ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2418/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la 24 aprilie 2018, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C. și D., ca în urma probelor ce se vor administra, să se pronunțe o sentință care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în condițiile antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29 aprilie 2015 de către SPN E. și F. ce are ca obiect material imobilul situat în Brașov, b-dul 15 noiembrie nr. 80, înscris în cartea funciară nr. x-CI-U2 sub nr. topografic x și să se instituie în sarcina pârâților obligația de a le restitui cheltuielile de judecată generate de proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1279 alin. (3), art. 1483, art. 1516 alin. (1) și alin. (2) pct. 1 C. civ.

Prin înscrisul intitulat modificare a cererii de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în principal, obligarea pârâților la încheierea, în formă autentică, a contractului de vânzare-cumpărare ce are ca obiect imobilul menționat, în raport cu obligațiile asumate prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2015, iar în subsidiar, pronunțarea, în temeiul antecontractului, a unei sentințe care să țină locul contractului autentic de vânzare-cumpărare.

În cauză, au formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamanților G. și H..

Prin încheierea din 15 martie 2019, Tribunalul Brașov nu a încuviințat, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată.

Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 97/S din 5 aprilie 2019, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta D. și, în consecință, a respins, astfel cum a fost ulterior modificată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții C. și D..

Prin decizia nr. 1498/Ap din 30 octombrie 2019 (astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 20 noiembrie 2019, referitor la calea de atac ce poate fi exercitată), Curtea de Apel Brașov, secția civilă a admis excepția tardivității apelului declarat de G. și H., invocată din oficiu și, pe cale de consecință, a respins, ca tardiv, apelul împotriva încheierii de ședință din 15 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Brașov. A respins apelul declarat de aceștia împotriva sentinței nr. 97/2019 a tribunalului. A admis excepția lipsei de interes a apelului declarat de pârâtul C. împotriva încheierii din 15 martie 2019 și a sentinței nr. 97/2019 pronunțate de tribunal și, pe cale de consecință, a respins acest apel ca lipsit de interes. A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și Coman lohanna B. împotriva sentinței tribunalului nr. 97/2019.

Împotriva acestei decizii au declarat recursuri reclamanții, pârâtul C. și titularii cererii de intervenție G. și H..

1) Prin cererea de recurs, reclamanții A. și B. au solicitat casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, care, în mod greșit, a respins, ca tardiv, apelul declarat de G. și H. împotriva încheierii din 15 martie 2019 și, considerând că aceștia nu sunt părți în proces, a respins și apelul declarat împotriva sentinței tribunalului.

Referitor la tardivitatea declarării apelului împotriva încheierii de ședință au apreciat că instanța de fond, în mod corect, a indicat în cuprinsul respectivei încheieri faptul că împotriva acesteia se poate formula cale de atac o dată cu fondul cauzei, în temeiul art. 64 alin. (3) C. proc. civ.. Încheierea a fost comunicată părților odată cu sentința civilă nr. 97/2019 rezultând așadar că judecătorul fondului a soluționat litigiul prin aplicarea regulilor de procedură așa cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 310/2018. Instanța de apel însă, în dezvoltarea motivării, a considerat că ar fi fost aplicabile în speță prevederile art. 64 alin. (4) C. proc. civ., poziționându-și astfel raționamentul juridic înainte de apariția modificărilor legislative. În plus, motivarea instanței de apel este eronată și raportat la faptul că cererea de intervenție respinsă de instanța de fond a fost introdusă după apariția modificărilor adoptate prin Legea nr. 310/2018, astfel încât aceasta este supusă căilor de atac prevăzute în C. proc. civ. modificat prin Legea nr. 310/2018. De altfel, cu privire la acest aspect, deși instanța de apel a propus o altă concluzie, nu a indicat niciun temei de drept concret care să conducă la aceasta, soluția fiind astfel, parțial nemotivată.

- S-a criticat decizia și în ceea ce privește respingerea, ca lipsit de interes, a apelului declarat de pârâtul C., instanța considerând, în mod eronat, că acesta nu are legitimare în formularea cererii de apel pentru că "a câștigat" procesul la fond, cu toate că acest pârât a recunoscut pretențiile reclamanților încă de la judecata în fața primei instanțe.

