ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1041/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1041/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 29 martie 2006 la

Tribunalul Teleorman, reclamanții N.E. și N.C. au chemat în judecată pe

pârâții Agenția Domeniilor Statului (în continuare A.D.S.) și SC A.B.D.

SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare

nr. 26 din 8 noiembrie 2001 încheiat între Agenția Domeniilor Statului, în

calitate de vânzător și SC A.B.D. SA în calitate de cumpărător, deoarece a

fost încheiat cu nerespectarea unor dispoziții legale imperative și să fie

obligată pârâta Agenția Domeniilor Statului să le lase reclamanților, în deplină

proprietate și posesie, imobilul construcție (fost conac) și terenul

aferent situat în comuna Săceni, județul Teleorman.

La data de 31 iulie 2006 reclamanții au chemat în judecată,

în temeiul art. 57 alin. (1) C. proc. civ., Asociația Salariaților A.Z., SC JGV

R. SRL, SC "NDT S." SRL și SC "S." SA, pentru ca în

contradictoriu cu intervenienții, să se constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare - cumpărare din 8 noiembrie 2001 încheiat între A.D.S.

în calitate de vânzător și intervenienta Asociația Salariaților A.Z. în

calitate de cumpărător, nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare

succesive încheiate între celelalte interveniente cu privire la imobilul

revendicat, ca acte subsecvente ale contractului de vânzare cumpărare de

acțiuni din 8 noiembrie 2001 și să fie obligate intervenientele să lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul construcție (conac)

și terenul aferent situat în comuna Săceni, județul Teleorman.

Prin sentința civilă nr. 1394 din 01 octombrie 2007

Tribunalul Teleorman - Secția Civilă a respins ca nefondată acțiunea și

cererea de chemare în judecată a intervenienților, formulat de reclamanți.

Tribunalul a reținut că pârâta A.D.S. a vândut Asociației

Salariaților A.Z., la data de 8 noiembrie 2001, prin contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni, un număr de 367.565 acțiuni în sumă de 9.169.125 mii lei,

reprezentând 98,44% din valoarea capitalului social subscris la SC A.B.D. SA.

Vânzarea prin negociere directă a pachetului majoritar de

acțiuni de stat la SC A.B.D. SA a fost efectuată prin publicarea anunțului

publicitar în data de 5 septembrie 2001, în care s-a stabilit data limită

pentru procurarea dosarului de prezentare,

19

septembrie 2001 și termenul limită de prezentare a ofertei, 3 octombrie

2001.

La data de 8 noiembrie 2001 s-a finalizat procesul de

privatizare prin semnarea contractului cu Asociația Salariaților A.Z., având ca

obiect transferul dreptului de proprietate cu privire la 367.565 acțiuni

deținute de A.D.S. la SC A.B.D. SA, în temeiul acestui contract schimbându-se,

totodată, și structura acționariatului.

La data de 5 aprilie 2005, prin sentința comercială nr. 66 a

Tribunalului Teleorman, constatând că SC A.B.D. SA a fost dizolvată de drept

conform art. 30 din Legea nr. 359/2004, s-a dispus intrarea în faliment a

societății debitoare. A fost desemnat lichidator judiciar, prin sentința

comercială nr. 187 din

20

iunie 2005,

SC "BNP C." SRL, care a fost înlocuit cu lichidatorul judiciar R.L.J.

IPURL, așa cum rezultă din încheierea comercială nr. 21 C din 21 iunie

2007.

Urmare adoptării Legii nr. 10/2001, reclamantul N.C. a

inițiat procedura prevăzută de acest act normativ cu notificarea nr. 258/N/2001

din 14 noiembrie 2001.

În ceea ce privește nulitatea contractului de vânzare-cumpărare

invocată de reclamanți, prim instanță a reținut, raportat la prevederile art.

art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 republicată, la încheierea actului

juridic supus examinării au fost respectate dispozițiile art. 11 alin. (1) și

art. 14 din Legea nr. 268/2001.

Reclamanții nu au făcut dovada că la data efectuării vânzării

au notificat Agenția Domeniilor Statului, astfel că nu se poate reține reaua

credință a pârâtelor la încheierea contractului de privatizare și implicit

a contractelor succesive.

Și în ceea ce privește capătul de cerere privind

obligarea pârâtei A.D.S. și a intervenientelor să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilele conac și teren,

formulat de reclamanți și întemeiat pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanța

a constatat că este nefondat.

