ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1850/2018

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Zărnești, la data de 31 martie 2016, sub dosarul nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C., D. și E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să constate că între reclamanții A. și B., în calitate de cumpărători și pârâtul C., la data de 15.08.2007, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect cota de 1/6 parte indiviză din imobilul situat în comuna Bran, sat Simon, județul Brașov, înscris în CF x a localității Bran, identificat la A.1. cu nr. cad. x, nr. top x curți construcții intravilan, în suprafața de 898 mp și la A1.1. sub nr. cad 372, nr. top x anexe; - să oblige pârâtul C. să încheie cu reclamanții A. și B. un contract autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 1/6 parte indiviză din imobilul ce a făcut obiectul antecontractului, în caz contrar hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act autentic de înstrăinare, apt de intabulare; - să se constate că între pârâtul C., în calitate de vânzător și reclamanții A. și B., în calitate de cumpărători, la data de 26.11.2013, a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F., având ca obiect cota de 1/6 parte indiviza din imobilul situat în comuna Bran, sat Simon, județul Brașov, înscris în CF x a localității Bran, identificat la A.1. cu nr. cad. x, nr. top x curți construcții intravilan, în suprafața de 898 mp și la A1.1. sub nr. cad 372, nr. top x anexe; - să desființeze, în temeiul art. 897 C. civ., Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F.; - să dispună radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâților A. și B., cu înscrierea concomitentă a dreptului reclamanților, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și urm. C. civ. din 1864, art. 17, 22, 24 din Decretul-lege nr. 115/1938, art. 2, titlul X din Legea nr. 247/2005 și art. 897 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 99 din 16 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Zărnești, în dosarul nr. x/2016, s-a respins excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, invocată prin întâmpinare de către pârâți. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și D. și E.,. S-a constatat că între reclamanții A. și B., în calitate de promitenți-cumpărători și pârâtul C., în calitate de promitent-vânzător, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare în data de 15.08.2007, cu privire la cota de 1/6 din imobilul situat în Bran, sat Șimon, strada x, nr. 264, județul Brașov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x, în suprafață totală de 898 mp, fiind respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate. A fost obligat pârâtul C. la plata către reclamanții A. și B. a sumei de 225 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând parte din taxa de timbru judiciară achitată, și reclamanții A. și B. la plata către pârâții D. și E. a sumei de 1250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva sentinței civile nr. 99 din 16 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Zărnești au declarat apel atât reclamanții A. și B. cât și pârâtul C.. Prin decizia civilă nr. 1796/AP din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția I civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 99 din 16 februarie 2017 pronunțată de Judecătoria Zărnești, în dosarul civil x/2016 A fost schimbată în parte sentința civilă apelată, în sensul admiterii în parte a acțiunii formulate de reclamanții A. și B.. S-a constatat că între reclamanții A. și B., în calitate de promitenți-cumpărători și pârâtul C., în calitate de promitent-vânzător, a intervenit un antecontract de vânzare-cumpărare în data de 15.08.2007, cu privire la cota de 1/6 din construcțiile de pe imobilul situat în Bran, sat Șimon, strada x, nr. 264, județul Brașov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x. S-a constatat că între pârâtul C., în calitate de vânzător și reclamanții D. și E., în calitate de cumpărători, la data de 26.11.2013, a intervenit un Contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F., având ca obiect cota de 1/6 parte indiviză din imobilul situat în comuna Bran, sat Simon, județul Brașov, înscris în CF x a localității Bran, identificat la A.1. cu nr. cad. x, nr. top x curți construcții intravilan, în suprafața de 898 mp și la A1.1. sub nr. cad 372, nr. top x anexe; A fost desființat în parte contractul de vânzare-cumpărare autentificat cu nr. x/26.11.2013 de către Biroul Individual Notarial F. cu privire la construcțiile de pe imobilul situat în Bran, sat Șimon, strada x, nr. 264, județul Brașov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x. A fost dispusă radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâților D. și E., cu privire la construcțiile de pe imobilul situat în Bran, sat Șimon, strada x, nr. 264, județul Brașov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x. A fost obligat pârâtul C. să încheie cu reclamanții A. și B. un contract autentic de vânzare-cumpărare pentru cota de 1/6 parte indiviza din construcțiile de pe imobilul situat în Bran, sat Șimon, strada x, nr. 264, județul Brașov, înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x, imobilul ce a făcut obiectul antecontractului, în caz contrar hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act autentic de înstrăinare, apt de intabulare. Au fost păstrate dispozițiile referitoare la respingerea restului pretențiilor reclamanților referitoare la cota de 1/6 imobilul teren înscris în CF nr. x Bran, nr. top. x. S-au compensat între părți cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât pârâții E., D. cât și pârâtul C., solicitându-se admiterea recursurilor și casarea deciziei atacate.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 21 februarie 2018.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 C. proc. civ. raportat la art. 494 din același cod, reține următoarele: Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Brașov, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON. Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)." Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv. O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON. În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel. Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții. Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională. Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON. Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri. Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv. Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege." Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel. Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători. Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată." Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ. Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel. Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel. Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată. În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege. Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod". Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă. În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte: Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus. Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare. Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare. Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac. Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017. Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac. În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante. De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul Brașov, competența de soluționare a recursurilor aparține Curții de Apel Brașov, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.