în mod implicit dreptul societății recurente de a renegocia prețul chiriei.

În continuare însă, instanța de apel a reținut că nu poate exista dreptul reclamantei de a solicita stabilirea pe cale judiciară a cuantumului chiriei.

Or, în anul 2012, contrar celor prezentate de instanța de apel, reclamanta nu a încercat să impună o anumită valoare a chiriei, ci a demarat doar procedura contractuală de renegociere, arătând un preț orientativ al chiriei ca și criteriu de la care urmau să fie purtate discuțiile.

Pârâta-reclamantă a blocat, prin refuzul/pasivitatea sa de a discuta cu privire la cuantumul chiriei, orice posibilitate de negociere, astfel încât posibilitatea contractuală de renegociere a prețului a fost paralizată și lipsită de conținut prin lipsa unui răspuns al societății locatare.

În ipoteza în care s-ar urma raționamentul instanței de apel, procedura contractuală a fost modificată, obligația societății locatare de a renegocia fiind transformată într-o obligație pur potestativă.

Atât la momentul notificării de prezentare la discuții în procedura renegocierii din anul 2012, cât și în prezenta procedură judiciară, recurenta a solicitat doar prețul pieței, ca și valoare a chiriei, neîncercând să îi impună pârâtei un anumit preț determinat.

Nu există un dezechilibru contractual în ipoteza în care s-ar modifica prețul chiriei prin raportare la valorile de pe piața liberă, ci, dimpotrivă, dezechilibrul ar apărea în situația în care, prin refuzul de renegociere al locatarului s-ar impune și s-ar menține pe o perioadă de 42 de ani un preț minim al chiriei, ce nu ar mai putea fi modificat nici prin convenția părților, nici prin intervenția instanței, în caz de divergență.

Mai mult, și în ipoteza apariției unui așa-zis dezechilibru contractual, pârâta-reclamantă ar fi avut/ar avea la dispoziție o acțiune judiciară întemeiată pe noțiunile de impreviziune/rebus sic standibus.

La momentul edificării construcțiilor de către autoarea pârâtei-reclamante, pe rolul instanțelor judecătorești era înregistrat litigiul având ca obiect acțiunea în revendicare a imobilului de către autorii reclamantei, astfel încât D. a construit având reprezentarea situației juridice reale a proprietății.

Restituirea imobilului către autorii reclamantei a fost condiționată de către unitatea administrativă de respectarea dispozițiilor corespunzătoare din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 14 din Legea nr. 10/2001 se instituie posibilitatea pentru reclamantă (în calitate de succesoare cu titlu particular a persoanei îndreptățite) de a se subroga în drepturile unității deținătoare (Municipiului București), nepreluând însă și obligațiile acesteia.

Această dispoziție legală s-a materializat prin încheierea unui contract de cedare a folosinței terenului către D. pentru o perioada de 45 de ani, prețul inițial al chiriei rămânând cel din vechiul contract de asociere încheiat cu CGMB, respectiv 33.000 USD plus TVA pe an, cu posibilitatea actualizării acestuia la perioade determinate pe întreaga perioadă contractuală.

Dispozițiile art. 9 din contractul de locațiune reprezintă o clauză expresă de renegociere stipulată în favoarea și pentru protecția proprietarului, clauză ce poate fi aplicată pentru ajustarea corespunzătoare a chiriei, raportat la valoarea de piață pe perioada contractuală. având în vedere termenul extrem de lung de locațiune. ce echivalează în fapt cu o expropriere.

Ca urmare a acestui aspect a fost stabilită inițial o chirie în cuantumul menționat la punctul 7 din contract (prețul chiriei rămânând cel din vechiul contract de asociere încheiat cu CGMB).

Prin art. 9 din contract s-a determinat modalitatea de renegociere a valorii chiriei, precum și sancțiunea în caz de nerespectare a obligației esențiale de renegociere (art. 13 și 18).

Prin contract nu s-a stipulat că ar putea opera o singură modificare a valorii chiriei pe întreaga perioadă de 45 de ani, ci doar s-a stabilit un termen de minim trei ani, după care se putea valorifica acest drept și un prag minim al chiriei renegociate.