În aceste sens, prima instanță a reținut că acțiunea a fost

introdusă la data de 29 martie 2006, ulterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, potrivit căreia, pentru a putea obține restituirea în natură a

imobilelor, persoanele îndreptățite trebuie să urmeze procedura prevăzută de art.

22 din lege (republicată), având deschisă calea

acțiunii în justiție numai după emiterea deciziei sau a dispoziției, de

deținătorul imobilului, sau după caz, de entitatea învestită potrivit

legii.

Ca atare, odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân

fără aplicarea dispozițiile dreptului comun referitoare la imobilele ce

formează obiectul acestei legi, reclamanții având

posibilitatea să se

prevaleze de

dispozițiile art. 480 C. civ. numai în cazul în care

acțiunea în revendicare se afla în curs de

judecată la data intrării în

vigoare a legii speciale.

Împotriva acestei

sentințe s-a declarat apel reclamanții, care au

invocat următoarele:

Soluția criticată este

lipsită de temei legal. Ignorând argumentele de fapt și de drept invocate

de către reclamanți, judecătorul fondului a

respins cererea de

constatare a nulității contractului de vânzare cumpărare din 08 noiembrie 2001

si a contractelor subsecvente, cu motivația că reclamanții nu au făcut dovada

ca la data efectuării

vânzării au notificat

Agenția Domeniilor Statului, astfel ca nu se poate

reține reaua credință

a pârâtelor la încheierea contractului de privatizare și implicit a

contractelor succesive.

Art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/ 2001, modificată prin

Legea nr. 247/2005, prevede ca "imobilele-terenuri și

construcții-preluate în

mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

legii de o regie autonomă, o societate sau o companie

națională, o societate comercială la care statul

sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar sau

asociat

majoritar, de o organizație

cooperatista sau de orice altă persoană

juridică, vor fi restituite, în natură persoanei îndreptățite prin

decizie

sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere a

unității deținătoare".

În speță, la data

apariției Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare SC

A.B.D. SA era o

societate comercială la care statul era acționar majoritar.

Potrivit Normelor

metodologice de aplicare unitară a legii nr.

10/2001 (punctul 20.1), prevederile alin. (1) al art. 20 din lege

statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de

lege, cu

privire la orice alte

proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul

respectiv către alte

persoane decât cele îndreptățite potrivit legii.

Potrivit acelorași norme, indisponibilizarea operează începând cu

14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută

la o dată ulterioară si

are ca scop primordial

îndeplinirea obligației de restituire în natură.

În speță, dreptul apelanților reclamanți la restituirea în

natură s-a născut încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/ 2001. De

la aceeași data unitatea deținătoare SC A.B.D. SA, societate cu capital

majoritar de stat, avea obligația de a indisponibiliza imobilul preluat abuziv,

ceea ce nu s-a întâmplat.

Privatizarea SC A.B.D. SA a avut loc după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001 și ulterior formulării notificării de către reclamanți.

Așa fiind, devin incidente dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, potrivit cărora: "Sub sancțiunea nulității absolute, până la

soluționarea procedurilor administrative și, după caz, judiciare, generate

de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea (..) bunurilor imobile notificate

potrivit prevederilor prezentei legi".

De asemenea, devin incidente dispozițiile art. III din Legea

nr. 247/2005 potrivit cărora: "Actele juridice de înstrăinare având ca

obiect imobile cu destinația de locuință, încheiate după 14 februarie cu

nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 și

care nu au fost atacate în instanță în condițiile art. 46 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, republicată, pot fi atacate la secția civila a tribunalului în a cărui

rază teritorială se află imobilul notificat în 12 luni de la data intrării în

vigoare a prezentului titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință

a încheierii contractului."

Apelanții au mai susținut că și soluționarea capătului

de cerere având ca obiect revendicarea imobilului este nelegală, deoarece

instanța a respins cererea de revendicare ca fiind neîntemeiată și a

argumentat soluția pe inadmisibilitatea acțiunii în revendicare în condițiile

Codului Civil introdusă ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

ignorând astfel că imobilul a fost înstrăinat după 14 februarie 2001, data

apariției acestei legi.

Acțiunea în revendicare este remediul juridic și

mijlocul procedural prin care o persoana cere în justiție să i se recunoască dreptul

de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând

restituirea acestuia.