Astfel, deși instanța de apel a reținut, în mod corect, că pârâtul C. a achiesat la cererea de chemare în judecată, a persistat în eroarea primei instanțe și nu a făcut aplicarea prevederilor art. 436 C. proc. civ., potrivit cărora trebuia să ia act de recunoașterea pretențiilor și a respins apelul acestuia.

- S-a susținut caracterul nelegal al soluției de respingere, ca nefondat, a apelului propriu, fără analiza tuturor argumentelor prezentate și fără administrarea probelor solicitate, în esență, considerându-se în mod eronat, că ar fi fost necesar indicarea unei anumite manifestări de voință din partea pârâtului C., la un moment determinat în timp; că pasivitatea pârâtei D. nu ar putea fi considerată drept recunoaștere în accepțiunea legii și că singura cale aflată la dispoziția reclamanților este cea reglementată de prevederile art. 1669 C. civ., cu toate că au modificat acțiunea introductivă de instanță; că obligațiile de obținere a certificatului de performanță energetică, a radierii ipotecii și a certificatului de atestare fiscală nu reprezintă o condiție suspensivă în înțelesul art. 1.400 C. civ.

În plus, s-a arătat că instanța nu s-a pronunțat cu privire la probele solicitate de reclamanți deși, în mod fundamental, apelul critica neaudierea pârâtului C.. Or, instanța a procedat la acordarea cuvântului pe excepții, le-a unit cu fondul, acordând totodată cuvântul pe fondul cauzei și s-a pronunțat prin hotărâre, vizând de la bun început o soluție de respingere a apelului ca urmare a intervenirii prescripției.

Referitor la "fondul" litigiului, s-a arătat că instanța de apel a considerat ca pretențiile reclamanților sunt prescrise și că judecătorul fondului a procedat corect respingând proba cu interogatoriul pârâtului C., deoarece nu ar fi indicat existența unei cauze întreruptive de prescripție în intervalul 29 iunie 2015-29 decembrie 2015.

Recurenții au susținut că raționamentul este eronat, întrucât au afirmat că pârâtul C. a recunoscut tot timpul dreptul lor, adică în mod continuu și neîntrerupt, de la nașterea dreptului și până în prezent, recunoașterea manifestându-se în diverse ocazii, inclusiv în intervalul de timp 29 iunie 2015-29 decembrie 2015.

Referitor la pasivitatea pârâtei D., s-a susținut că statuarea instanței de apel, potrivit căreia această pasivitate nu poate fi considerată "recunoaștere" în accepțiunea legii, este lipsită de argumente, adică apare ca nemotivată.

În realitate, atitudinea pârâtei D., de totală pasivitate față de executarea însăși a antecontractului, reprezintă un "act de recunoaștere voluntară tacită" a dreptului reclamanților de a îndeplini mandatul fără reprezentare acordat de G. și H., respectiv de a asigura dobândirea dreptului de proprietate în persoana lor mai întâi, precum și a dreptului părinților pârâtului C. de a redobândi imobilul în virtutea executării mandatului fără reprezentare de către reclamanți.

- S-a mai arătat că excepția prescripției a fost soluționată, în mod greșit, și pentru că au modificat cererea de chemare în judecată, solicitând instanței, în principal, să dispună obligarea pârâților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, precum și obligarea acestora să transmită dreptul de proprietate și folosința imobilului, în termen de 5 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, temeiul de drept al solicitării fiind constituit de prevederile art. 1.483, art. 1.516 alin. (1), alin. (2) pct. 1 și pct. 3, art. 1.527 C. civ.

Or, raportat la modificarea cererii de chemare în judecată, au considerat că dreptul material la acțiunea civilă având ca obiect o obligație de a face, respectiv obligația pârâților de a se prezenta la notar în vederea încheierii în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare se prescrie în termen de 3 ani de la data la care trebuia perfectat contractul de vânzare-cumpărare, sub acest aspect fiind eronată și susținerea instanței de apel potrivit căreia "pentru executarea silită a acestei obligații reclamanții au deschisă doar calea acțiunii în justiție reglementată de dispozițiile art. 1669 din C. civ..".

Referitor la obligația pârâților de radiere a ipotecii și de procurare a tuturor atestatelor si certificatelor indicate în cuprinsul antecontractului, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că părțile nu s-ar afla în prezenta unei condiții suspensive, deoarece nu ar fi întrunite prevederile art. 1400 C. civ.