Cu privire la cuantumul chiriei, (încheierea de ședință de la termenul de judecată din data de 10.03.2017 prin care a fost respinsă solicitarea reclamantei de administrare în apel a probei cu expertiza fiind nelegală și impunându-se a fi cenzurată în calea de atac a recursului), soluția instanței de apel este nelegală, aceasta având posibilitatea de a analiza și aspectele tehnice prezentate în cererile de refacere a raportului de expertiză/obiecțiunile prezentate de reclamantă în fața Tribunalului București și reluate la punctul IV din motivele de apel și să se raporteze și la următoarele aspecte:

Prin raportul de expertiză efectuat de către comisia de experți s-a stabilit aceeași valoare a chiriei pentru teren, suma stabilită de către experți fiind identică în ambele metode de evaluare pentru teren liber, cât și ca teren ocupat de construcții.

Experții au arătat că, în cazul de față, cea mai bună utilizare pentru teren este cea actuală, de "benzinărie" cu magazin, cafenea și spălătorie auto, respectiv spații pentru exploatare comercială și de servicii.

În aceste condiții, valoarea stabilită de către experți, încă de la momentul redactării primului raport și menținută prin cel depus în luna septembrie 2015, reprezintă în realitate valoarea chiriei în varianta propusă de către apelanta-pârâtă-reclamantă, și care ține cont de gradul de ocupare a terenului de construcțiile existente la acest moment.

Având în vedere această situație, ar fi trebuit să fie înlăturată corecția de 0.70, care nu își mai are sensul în varianta raportului în care se răspunde la obiectivul propus de către reclamantă.

Terenul se află în zona central nordică a capitalei și are deschidere directă la B-dul x, iar proprietatea are o suprafața plană, forma regulată - dreptunghiulară.

Zona este în expansiune și predominant dezvoltată din punct de vedere comercial, existând în vecinătate numeroase centre comerciale și hipermarketuri, dar și o zonă rezidențială semnificativă, alcătuită atât din blocuri de locuințe, cât și din case și vile. Majoritatea străzilor din zonă sunt asfaltate. Terenul dispune de toate utilitățile: gaze, canalizare, apă curentă, electricitate.

O valoare a terenului actuală este între 700-1000 EURO/mp, așa cum reiese din contractele de vânzare-cumpărare pentru terenuri similare, fapt ignorat atât de experți, cât și de prima instanță.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 din vechiul C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Motivele recursului declarat de recurenta - pârâtă S.C. C. S.R.L. (fostă B. S.R.L.) împotriva încheierii din 17 februarie 2017 și a deciziei nr. 589/2017 din 24 martie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă sunt, în esență, următoarele:

Prin cererea de apel depusă de către S.C. A. S.R.L. la data de 27.06.2016, aceasta a înțeles să învestească instanța de control exclusiv cu o cale de atac împotriva sentinței civile nr. 559 din 02 februarie 2016.

Din cuprinsul motivelor de apel, depuse la data de 30.09.2016, rezultă că S.C. A. S.R.L. înțelege să atace un număr multiplu de hotărâri, respectiv:

· sentința civilă nr. 559 din 02 februarie 2016 (hotărâre atacată și prin declarația de apel din data de 27.06.2016);

· încheierea de ședință prin care a fost admisa excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere principal, prin care se solicita rezilierea contractului de locațiune/închiriere din data de 18.11.2012, încheiere menționată de partea adversă ca fiind din data de "28 februarie 2014" (data corectă fiind 26 februarie 2014 -încheiere, atacată pentru prima oară la data de 30.09.2016, prin motivele de apel);

· încheierea de ședință din data de 15 octombrie 2014, prin care a fost anulat raportul de expertiză efectuat de expert E. (prima oară atacată la data de 30.09.2016, prin motivele de apel);

· încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2015, prin care au fost respinse obiecțiunile la raportul de expertiză efectuat de către comisia de trei experți.

Practic, prin motivele de apel, partea adversă a înțeles să extindă cadrul procesual dedus judecății în apel, promovând apel și față de hotărâri ce nu fuseseră atacate la data de 27.06.2016.