Îngrădirea exercițiului acestei acțiuni ar reprezenta o încălcare

a însuși dreptului de proprietate și a principiului liberului acces

la justiție, precum și al respectului pentru bunuri, principii prevăzute

de Constituție și de Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România în 1994.

Indisponibilizarea bunului conform dispozițiilor legale nu

s-a efectuat, situație în care solicitarea de obligare a intervenienților de a

lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul dobândit

prin actele de vânzare încheiate ulterior este pe deplin justificată.

Prin decizia nr. 846 A din 8 noiembrie 2011, Curtea de Apel

București, Secția a IV-a civilă a respins apelul reclamanților, ca

nefondat.

În considerentele acestei decizii instanța de apel a reținut

că cererea reclamanților are ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni din 08 noiembrie 2001 încheiat între Agenția Domeniilor Statului și

Asociația Salariaților A.Z., având ca obiect un număr de 367.565 acțiuni,

reprezentând 98,44% din valoarea capitalului social subscris la SC A.B.D. SA,

precum și a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: din 18 noiembrie 2003

prin care SC A.B.D. SA vinde către SC J.G.V. R. SRL terenul (fără construcții)

în care este inclus și terenul revendicat de reclamanți în cauză,

contractul din 27 ianuarie 2005 prin care SC J.G.V. R. SRL vinde către SC N.D.T.

S. SRL același teren și din 27 ianuarie 2005 prin care SC N.D.T. S.

SRL vinde către SC S. SA același teren. Cererea are de asemenea ca obiect

acțiunea în revendicare formulată de reclamanți în condițiile dreptului comun,

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

Curtea de apel a apreciat că soluția dată de prima instanță

cererii de anulare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și a

contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente este legală și temeinica.

Instanța de apel a considerat că prevederile art. III din

Titlul I al Legii nr. 247/2005, invocate ca temei al cererii de constatare a

nulității contractelor, nu sunt incidente în speță. Acest text are în vedere

imobilele cu destinație de locuință, fapt confirmat de referirea expresă la

acestea a textului legal. În cauză nu este vorba de un imobil cu destinație de

locuință, ci este vorba de un teren, având actualmente o destinație comercială,

precum și despre o construcție (fosta construcție a conacului) care nu are

folosința de locuință, fiind, conform raportului de expertiză întocmit de

expert M.F., într-o stare avansată de degradare, nefolosită, având doar pereți,

iar aceștia cu tencuiala în cea mai mare parte căzută.

Curtea de apel a mai reținut că, în determinarea incidenței

textului legal menționat mai sus prezintă relevanță destinația de locuință a

imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și ulterior,

iar nu destinația la momentul preluării imobilului de către stat, cum susțin

apelanții, fapt confirmat de însăși logica textului și de referirea făcută

la art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999.

Curtea de apel a mai constatat că, în cauză, contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni a fost încheiat la data de 08 noiembrie 2001,

într-adevăr ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, însă anterior

notificării formulate de reclamanți conform acestei legi, la data de 14

noiembrie 2001.

La aprecierea legalității acestui contract instanța de apel a

avut în vedere obiectul acestuia, care nu l-a constituit, așa cum au

susținut apelanții reclamanți, imobilul în discuție, ci pachetul de acțiuni

vândut de către A.D.S., prin acest contract titularul patrimoniului din care

face parte imobilul în discuție nefiind schimbat, ci rămânând în mod

fundamental același, anume SC A.B.D. SA, operând o schimbare numai a

acționarului principal, a deținătorului pachetului majoritar de acțiuni. Ceea

ce a făcut obiectul acestui contract de vânzare-cumpărare de acțiuni a fost nu

imobilul în discuție și nici măcar patrimoniul societății, ci acțiunile în

cadrul capitalului social, patrimoniul societății păstrându-și același

titular SC A.B.D. SA.

S-a mai reținut, în considerentele deciziei recurate, că

Legea nr. 10/2001 nu a operat o indisponibilizare a acțiunilor și nu a

temporizat procesele de privatizare, ci a operat o indisponibilizare a

imobilelor notificate.

În ceea ce privește invocarea de către apelanți a

Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, instanța de apel a

reținut că acestea vizează indisponibilizarea în raport de orice înstrăinare

care operează către altă persoană decât cea îndreptățită. Or, în cauză, prin

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nu a operat o înstrăinare a

imobilului și nici măcar a patrimoniului din care face parte acest imobil

de la un subiect de drept la altul, ci titularul acestui patrimoniu a rămas

același subiect de drept.