În realitate, de această obligație de obținere a tuturor celor indicate în cuprinsul antecontractului depinde însăși eficacitatea obligației principale asumate prin antecontract, lipsa acestora fiind sancționată de legiuitor cu nulitatea actului de vânzare-cumpărare.

Motivele recursului au fost subsumate de reclamanți celor cuprinse la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

2) Prin cererea de recurs, pârâtul C. a solicitat, pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea, în tot, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Brașov sau unei alte instanțe de apel.

A susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 458 C. proc. civ., prin restrângerea calității sale de apelant la situația celui ce formal pierde procesul, reținând doar că a câștigat procesul, cu ignorarea poziției sale de achiesare.

Aceasta, în condițiile în care legiuitorul nu a operat o asemenea restrângere, ci dimpotrivă, a deschis calea de atac și părții care a câștigat, după cum reiese din terminologia folosită de articolul menționat.

În felul acesta, instanța de apel i-a încălcat dreptul la judecată în calea de atac a apelului, vătămarea sa prin lipsirea de una din căile de atac ordinare fiind evidentă în sensul art. 174 și următ. C. proc. civ.

A menționat că interesul său în a-și exprima poziția procesuală de achiesare la pretențiile reclamanților a fost arătat în repetate rânduri, astfel încât justifică interes în atacarea atât a încheierii, câtă vreme poziția sa procesuală este identică cu aceea a reclamanților și a intervenienților, cât și a hotărârii primei instanțe, câtă vreme poziția sa, fiind identică cu cea a reclamanților, nu a câștigat procesul.

A arătat că stabilirea adevărului juridic este și în interesul său, chiar dacă aparent finalitatea acțiunii constă într-o diminuare a patrimoniului soților Marin. În realitate, finalitatea acțiunii constă în valorificarea antecontractului, iar acest demers conduce la clarificarea componenței masei de bunuri comune supuse partajului și respectarea obligațiilor sale contractuale, ca promitent-vânzător.

3) Prin motivele de recurs, titularii cererii de intervenție G. și H. au solicitat, pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., casarea, în tot, a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Brașov sau unei alte instanțe de apel.

Au susținut că instanța le-a respins apelul, ca tardiv, cu ignorarea prevederilor art. 457 alin. (2) C. proc. civ., întrucât au promovat calea de atac împotriva sentinței de fond în termen de 30 de zile, respectiv odată cu fondul, așa cum prima instanță a menționat (greșit) în încheierea de ședință din 15 martie 2019 (alin. (3) de la fila x), deși legal ar fi trebuit exercitată calea de atac în termen de 5 zile de la pronunțare, în condițiile C. proc. civ. în forma în vigoare de la data introducerii acțiunii.

Au înțeles a se prevala de incidența art. 457 alin. (2) C. proc. civ., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, prin a cărui ignorare instanța le-a respins apelul, ca tardiv.

Astfel, curtea de apel le-a încălcat dreptul la judecată în calea ordinară de atac, vătămarea lor prin lipsirea de una din căile de atac fiind evidentă în sensul art. 174 și următ. C. proc. civ.

Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinări la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea acestora.

Pentru toate cele trei recursuri, în temeiul art. 485 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat a se avea în vedere invocarea excepției tardivității acestora, dacă din dosar nu rezultă că au fost declarate în termen, cu consecința respingerii cererilor, ca tardiv formulate.

Referitor la recursul reclamanților, intimata - pârâtă a prezentat motivele de fapt și de drept, care conduc, în opinia sa, la constatarea nulității acestuia, solicitând a se observa că deși recurenții și-au întemeiat cererea pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu au invocat care sunt normele de drept material care au fost încălcate ori au fost greșit aplicate de către instanța de apel.

În continuare, intimata-pârâtă a prezentat și motivele de fapt și de drept pentru respingerea recursurilor.

Urmare a comunicării întâmpinărilor, recurenții nu au depus răspuns la acestea.

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 septembrie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanți și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1498/Ap din 30 octombrie 2019 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și a acordat termen de judecată, cu citare părți la 18 noiembrie 2020. Prin aceeași încheiere s-a constatat caracterul inadmisibil al recursului declarat de titularii cererii de intervenție H. și G. împotriva deciziei, precum și al recursului declarat de pârâtul C. în partea privitoare la soluția dată apelului îndreptat împotriva încheierii din 15 martie 2019 a Tribunalului Brașov.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând aspectele deduse judecății prin intermediul recursurilor exercitate în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

1) Recursul reclamanților are caracter nefondat.