Din cele trei încheieri învederate anterior, două (cea din data de 26 februarie 2014 și cea din 15 octombrie 2014) sunt încheieri interlocutorii, în privința cărora norma instituie necesitatea existenței unei manifestării de voință constând în promovarea căii de atac ce trebuie să fie expresă și distinctă, prin indicarea punctuală a hotărârii atacate.

În privința încheierilor de ședință din 26 februarie 2014 și 15 octombrie 2014 suntem în prezența unor apeluri distincte de apelul declarat față de sentință prin cererea din 27.06.2016 și prin astfel de apeluri se tinde la desființarea unor hotărâri cu individualitate proprie, separat de sus indicata hotărâre.

În raport de aceste aspecte, în apel, pârâta S.C. C. S.R.L. a invocat trei excepții de tardivitate, respectiv:

- tardivitatea apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor de ședință din 26 februarie 2014 și 15 octombrie 2014 (apel declarat la data de 30.09.2016);

- tardivitatea apelului declarat de aceeași reclamantă împotriva sentinței civile nr. 559 din 02 februarie 2016 (apel declarat la data de 27.06.2017);

- tardivitatea motivării apelului.

Toate cele trei excepții au fost soluționate de către instanța de apel prin încheierea din data de 17 februarie 2017.

Soluția de respingere a excepției tardivității apelului declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor de ședință din 26 februarie 2014 și 15 octombrie 2014 este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Instanța a reținut eronat, ca prima zi de înfățișare, data de 30.09.2016 și a apreciat că, în raport de prevederile art. 287 alin. (4) din vechiul C. proc. civ., față de faptul că nici după depunerea de către S.C. A. S.R.L. a cererii de comunicare a sentinței nu s-a realizat un astfel de demers către partea adversă, sens în care aceasta se afla în termen de motivare a apelului.

Instanța a apreciat că nu suntem în prezența unor cereri de apel distincte - cel promovat la data de 27.06.2016 și cel promovat la data de 30.09.2016, în cuprinsul motivelor de apel, prin extinderea cadrului procesual - apreciind că nici una dintre încheieri nu au întrerupt cursul judecății, apelul formulat împotriva sentinței considerându-se formulat și împotriva tuturor încheierilor premergătoare pronunțării sentinței și nu doar asupra unora dintre acestea.

Se impune a fi subliniată distincția expresă între termenul legal în care poate fi declarat apelul (reglementat de art. 284 vechiul C. proc. civ.) și cel în care poate fi motivat acesta (art. 287 din același cod).

Primul text de lege reglementează manifestarea de voință în sensul atacării soluției pronunțate de prima instanță și termenul în cadrul căruia trebuie exteriorizată o astfel de voință, în timp ce cel de-al doilea text reglementează termenul în care pot fi depuse argumentele ce stau la baza primei manifestări. Între cele două există o legătură de la cauză la efect (în sensul că declararea apelului generează și dreptul de motivare a acestuia), însă art. 287 din vechiul C. proc. civ. nu reglementează o extindere a termenului până la care poate fi manifestată voința de a ataca hotărârea instanței de fond.

Astfel, potrivit prevederilor art. 284 din vechiul C. proc. civ., termenul de apel este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, iar potrivit alin. (3) al textului sus indicat:"Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel".

Din piesele dosarului rezultă că la data de 27.06.2016, reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a formulat atât o cerere de comunicare a sentinței, dar și declarația de apel formulată exclusiv împotriva sentinței nr. 559 din 02 februarie 2016.

Pe cale de consecință, fără a renunța, diminua, sau înlătura în vreun fel, vreunul dintre argumentele privind corecta comunicare, în martie 2016, a sentinței la sediul procesual ales al S.C. A. S.R.L., din București, str. x, și dacă s-ar aprecia ca sentința nu ar fi fost comunicată, în mod legal, la nivelul lunii martie 2016, către partea adversă, în considerarea formulării sus indicatei declarații de apel la data de 27.06.2016, o astfel de hotărâre se consideră a fi, în mod neechivoc, comunicată la data de 27.06.2016.