În concluzie, în ce privește contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni, Curtea de apel a constatat că nu există niciun motiv de nulitate,

acesta fiind încheiat cu respectarea dispozițiilor legale. Curtea a mai

constatat că, prin apelul formulat, apelanții reclamanți nu aduc critici

împotriva celor reținute de tribunal referitor la respectarea Legii nr. 268/2001.

În ce privește celelalte contracte de vânzare-cumpărare,

s-a reținut că reclamanții au solicitat anularea acestora ca acte subsecvente

ale contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, astfel că soluția de

respingere a cererii de declarare a nulității contractului de vânzare-cumpărare

de acțiuni atrage respingerea și a cererii de declarare a nulității

acestora.

În ce privește cererea de revendicare formulată de

reclamanți, Curtea de apel a reținut că, prin Decizia nr. 33/2008 a înaltei

Curți de Casație și Justiție, dată în recurs în interesul legii, s-a

stabilit că, în concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) și

legea generală, se acordă prioritate legii speciale.

Prin aceasta decizie s-a stabilit că, atâta vreme cât „pentru

imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea

specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu

acesta" și că, "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. (..) Cu atât mai mult, persoanele care

au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni

în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (Cauza Brumărescu

contra României - 1997 ș.a.). "

Față de dispozițiile obligatorii ale acestei decizii dată în

recurs în interesul legii, instanța de apel a apreciat că, în mod corect

instanța de fond a stabilit că cererea în revendicare formulată în cauză de către

reclamanți nu poate fi primită.

Curtea de apel a constatat că nu se regăsește în cauză

nici ipoteza avută în vedere în a doua parte a deciziei în recurs în interesul

legii menționată, anume aceea în care Legea nr. 10/2001 nu exclude

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, respectiv atunci când

reclamantul se prevalează de un bun și trebuie să i se asigure accesul la

justiție. În cauză, reclamanții nu au un asemenea bun recunoscut printr-o hotărâre

judecătorească sau alt act al autorității publice, ceea ce semnifică faptul că

nu au alegerea între prezenta acțiune în revendicare și calea legii

speciale, ci trebuie sa urmeze calea Legii nr. 10/2001 (pe care, de altfel,

reclamantul N.C. a urmat-o).

În ce privește pretinsa încălcare a accesului la

justiție, Curtea de apel a constatat că acest impact a fost analizat de ICCJ

prin decizia dată în recurs în interesul legii menționată și s-a

concluzionat că nu este încălcat acest drept fundamental, întrucât în procedura

Legii nr. 10/2001 persoana îndreptățită are deschis accesul la instanță.

În plus, instanța de apel a mai reținut că cererea de

revendicare se dovedește a fi neîntemeiată și din perspectiva

faptului ca admiterea acesteia ar reprezenta o dubla reparație în favoarea

reclamanților. Aceasta, deoarece în procedura Legii nr. 18/1991 aceluiași

reclamant N.C. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață

de 50 ha teren situat pe raza comunei Săceni, Jud. Teleorman, prin titlul de

proprietate din 24 aprilie 2007.

Au fost comunicate la solicitarea Curții toate actele care au

stat la baza emiterii acestui titlu de proprietate și din analiza lor

instanța a reținut că în acea procedură reclamantul a invocat exact aceleași

acte invocate și în cauza prezenta, deci acea restituire s-a făcut în

temeiul acelorași acte (extrasul din situația exproprierilor terenurilor

efectuate la data de 02 martie 1949 pe raza Teleorman, extrasul din tabloul

imobilelor propuse în vederea amenajării localurilor necesare diferitelor

instituții, schița plan a proprietății - planul moșiei Săceni, Jud. Teleorman

din anul 1936).

Instanța de apel a apreciat ca fiind indubitabil că

reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 50 ha teren în

temeiul Legii nr. 18/1991 s-a făcut în temeiul acelorași acte și în

considerarea aceleiași proprietăți expropriate de la autorul

reclamanților, nemaiexistând alte proprietăți ale autorului reclamanților care

să fi fost luate în considerare la această reconstituire.

La solicitarea Curții reclamanții au precizat că face

obiectul revendicării în cauza prezentă suprafața de 18.261 mp teren, astfel

cum a fost identificată de expertul M.F. prin expertiza efectuată, ca fiind

curtea aferentă conacului (suprafața 1 CC pe anexa A la raport - fila 243 dosar

apel).

