ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 817/2019

Ședința publică din data de 11 aprilie 2019

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15 iunie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2016, reclamanții A., B., C. și D. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta E. S.A., constatarea caracterului nul absolut și abuziv al clauzelor prevăzute la art. 2 din Condițiile generale ale contractului de credit nr. x/06.10.2008, art. 2.3 din Condițiile speciale ale contractului și art. 2.2 din Actul adițional nr. x/14.07.2011, obligarea pârâtei la calcularea și perceperea pe viitor a dobânzii, raportat la marja fixă a băncii de 4,9% și la indicele Libor actualizat periodic conform O.U.G. nr. 50/2010, la restituirea tuturor sumelor încasate abuziv în baza clauzelor contestate, cu titlul de dobândă excedentară și comision de acordare, la care se va adăuga dobânda legală aferentă, constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar inserate în contract, stabilizarea cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la momentul semnării contractului, denominarea în moneda națională a plăților, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 99/2006, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 363/2007, Constituția României, Directiva 13/93/CEE.

Prin sentința civilă nr. 5967 din 4 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., în contradictoriu cu pârâta E. S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanții A., B., C. și D. au declarat apel.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 269 din 5 februarie 2018, a admis apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 5967 din 4 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-pârâtă E. S.A..

A schimbat sentința civilă atacată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei 2.3 din contractul de credit, referitoare la comisionul de acordare.

A obligat intimata la restituirea sumei încasată cu acest titlu, precum și la plata dobânzii legale calculată în raport de suma respectivă, de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, 15.06.2016, și până la plata efectivă.

A respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., împotriva deciziei civile nr. 269 din 05 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, pârâta E. S.A. a declarat recurs.

Criticile recurentei-pârâte vizează greșita reținere de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit cu motivarea că acest comision nu este justificat și că a fost perceput în baza unei clauze abuzive astfel, cum aceasta este calificată de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000.

Or, caracterul negociat al clauzei referitoare la comisionul de acordare, susține recurenta, rezultă din faptul că, cuantumul acestui comision nu este întotdeauna același în cuprinsul contractelor de credit de acest tip, încheiate între E. S.A. și clienții săi, existând și cazuri în care nici nu este perceput acest tip de comision. Astfel, existența unor diferențe în privința cuantumului acestui comision pentru contractul de credit de același tip, relevă faptul că recurenta bancă accepta negocierea acestei clauze și, deci, neîndeplinirea condiției privitoare la inexistența unei negocieri pentru a se dispune caracterul abuziv al unei clauzei contractuale nu poate fi imputată operatorului bancar ci, neglijenței clientului.

În opinia recurentei-pârâte, nici nu era necesară stipularea unor prevederi în contractul de credit care să explice pentru ce este perceput acest comision întrucât, din chiar denumirea lui rezultă că au fost avute în vedere prestațiile efectuate de bancă constând în analizarea documentelor necesare acordării creditului, iar nu punerea la dispoziția băncii a documentelor necesare creditării, precum și analiza bonității clientului.

În ceea ce privește modul de redactare al clauzei referitoare la comisionul de acordare, apreciază această clauză ca fiind neechivocă, în condițiile în care s-a menționat suma exactă, exprimată ca și procent din valoarea totală a creditului, iar referitor la norma stipulată prin art. 15 din Legea nr. 190/1999, precizează că acest comision de acordare face parte din cheltuielile aferente întocmirii documentației de credit și constituirii ipotecii și garanțiilor aferente, nu doar comision de analiză.

Solicită a se avea în vedere faptul că, la momentul încheierii contractului de credit, nu exista nicio legislație care să îl interzică, astfel că perceperea lui nu contravenea legii, fiind perfect legală. Mai mult decât atât, acest comision a intrat în legalitate ulterior încheierii convenției prin O.U.G. nr. 50/2010.

Totodată, obligația de a plăti acest comision nu poate fi privită ca o încălcare a principiului egalității părților la încheierea actelor juridice de drept privat, întrucât împrumutatul a beneficiat de un serviciu în schimbul plății acestui comision.