Faptul că celei de-a doua cereri formulate de către S.C. A. S.R.L. la data de 27.06.2016 instanța a apreciat că nu i s-a dat curs, nu produce efecte în materia declarării apelului, generând consecințe doar în materia motivării apelului, sens în care argumentele învederate de instanța de apel - trimiterea la art. 287 vechiul C. proc. civ. spre a realiza o analiză a momentului declarării apelului în discuție - reprezintă o greșită aplicare a legii.

În mod contrar celor reținute de instanța de apel, prima zi de înfățișare în apel nu a fost cea din data de 30.09.2016, ci termenul de judecată din data de 24.06.2016, când ambele părți prezente, prin reprezentanți convenționali au formulat concluzii de amânare a cauzei, în vederea comunicării motivelor de apel.

Și la termenul de judecată din data de 30.09.2016 s-a dispus amânarea cauzei pentru motive similare - comunicarea motivelor de apel - sens în care, pentru identitate de raționament, dacă termenul din data de 30.09.2016 a fost calificat, de către instanța de apel, drept prim termen de înfățișare, cu atât mai mult se impune a fi calificat în același sens și cel din data de 24.06.2017.

Din cuprinsul declarației de apel depuse la data de 27.06.2016, rezultă că apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. a înțeles să atace, prin acest demers procedural, exclusiv sentința civilă nr. 559 din 02 februarie 2016, iar nu și încheierea de ședință din data de 26.02.2014, încheiere interlocutorie prin care a fost admisă excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere principal, prin care se solicită rezilierea contractului de locațiune/închiriere din data de 18.11.2012.

Din cuprinsul declarației de apel depusă la data de 27.06.2016 rezultă manifestarea de voință a părții adverse în privința exercitării căii de atac exclusiv împotriva sentinței, fără a se face vreo mențiune în privința altor încheieri de ședință.

Primul înscris emanând de la reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin care aceasta învederează promovarea unei căi de atac împotriva sus indicatei încheieri (din data de 26.02.2014) a fost petiția cuprinzând "Motivele de apel", depusă la dosar la data de 30.09.2016.

Cât privește argumentul instanței potrivit căruia promovarea apelului împotriva sentinței presupune promovarea implicită a apelului și împotriva încheierilor de ședință, cu excepția unei singure categorii, respectiv cele ce întrerup cursul judecații, prin sentință a fost soluționat exclusiv petitul privind stabilirea pe cale judecătorească a chiriei, în timp ce prin încheierea din data de 26 februarie 2014 a fost soluționat petitul privind rezilierea contractului, reținându-se incidența autorității de lucru judecat.

Pe cale de consecință, urmând raționamentul instanței sus indicat (potrivit căruia încheierile de ședință care întrerup cursul judecății trebuiesc atacate cu apel în mod separat), este evident că prin încheierea de ședință din data de 26 februarie 2014 a fost întrerupt cursul judecății în ceea ce privește petitul principal formulat de partea adversă - reziliere contract - judecata continuând doar în sensul soluționării petitului subsidiar.

Petitul privind stabilirea pe cale judiciară a chiriei a fost afectat, la momentul formulării sale, de o condiție suspensivă, acesta fiind exhibat de partea adversă doar în măsura respingerii primului petit. Pe cale de consecință, față de condiția suspensivă instituită asupra acestuia de însăși reclamanta S.C. A. S.R.L., rezultă că efectele învestirii instanței cu un astfel ce petit s-au produs doar ulterior momentului respingerii petitului privind rezilierea.

În contextul descris anterior, este evident că la data de 26 februarie 2014 a încetat judecata în privința petitului principal și, drept efect al încetării unei astfel de judecăți, a fost demarată judecata în privința petitului subsidiar.

Aspectul soluționării ambelor cererii în cadrul aceluiași dosar - nr. x/2012 - nu este de natură a înlătura efectele admiterii autorității lucrului judecat în privința petitului privind rezilierea (întreruperea cursului judecății în privința acestuia), căci în cadrul unui dosar constituit potrivit prevederilor art. 93 și urm. din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești 2005, pot fi supuse spre soluționare completului de judecată un număr multiplu de cereri. Or, art. 282 alin. (2) din vechiul C. proc. civ. prevede noțiunea de încetare a cursului judecății, iar nu de soluționare a dosarului.