Însumând suprafața de teren reconstituită reclamantului N.C.

în condițiile Legii nr. 18/1991, de 50 ha, cu suprafața revendicată în prezenta

cauză, de 18.261 mp, curtea de apel a concluzionat că reclamanții tind la a

dobândi chiar o suprafață mai mare decât cea care figurează în cele doua

înscrisuri pe care își sprijină cererea (și care nici măcar nu

reprezintă acte de proprietate).

Dintr-o altă perspectivă, Curtea de apel a constatat că

singura suprafață de teren care a fost identificată de expert ca aparținând

fostei proprietăți este de 44.208 mp, nu de 60 ha cât apare menționat în

extrasul din tabelul depus ca probă.

Apreciind valoarea probatorie a extrasului din situația

exproprierilor terenurilor efectuate la data de 02 martie 1949 pe raza

Teleorman, depus ca probă de reclamanți, care face referire la o suprafață

expropriată de 60 ha, curtea de apel a reținut că acest înscris nu poate valora

titlu de proprietate, prin proba cu expertiza topografică (probă științifică,

exactă, care a concluzionat pe baza unor măsurători și pe baza unor repere

identificate ca atare) făcându-se dovada contrară, în sensul că suprafața

fostei proprietăți nu era de 60 ha, ci doar atât cât a determinat expertul,

adică 44.208 mp.

Curtea de apel a apreciat ca fiind nerelevantă împrejurarea că

reconstituirea făcută în temeiul Legii nr. 18/1991 nu a fost făcută pe același

amplasament, deoarece în prezenta cauză nu se soluționează o contestație în

temeiul Legii nr. 18/1991.

În ce privește construcția, Curtea a constatat că

aceasta nu ar putea fi supusă restituirii în natura, având în vedere soluția

adoptată cu privire la teren, care nu poate fi restituit reclamanților, și

stadiul de degradare în care aceasta se afla.

În ce privește excepțiile invocate de intimata pârâtă SC

A.B

.D.

SA referitor la lipsa capacității

procesuale a pârâților J.G.V. R. SRL, care este radiată de la data de 20

aprilie 2010 și a N.D.T. S. SRL, care este radiată de la data de 21 mai 2010,

Curtea a considerat că aceste aspecte nu schimbă soluția pronunțată în cauză de

tribunal, având în vedere că radierea a intervenit ulterior pronunțării hotărârii

apelate, că la acel moment cauza se afla în apelul declarat de reclamanți, iar

pe de altă parte, sub aspect procesual, calitatea acestora a fost preluată de

succesorul în drepturi SC S. SA.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut

de art. 301 C. proc. civ., reclamantul N.C., care a invocat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs reclamantul a susținut

următoarele:

- Instanța de apel a respins cererea de constatare a nulității

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni ignorând dispozițiile art. 21 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001 și art. 20.1 din Normele metodologice de

aplicare unitară a acestei legi, dispoziții care au indisponibilizat bunul notificat

începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă

notificarea a fost făcută la o dată anterioară. Scopul indisponibilizării a

fost acela al îndeplinirii obligației de restituire în natură de către unitățile

deținătoare - societăți comerciale la care statul sau o autoritate publică este

acționar majoritar, cum este și cazul SC A.B.D. SA. Recurentul mai arată că

instanța de apel reține că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat ulterior

intrării în vigoare a legii speciale dar și ulterior formulării notificării

de către reclamant.

Instanța de apel nu a analizat incidența dispozițiilor Legii nr.

10/2001 cu privire la contractele de vânzare-cumpărare subsecvente, contracte

prin care s-a înstrăinat imobilul către persoane juridice care nu aveau

calitatea de persoane îndreptățite.

Greșit s-a reținut de către instanța de apel că temeiul

de drept al cererii de revendicare sunt dispozițiile art. 480 C. civ. și

nu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Cererea de chemare în judecată ar fi trebuit

analizată prin prisma dispozițiilor legii speciale, situație în care decizia în

interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație și Justiție invocată

de instanța de apel nu avea nicio relevanță în cauză.