Comisionul de acordare reprezintă plata unui serviciu prestat de către bancă clientului, constând în analiza documentației referitoare la contractul de credit. Prețul serviciului este cunoscut consumatorului chiar de la momentul încheierii contractului și este unul fix, iar clauza este redactată clar și fără echivoc, atât sub aspectul cuantumului acestui comision, cât și sub aspectul modului în care va fi plătit. Or, indiferent cât de crescut ar fi prețul acestui serviciu, nu se poate pune problema existenței unei proporționalități între prețul plătit și produsul sau serviciul oferit în schimb. Cu alte cuvinte, faptul că un profesionist vinde un produs sau un serviciu la un preț prea mare nu constituie, în sine, un comportament abuziv, cât timp acest preț este stabilit cu claritate în contract și nu este supus unor modificări imprevizibile pentru consumator, acesta fiind, de altfel, și sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, astfel cum s-a arătat, clauza prin care a fost stipulat comisionul de acordare are un caracter clar și inteligibil, întrucât cuantumul acestuia este precis determinat în cuprinsul contractului, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, mai arată recurenta, clienții (intimații-reclamanți din speță) nu au formulat nicio pretenție cu privirea la inserarea ori eliminarea clauzelor contractuale, au optat pentru semnarea contractului de credit, declarând ca au înțeles clauzele contractuale și le însușesc în întregime, aceasta semnificând finalizarea negocierilor, astfel cum rezultă din clauzele din Condițiile generale din contractul de credit.

Intimații nu au făcut dovada faptului că banca a avut un comportament caracterizat prin lipsa bunei-credințe și a creării unui dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, atâta timp cât, la momentul încheierii contractului de credit, dar și ulterior (contractul a fost semnat în anul 2007, iar acțiunea a fost promovată în anul 2015), acest tip de contract a fost considerat ca fiind avantajos pentru împrumutați.

În considerarea argumentelor evocate, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, admiterea apelului formulat de pârâta E. S.A. împotriva sentinței civile nr. 5967 din 4 octombrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și, pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în judecată.

La 12 iunie 2018, intimații-reclamanți A., B., C. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, având în vedere lipsa motivelor de nelegalitate, iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., iar prin încheierea din camera de consiliu de la 25 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului întocmit în cauză.

Intimații-reclamanți A., B., C. și D. au depus puncte de vedere la raportul întocmit, susținând, în esență, inadmisibilitatea cererii de recurs.

Prin încheierea din 21 februarie 2019, constatându-se că recursul pârâtei este admisibil în principiu și că sunt întrunite dispozițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă E. S.A., la 11 aprilie 2019, cu citarea părților.

La 13 martie 2019, F. S.A. a transmis concluzii scrise și, totodată, a solicitat instanței să ia act de fuziunea prin absorbție dintre E. S.A. și aceasta, sens în care a depus înscrisuri doveditoare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate încheierea atacată în raport de criticile formulate, ținând cont și de apărările formulate prin întâmpinare, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. este fondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga construcție a recursului vizează exclusiv greșita reținere de către instanța de apel a caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de acordare credit raportat la dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, fiind fondate criticile recurentei formulate sub aceste aspect, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată că instanța de control judiciar, în aprecierea caracterului abuziv al clauzei art. 5.1 lit. b) din contractul încheiat referitoare la comisionul de acordare credit, a reținut, în esență, că această clauză nu poate fi privită ca având caracter clar și inteligibil - în contract nefiind arătate serviciile pe care banca le prestează efectiv; comisionul este calculat raportat la cuantumul creditului și nu la volumul de muncă, că perceperea unui comision doar pentru acordarea creditului, adică pentru simpla exercitare a obiectului pârâtei de activitate, într-un cuantum ridicat, reprezintă un cost nejustificat, fără o contraprestație obiectivă din partea băncii.

De asemenea, constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu se poate raporta strict la definirea în contract a acestui comision, definire care oricum lipsește în acest caz, ci trebuia analizată de către instanță raportat la lipsa negocierii dar și la dezechilibrul semnificativ pe care îl produce o astfel de clauză.

Totodată, faptul că o clauză contractuală, care prevede obligația de plată a unor sume de bani, este impusă pentru acordarea unui credit, s-a apreciat că, în mod clar, creează un dezechilibru semnificativ între cele două părți contractuale.

Având în vedere că scopul perceperii unui astfel de comision de acordare nu este specificat în concret și dat fiind faptul că acesta se plătește de către consumator, fără a beneficia de o prestație corelativă din partea Băncii, curtea de apel a apreciat că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante.