Pe cale de consecință, în mod eronat și cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor sus citate, instanța a reținut că nu poate fi vorba despre o cerere de apel separată, întrucât niciuna dintre încheierile de ședință atacate de către reclamanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. nu au întrerupt cursul prescripției, când, potrivit celor indicate anterior, cel puțin prin încheierea din data de 26 februarie 2014 a fost întrerupt cursul judecății în privința petitului privind rezilierea.

Mai mult, potrivit prevederilor art. 268 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., încheierile interlocutorii sunt hotărâri judecătorești distincte, prin care deși nu se decide în totul pricina, se pregătește dezlegarea pricinii sau se rezolvă parțial un aspect al procesului.

Este adevărat ca potrivit art. 282 alin. (2) din vechiul C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare se poate face apel doar odată cu fondul, însă din chiar sus indicatul text de lege rezultă că exercitarea unei astfel de căi de atac trebuie să vizeze, în mod expres, astfel de încheieri.

Formularea "odată cu fondul" vizează exclusiv momentul la care se poate exercita calea de atac (în sensul că astfel de încheieri nu pot fi atacate, în mod separat, anterior momentului dezînvestirii instanței de soluționarea, in integram, a litigiului), iar nu și obiectul unei astfel de căi.

În cuprinsul alin. (2) al art. 282 din vechiul C. proc. civ. se vorbește expres despre apel împotriva încheierilor premergătoare.

În ceea ce privește caracterul interlocutoriu al încheierii din data de 26 februarie 2014, acesta derivă din faptul că, prin intermediul unei astfel de încheieri, judecătorul fondului a admis excepția autorității de lucru judecat în privința capătului de cerere principal (rezilierea contractului de locațiune/închiriere din data de 18.11.2012), fiind astfel rezolvată parțial cauza, pe aspectul unui astfel de petit.

De asemenea, în ceea ce privește caracterul interlocutoriu al încheierii din data de 15 octombrie 2014, acesta derivă din faptul că printr-o astfel de încheiere instanța a realizat o analiză a materialului probator constând în raportul de expertiză realizat de expertul E. și a apreciat că acesta nu este în măsură a contribui la dezlegarea pricinii, nefiind întocmit într-o manieră pertinentă și legală. Pe cale de consecință, în cazul de față analiza realizată de instanță ține de interpretarea probei în discuție, anularea raportului fiind de natură a pregăti dezlegarea pricinii, din perspectiva faptului că instanța a decis că o astfel de probă deja administrată nu este de natură a lămuri instanța, sens în care nu va fi reținută în dezlegarea pricinii.

Astfel, în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 28 octombrie 2015, prin care a fost respinsă cererea de refacere a raportului de expertiză efectuat de către comisia de trei experți, o astfel de încheiere are natura juridică a unei încheierii preparatorii (iar nu a uneia interlocutorii).

Astfel, spre deosebire de încheierea din data de 15 octombrie 2014, ce tratează materia interpretării probatoriului administrat, încheierea din data de 28 octombrie 2015 vizează materia încuviințării unui nou mijloc de probă. Cu alte cuvinte, prin prima încheiere judecătorul a statuat asupra capacității probei administrate de a conduce la dezlegarea cauzei, în timp ce prin încheierea din data de 28 octombrie 2015 judecătorul a decis asupra utilității administrării unui mijloc de probă suplimentar.

În contextul indicat anterior, în privința încheierii de ședință din data de 28 octombrie 2015, nu suntem în prezența unui apel distinct, de sine stătător, ci a unor apărări de fond legate de nelegalitatea sentinței, generată de o pretinsă neadministrare a întregului material probator.

Prin cererea de apel depusă de către partea adversă la data de 27.06.2016, aceasta a înțeles să învestească instanța de control exclusiv cu o cale de atac îndreptata împotriva sentinței civile nr. 559 din 02 februarie 2016.

La toate acestea se adaugă faptul că, în luna martie 2016, s-a realizat comunicarea sentinței în mod legal, prin expedierea acesteia la sediul procesual ales.

Instanța de apel a reținut că incidentul