- Argumentele subsidiare invocate de instanța de apel în susținerea

soluției de respingere a cererii de revendicare se bazează pe o apreciere

eronată a echivalentului în mp a unui hectar. Întreg raționamentul instanței

pornește greșit de la premisa că un hectar este echivalentul a 1000

mp și nu a 10.000 mp. însumarea suprafeței de 50 ha reconstituită în

temeiul Legii nr. 18/1990 cu suprafața solicitată în prezenta cauză de 18,261

mp (1,82 ha) nu depășește suprafața de 60 ha deținută de autorul

reclamantului.

- înscrisul adus ca probă (tabloul imobilelor propuse în

vederea amenajării localurilor necesare diferitelor instituții) nu reprezintă dovada

dreptului de proprietate în condițiile dreptului comun, însă în accepțiunea

Legii nr. 10/2001 sintagma "acte doveditoare ale dreptului de

proprietate" are un conținut mai larg, art. 24 din legea specială

instituind prezumția relativă de proprietate în favoarea persoanei îndreptățite,

prezumție care nu a fost răsturnată prin proba cu expertiza. Conform completării

la raportul de expertiză, terenul în suprafață de 50 ha, ce a fost reconstituit

în temeiul Legii fondului funciar, are alt amplasament, diferit de cel aferent

conacului, care face obiectul prezentei cauze.

- Soluția pronunțată cu privire la restituirea în natură a construcției

este greșită, argumentele reținute de instanță pentru a motiva această

soluție neputând să constituie impedimente la restituire.

În cursul judecării recursului, ca urmare a decesului

intimatei reclamante N.E., s-a dispus introducerea în cauză, în calitatea de moștenitoare

a defunctei, a intimatei F.Y.C. (nepoată de fiică predecedată), recurentul N.C.

având, de asemenea, calitatea de moștenitor al defunctei, în calitate de

fiu.

Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, înalta Curte reține următoarele:

- Prima critică, potrivit căreia instanța de apel ar fi

ignorat dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și art. 20.1

din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi, este nefondată.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate,

instanța de apel a înlăturat incidența dispozițiilor legii speciale referitoare

la indisponibilizarea imobilelor notificate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, reținând că actul juridic a cărui nulitate se solicită pe acest temei

nu are ca obiect imobilul, ci acțiunile deținute de stat, prin A.D.S., la SC A.B.D.

SA, iar Legea nr. 10/2001 nu a operat o indisponibilizare a acțiunilor, care ar

fi condus la temporizarea procesului de privatizare, ci a operat o

indisponibilizare a imobilelor notificate. Cu privire la aceste argumente ale

instanței recurentul nu formulează nicio critică în recurs.

Susținerea recurentului, în sensul că instanța de apel ar fi

reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat ulterior formulării de către

reclamant a notificării, nu corespunde realității. Dimpotrivă, în paragraful al

patrulea din pagina 6 a deciziei se menționează de către instanță că actul s-a

încheiat la 08 noiembrie 2001, anterior datei formulării notificării, 14

noiembrie 2001.

- Faptul că instanța de apel nu a analizat incidența

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la contractele de vânzare-cumpărare subsecvente

este rezultatul respectării de către instanță a principiului disponibilității.

Potrivit cererii prin care reclamanții i-au chemat în judecată pe cumpărătorii

subsecvenți și notelor de ședință de la fila 70 din dosarul de fond,

reclamanții nu au invocat ca motiv de nulitate a actelor subsecvente

dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, ci și-au întemeiat

cererea pe dispozițiile art. III din Titlul I al Legii nr. 247/2005, text

potrivit căruia: „Actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile cu

destinația de locuință, încheiate după data de 14 februarie 2001 cu

nerespectarea interdicției prevăzute de art. 44 din O.U.G. nr. 40/1999 privind

protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu

destinația de locuințe, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.

241/2001, cu modificările ulterioare, și care nu au fost atacate în

instanță în condițiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată,

pot fi atacate la secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se

află imobilul notificat în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentului

titlu sau, după caz, de la data luării la cunoștință a încheierii

contractului."

Argumentul instanței de apel privind inaplicabilitatea

acestor prevederi legale, datorită faptului că imobilul în litigiu nu se

încadrează în ipoteza normei juridice (nefiind imobil cu destinația de locuință),

este, de asemenea, necontestat prin motivele de recurs.

- Instanța de apel a reținut în mod corect temeiul de drept

al cererii de revendicare ca fiind dispozițiile art. 480 C. civil, în deplină concordanță

cu cererea de chemare în judecată și cu notele de ședință de la fila

70 din dosarul de fond, formulate de reclamanți, în care s-a precizat expres că

petitul privind revendicarea are ca temei dispozițiile de drept comun.