- Critica referitoare la greșita respingere, ca tardiv, a apelului declarat de G. și H. nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte, întrucât interes în promovarea căii de atac - în măsura în care este deschisă de lege - are cel care urmărește să intervină în proces prin intermediul acestui mijloc procedural (cererea de intervenție accesorie) de vreme ce acestuia i-a aparținut inițiativa, iar nu părții în favoarea căreia intervine în timp ce părțile inițiale ale procesului au la dispoziție alte căi procedurale de extindere a cadrului judecății (cererile de intervenție forțată, în reglementarea dată de art. 68-77 C. proc. civ.).

Pe de altă parte, întrucât soluția asupra cererii de intervenție a acestora, prin intermediul căreia au tins la dobândirea calității de părți în proces, este una definitivă, ea nefiind susceptibilă, conform normelor procedurale incidente, din punct de vedere al aplicării legii în timp, decât căii de atac a apelului.

Astfel, așa cum corect a reținut instanța de apel, procesul fiind început (la 24.04.2018) anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, el rămâne supus, sub aspect tranzitoriu, normelor în vigoare la data la care a început judecata, inclusiv sub aspectul regimului căilor de atac aplicabil hotărârilor prin care sunt soluționate, în cursul unei astfel de proceduri, aflate în desfășurare la data noii reglementări, cererile de intervenție, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 24, 27 C. proc. civ.

De aceea, este lipsită de temei susținerea recurenților conform căreia cererea de intervenție, fiind formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018, ar fi trebuit să-i fie aplicabile dispozițiile modificatoare ale acesteia, câtă vreme o astfel de cerere este una incidentală în cadrul unui proces în curs, început anterior adoptării acestui act normativ (și supus ca atare, normelor în vigoare, anterioare modificărilor legislative invocate).

Astfel fiind, în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 64 alin. (5) C. proc. civ. referitoare la termenul înăuntrul căruia poate fi exercitată calea de atac a apelului împotriva soluției de respingere a cererii de intervenție accesorie, ținându-se seama de dispozițiile art. 24, 27 C. proc. civ., care stabilesc ca moment de referință, tocmai pentru previzibilitatea procedurii judecare, în ce privește aplicarea legii de procedură în timp, data începerii procesului.

- De asemenea, criticând soluția de respingere a apelului pârâtului C. pentru lipsă de interes, recurenții-reclamanți nu dezvoltă aspecte de nelegalitate subsumabile soluției de ordin procedural adoptată de instanța de apel, ci aduc în discuție împrejurări care vizează fondul raportului juridic, cu referire la faptul că pârâtul ar fi recunoscut pretențiile reclamanților și în acest context, ar fi trebuit pronunțată o hotărâre parțială, conform art. 436 C. proc. civ.

Or, recurenții ignoră faptul că soluția instanțelor de fond a fost una care a vizat excepția de prescripție extinctivă - așa încât o eventuală recunoaștere ar fi putut fi invocată pe acest plan, al consecințelor asupra cursului prescripției extinctive, iar nu al pronunțării unei hotărâri parțiale.

În egală măsură, susținând că prin nesocotirea dispozițiilor art. 436 C. proc. civ. - aspect care putea fi valorificat dacă acțiunea era considerată în termen - instanța nu a pronunțat o hotărâre parțială, recurenții nu țin seama de faptul că pârâtul, a căruia recunoaștere o invocă, are calitate de coproprietar, fiind așadar parte într-un raport juridic având o obligație indivizibilă și de aceea, neputând fi supusă valorificării fără acordul celuilalt coproprietar (pârâta D.).

Astfel, față de regimul juridic al coproprietății, actele de dispoziție cu privire la bunul comun nu pot fi făcute decât cu acordul tuturor coproprietarilor (art. 641 C. civ.), astfel încât nu putea produce consecințele pretinse simpla manifestare de voință a unuia dintre titularii dreptului.

În același timp, obligația asumată nu a privit o cotă-parte din drept (fiind vorba în realitate, de o proprietate în codevălmășie, fără existența unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului) pentru a se putea susține că recunoașterea operează în limita dreptului titularului acestui act de dispoziție, ci a privit întregul drept asupra bunului aflat în codevălmășie.