Este de necontestat că pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale din perspectiva art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când se invocă lipsa contraprestației băncii, trebuie să fie întrunite în mod cumulativ condițiile prevăzute de lege: lipsa negocierii, existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, încălcarea exigențelor bunei-credințe.

Totodată, în analizarea condiției vizând producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, prezintă relevanță și art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, care impune profesioniștilor obligația de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Contrar reținerilor instanței de apel, limbajul care definește comisionul în discuție este accesibil, nu are caracter echivoc, fiind posibilă prefigurarea contraprestației băncii în schimbul perceperii comisionului din chiar denumirea acestuia. Comisionul de acordare este perceput în scopul acordării creditului (contraprestația băncii rezultând din însăși denumirea comisionului), deci pentru întocmirea documentației de credit și derularea tuturor operațiunilor necesare pentru punerea la dispoziție a sumei împrumutate, operațiuni ce pot privi și verificarea bonității clientului.

De asemenea, nu sunt necesare cunoștințe de specialitate pentru a se identifica în conținutul clauzei scopul perceperii comisionului ori activitatea prestată de bancă în schimbul acestuia, iar detalierea acestor prestații nu este impusă de nicio prevedere legală.

Se impune precizarea faptului că Legea nr. 193/2000 a urmărit să sancționeze practicile abuzive utilizate de profesionist în raport cu consumatorul și nu deschiderea unei căi pentru acesta din urmă pentru modificarea costurilor contractului prin raportare la considerente străine de noțiunea de "clauză abuzivă", astfel cum este definită în art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De observat și că legislația din materia protecției drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o dare de seamă cu privire la toate activitățile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat sau care se va presta, ceea ce ar conduce la inserarea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva acordării creditului și a obligațiilor părților.

Prin urmare, a invoca în speță ruperea echilibrului contractual în considerarea faptului că activitățile pe care le prestează banca nu sunt enumerate în concret, că nu sunt detaliate, nu corespunde scopului reglementării edictate prin Legea nr. 193/2000.

Trebuie avut în vedere că, pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanță în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 și care este și unul juridic, iar nu exclusiv economic, judecătorul cauzei nu se poate substitui părților în evaluarea intensității unei nevoi și al utilității economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestații la momentul semnării contractului de credit.

Fiind indicat procentul de comision și suma la care se aplică, această clauză transpune în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă, așa încât, puteau fi evaluate, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultau din clauză.

Faptul că în cuprinsul clauzei nu s-au menționat demersurile concrete efectuate de către bancă pentru perceperea comisionului, nu conduce la concluzia că reclamanții nu au avut posibilitatea să le prevadă. Obligația de informare presupune acordarea de către profesionist a tuturor informațiilor referitoare la condițiile creditului și este distinctă de obligația de transparență. Însă, numai încălcarea obligației de informare nu ar putea determina un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind necesar să existe și o clauză contractuală care să afecteze situația juridică a consumatorului, în sensul că acesta se află într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național.

De altfel, contractul trebuie încheiat și executat cu respectarea principiului bunei credințe, părțile fiind obligate a acționa corect și echitabil în raporturile directe, fără ca vreuna dintre acestea să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul celeilalte, prin perceperea costurilor suplimentare contestate fără o contraprestație corespunzătoare.

Era relevant să se procedeze la o examinare a situației juridice în care se găsesc consumatorii menționați având în vedere mijloacele de care dispun, potrivit reglementării naționale, pentru a face să înceteze utilizarea "clauzelor abuzive"; pentru a ști dacă dezechilibrul este creat "în contradicție cu cerința de bună-credință", este important să se verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în discuție în urma unei negocieri individuale" (cauza Constructora Principado S.A., C 226/12).

Prin urmare, instanța de apel avea și obligația de a analiza în ce măsură a fost afectată situația juridică a reclamanților-consumatori, dacă aceștia s-au aflat într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 497 teza I din același act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 269 din 5 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B., C., D. și A., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu prilejul rejudecării, instanța de apel va ține cont de problemele dezlegate prin decizia de casare, conform art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei civile nr. 269 din 5 februarie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți B., C., D. și A..

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2019.