Instanța a fost învestită cu o cerere de revendicare având ca

obiect un imobil preluat de stat în mod abuziv, cerere formulată după intrarea

în vigoare a Legii nr. 10/2001, situație în care sunt pe deplin aplicabile cele

statuate prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În motivarea recursului, recurentul nu formulează nicio

critică referitoare la modul în care instanța de apel a făcut aplicarea

principiilor statuate prin această decizie în interesul legii.

- În ceea ce privește argumentele subsidiare invocate de

instanța de apel în susținerea soluției de respingere a cererii de revendicare,

înalta Curte constată că, cel puțin unul dintre acestea, se bazează, într-adevăr,

pe o eroare de calcul, deoarece rezultatul matematic al însumării suprafeței de

50 ha teren, restituită reclamantului recurent în temeiul legilor fondului

funciar, cu suprafața de 18.261 mp (echivalentul a 1 ha și 8261 mp),

revendicată în prezenta cauză, nu este mai mare de 60 ha, cât figurează în

înscrisul utilizat ca probă de reclamanți.

Pe de altă parte, concluzia instanței de apel, în sensul că

autorul reclamanților a deținut în realitate, în total, 44.208 mp (echivalentul

a 4 ha și 4208 mp), nu 60 ha teren, cât pretind aceștia, reprezintă o

împrejurare de fapt ce urmează a fi analizată în cadrul procedurii prevăzute de

Legea nr. 10/2001, cu ocazia soluționării notificării, nefiind oportună o

asemenea analiză în contextul prezentei cauze, în care s-a stabilit deja că

acțiunea în revendicare nu poate fi admisă, atâta vreme cât motivele de

nulitate ale contractelor de vânzare-cumpărare nu sunt întemeiate, iar

reclamanții nu justifică în patrimoniul lor un "bun" care să permită

revendicarea pe calea dreptului comun a unui imobil supus sferei de

reglementare a Legii nr. 10/2001.

În consecință, argumentele subsidiare ale instanței de apel

urmează a fi înlăturate, ceea ce nu este, însă, de natură să conducă la o altă

soluție cu privire la capătul de cerere având ca obiect revendicarea

imobilului, capăt de cerere formulat în actualul cadru procesual.

Susținerea din recurs, potrivit căreia terenul în suprafață

de 50 ha, ce a fost reconstituit în temeiul Legii fondului funciar, are alt

amplasament, diferit de cel aferent conacului, care face obiectul prezentei

cauze, constituie, de asemenea, o împrejurare de fapt care nu poate fi cenzurată

în calea de atac a recursului, iar pe de altă parte, ea trebuie lămurită în

procedura de soluționare a notificării, formulată în temeiul legii speciale.

- În speță, fiind vorba despre o acțiune în revendicare (și

nu despre o cerere de restituire în natură în cadrul unei contestații întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001), așa cum a reținut și instanța de

apel, înscrisul adus ca probă (tabloul imobilelor propuse în vederea amenajării

localurilor necesare diferitelor instituții) nu are valoarea de act doveditor

al proprietății, iar prevederile art. 24 din Legea nr. 10/2001 nu sunt

aplicabile, raportat la obiectul și cauza cererilor deduse judecății.

- Recurentul nu formulează critici de nelegalitate raportate

la soluția pronunțată cu privire la restituirea în natură a construcției, ci arată

doar că aceasta este greșită, deoarece argumentele reținute de instanță

pentru a motiva această soluție nu pot constitui impedimente la restituire.

Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la

casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă,

pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute

de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în

sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la

motivul de recurs invocat.

În cadrul recursului declarat de recurentul reclamant nu sunt

aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel sub aspectul

respingerii cererii de revendicare a construcției, recurentul mărginindu-se

doar a considera ca nelegală soluția curții de apel, fără însă a arăta în ce

mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii.

Văzând dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C.

proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele

ale art. 304 din cod, înalta Curte constată că, în asemenea condiții

procedurale, nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii

atacate, din perspectiva modului de soluționare a cererii de revendicare

privind construcția.

În raport cu aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., înalta Curte

va respinge recursul declarat de reclamant, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.C.

împotriva deciziei nr. 846A din 8 noiembrie 2011 a Curții

de Apel București

- Secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28

februarie 2013.