Așa fiind, obligația de executat era una indivizibilă, prin obiectul ei nefiind susceptibilă de divizarea materială sau intelectuală - întrucât se referea la întregul bun, aflat în codevălmășie - și ca atare, nu era posibilă pronunțarea unei hotărâri parțiale (conform art. 436 alin. (2) C. proc. civ.) în limita recunoașterii făcute de unul dintre codebitori.

- Sunt nefondate, de asemenea, criticile referitoare la soluționarea, prin reținerea excepției prescripției extinctive, a acțiunii deduse judecății.

Astfel, învestită cu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, prima instanță a fondului, prin soluția pronunțată confirmată ulterior prin decizia din apel, a constatat în mod corect că incidente, sub aspectul regimului prescripției extinctive al unei astfel de acțiuni, sunt dispozițiile art. 1.669 alin. (2) C. civ., conform cărora "dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat".

Cum acțiunea a fost promovată la data de 24.04.2018, iar în contract s-a prevăzut ca perfectarea actului să aibă loc până la data de 29.06.2015, în mod corect, prin aplicarea dispozițiilor art. 1.669 alin. (2) C. civ., s-a tras concluzia prescrierii dreptului la acțiune, în condițiile în care n-au putut fi identificate cauza de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției, așa cum au pretins recurenții.

Astfel, în ce privește atitudinea pârâtului C., de recunoaștere a dreptului reclamanților, se arată că instanța nu s-ar fi pronunțat cu privire la probele solicitate prin care se tindea a se demonstra că acesta s-a manifestat tot timpul "în mod continuu și neîntrerupt, în diferite ocazii, inclusiv în intervalul 29 iunie - 29 decembrie 2015" în sensul recunoașterii dreptului.

Or, separat de împrejurarea că modalitatea de administrare a probatoriului și de evaluare a probelor nu se poate constitui în obiect al cenzurii de legalitate în recurs, se constată că recurenții nu indică în concret actele de recunoaștere cu valoarea întreruptivă de prescripție în sensul dispozițiilor art. 2.538 C. civ., a căror nesocotire, cu consecințe pe planul legalității soluției să o fi realizat instanța de apel.

Dimpotrivă, așa cum a reținut instanța de apel, nu a fost invocată și demonstrată o manifestare de voință la un moment determinat, situat înăuntrul termenului de prescripție extinctivă, iar pretinsa atitudine a pârâtului de a nu nega dreptul reclamanților neavând valoarea unei recunoașteri exprese și nici tacite a dreptului (față de exigențele art. 2.538 alin. (2) C. civ. care nu permit astfel de concluzii doar pe baza unui comportament obișnuit al debitorului care nu face acte de rezistență împotriva dreptului creditorului).

La fel, în ce privește invocata pasivitate a pârâtei D. față de executarea antecontractului, ea nu poate fi asimilată unei recunoașteri tacite, potrivit dispozițiilor legale anterior menționate, câtă vreme pentru a avea o astfel de valoare și a fi întreruptivă de efectul prescripției, ea trebuia să "rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția".

În acest sens, exemplificând actele de recunoaștere tacită, legiuitorul face referire la "plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților, solicitarea unui termen de plată și altele asemenea" (art. 2.538 alin. (2) C. civ.), situații cărora nu li se poate subsuma, în mod evident, aceea în care debitorul, rămânând în pasivitate, lasă să curgă termenul de prescripție (situându-se astfel într-o poziție favorabilă în raport cu cea a creditorului nediligent).

Susținerea că prin această atitudine pasivă a pârâtei s-ar fi realizat o "recunoaștere voluntară tacită" a dreptului reclamanților (promitenții vânzători) de a îndeplini mandatul fără reprezentare dat de numiții G. și H. (părinții pârâtului C.) de a se asigura dobândirea dreptului de proprietate în persoana lor mai întâi, este una străină de cadrul judecății, în condițiile în care instanțele n-au fost învestite cu judecata vreunei simulații prin interpunere de persoane în privința părților antecontractului sau cu stabilirea existenței unui mandat fără reprezentare în temeiul căruia să fi acționat promitenții cumpărători.

- Este nefondată și critica potrivit căreia stabilirea prescripției extinctive s-ar fi făcut eronat, prin ignorarea modificării aduse acțiunii, în sensul că s-a solicitat obligarea pârâților de a se prezenta la notar pentru încheierea contractului în forma autentică, situație în care termenul de prescripție aplicabil era de 3 ani de la data la care trebuia perfectat actul, iar nu cel de 6 luni prevăzut de art. 1.669 alin. (2) C. civ.

În realitate, instanța de apel nu a ignorat cadrul procesual, reținând că a avut loc o modificare a obiectului acțiunii, în sensul că, după invocarea prescripției extinctive de către pârâtă, s-a solicitat, în principal, obligarea pârâților să încheiere actul în formă autentică și în subsidiar, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Calificând însă din punct de vedere juridic pretențiile deduse judecății, s-a reținut că în realitate se tinde la executarea silită a obligațiilor născute din antecontractul de vânzare-cumpărare și că, dat fiind sediul materiei, reclamanții au deschisă doar calea acțiunii reglementate de art. 1169 C. civ.

Argumentele instanței de apel sunt corecte și fundamentează caracterul legal al soluției adoptate, întrucât dispozițiile menționate anterior instituie o prescripție specială în materia executării silite a antecontractelor de vânzare-cumpărare și ca atare, derogatorie de la cea de drept comun, a cărei neaplicare în mod eronat o invocă recurenții.

În realitate, reformulând obiectul acțiunii, dar în sensul obținerii aceleiași finalități - respectiv, executarea silită a antecontractului de vânzare-cumpărare - reclamanții au tins la o eludare a normelor prescripției extinctive, conduită nevalidată de instanțele fondului, care au aplicat în mod corect, cu respectarea principiului lex specialia generalibus derogant, dispozițiile legale incidente materiei.

- Este nefondată și critica potrivit căreia obligația asumată de promitenții vânzători ar fi fost afectată de o condiție suspensivă (referitoare la radierea ipotecii, procurarea tuturor atestatelor și certificatelor indicate în cuprinsul antecontractului), în absența cărora n-ar fi putut fi pronunțată hotărârea care să țină loc de act autentic.

Pe acest aspect, instanța de apel a apreciat în mod corect că acea clauză din antecontract, conform căreia promitenții-vânzători se obligau să vândă până la 29.06.2015 "cu condiția ca până la această dată să se prezinte extrasul de carte funciară pentru autentificare liber de servicii, certificatul de performanță energetică, precum și dovada achitării la zi a impozitelor și a cheltuielilor locative" nu reprezintă o condiție suspensivă în înțelesul dat de dispozițiile art. 1.400 C. civ.

Aceasta întrucât, potrivit textului menționat, condiția suspensivă, ca modalitate a actului juridic este aceea de a cărei realizare depinde eficacitatea drepturilor subiective și a obligațiilor corelative, iar nu nașterea sau perfectarea acestora.

Altfel spus, nașterea obligației promitenților-cumpărători a avut loc în mod valabil la momentul încheierii antecontractului, raportul obligațional dintre părți stabilindu-se de la acea dată.

Faptul că promitenții-vânzători n-au obținut până la termenul prevăzut în antecontract actele la care se face referire reprezenta un argument în plus pentru a se solicita executarea silită înăuntrul termenului de prescripție și nu pentru a se amâna începerea curgerii termenului de prescripție întrucât nu era vorba de o obligație sub condiție suspensivă.

Mai mult, procurarea documentelor menționate fiind în sarcina exclusivă a debitorilor (promitenții-vânzători), respectiva clauză, în măsura în care ar fi văzută ca instituind o condiție suspensivă este lipsită de efecte, conform art. 1.403 C. civ. ("obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect").

Astfel fiind, momentul de începere a cursului prescripției este reglementat de dispozițiile art. 2.524 alin. (1) C. civ. (data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia să o execute) iar nu de cele ale art. 2.524 alin. (3) C. civ. (de la data îndeplinirii condiției, atunci când dreptul este afectat de o condiție suspensivă).

Ca atare, concluzia instanțelor de fond, în sensul prescrierii dreptului la acțiune anterior promovării acțiunii, este legală, bazându-se pe determinarea corectă a momentului de la care a început să curgă prescripția, pe stabilirea termenului special de prescripție și constatarea inexistenței unor cauze de suspendare sau întrerupere a cursului acesteia.

Pentru considerentele expuse, toate criticile formulate de reclamanți au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

2) Recursul pârâtului C. are, de asemenea, caracter nefondat.

Pretinzând că prin soluția de respingere, ca lipsit de interes, a apelului declarat de acest pârât împotriva sentinței de primă instanță, precum și împotriva încheierii din 15.03.2019 (prin care a fost respinsă cererea de intervenție accesorie a numiților G. și H.), instanța a procedat eronat, recurentul-pârât susține o aplicare restrictivă a dispozițiilor art. 457 C. proc. civ., care nu ar limita sfera persoanelor care pot exercita calea de atac la cele care au pierdut procesul.

În realitate, dispoziția procedurală menționată, reglementând subiectele căilor de atac, subordonează exercițiul acestui drept procesual (de a ataca o hotărâre) justificării unui interes, care trebuie să fie unul legitim, ca în cazul oricărei cereri adresate instanței (conform art. 32, 33 C. proc. civ.).

Or, pe acest aspect, instanța de apel a reținut corect că din poziția de pârât față de care se respinsese acțiunea de primă instanță, acesta nu a justificat un interes pentru a promova apelul și a critica soluția, nici în ceea ce privește cererea de intervenție accesorie care nu fusese formulată în favoarea sa, ci în favoarea reclamanților), nici în ce privește cererea de chemare în judecată, care viza un drept al reclamanților ce i se opunea și față de care s-a constatat un impediment legal (prescripția extinctivă) în valorificarea lui.

Susținerea că nu s-ar fi ținut seama de poziția procesuală a pârâtului, care a fost una de recunoaștere a pretențiilor reclamanților, nu-i justifica acestuia legitimarea în promovarea căii de atac împotriva unei soluții favorabile.

Pe de o parte, pentru că atitudinea din proces nu i-a putut schimba poziția procesuală, aceea de pârât, căruia i s-au opus anumite pretenții (și, odată respinse, înseamnă că nu a căzut în pretenții și deci, nu are justificare legitimă pentru a recurge în continuare la serviciul public al justiției în reglementarea raporturilor juridice cu reclamanții) și pe de altă parte, pentru că această poziție procesuală, de recunoaștere a pretențiilor reclamanților a fost analizată de instanță, dar cu valențele juridice care se impuneau raportat la cadrul judecății și la ceea ce trebuia dezlegat jurisdicțional prioritar (respectiv, dacă poate fi vorba de un caz de întrerupere a cursului prescripției extinctive).

Susținerea că urmărește "stabilirea adevăratului judiciar, care este și în interesul său, chiar dacă aparent finalitatea acțiunii constă într-o diminuare a patrimoniului soților" (pârâții Marin) nu este una aptă să demonstreze caracterul nelegal al soluție, câtă vreme interesul părților trebuie să fie unul direct, personal și legitim, subordonat poziției lor procesuale, care nu poate fi asimilat unuia din ordin general, ca în cazul exercitării căilor de atac de către procuror (potrivit art. 92 C. proc. civ.).

În ce privește criticile aduse soluției vizând intervenția accesorie, ele au caracter inadmisibil, astfel cum s-a reținut prin încheierea pronunțată în procedura filtru, câtă vreme, raportat la dispozițiile art. 64 alin. (4) C. proc. civ. (și la considerentele dezvoltate pe acest aspect în recursul reclamanților) soluția este una definitivă.

Astfel, s-a reținut că recursul titularilor cererii de intervenție ridică, în mod prioritar, problema admisibilității acestuia, față de dispozițiile art. 64 C. proc. civ., în forma incidentă a textului, conform cărora împotriva soluției pe această cerere incidentală poate fi exercitată o singură cale de atac - respectiv, apelul - epuizată în cauză.

Ca atare, conform încheierii pronunțate la 16.09.2020 în procedura filtru, s-a constatat, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., neîndeplinirea condiției de admisibilitate pentru a avea loc o legală învestire a instanței supreme cu critici de nelegalitate.

Astfel fiind, reiterându-se, doar sub aspect formal, soluția (pentru pronunțarea unitară asupra tuturor recursurilor exercitate în cauză), recursul titularilor cererilor de intervenție va fi respins ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 1498/Ap din 30 octombrie 2019 (îndreptată prin încheierea din 20 noiembrie 2019) a Curții de Apel Brașov, secția civilă.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de titularii cererii de intervenție H. și G. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2020.