ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2247/2019

Ședința publică din data de 28 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Cluj la 8 septembrie 2016 sub nr. x, reclamanta A. S.R.L. a solicitat: (a) obligarea pârâtei B. S.A. la rezoluțiunea acordului comercial din data de 26 ianuarie 2012, din culpa exclusivă a pârâtei, (b) rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 23 februarie 2012 astfel cum a fost modificat prin actul adițional din data de 17 mai 2012, din culpa pârâtei și repunerea părților în situația anterioară, (c) obligarea pârâtei la restituirea utilajului de tip WIRTGEN SP 850, an de fabricație 2003, număr serie x. SP.13014280.0061, bun ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 februarie 2012, astfel cum a fost modificat prin actul adițional din data de 17 mai 2012 precum și a celorlalte aparaturi și utilaje care au fost utilizate Ia lucrările efectuate în baza contractului de prestări servicii din data de 29 februarie 2012, (d) încuviințarea reținerii de către reclamantă a suinelor în valoare de 425.000 euro deja achitate de către pârâtă, cu titlu de daune, pentru lipsa de folosință precum și ca echivalent al folosirii utilajului de către pârâtă în toată această perioadă de timp, (e) obligarea pârâtei Ia plata sumei de 560.942,70 euro. pentru serviciile prestate în baza contractului de prestări servicii din data de 23.02.2012, precum și a serviciilor extracontractuale efectuate, (f) obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru prejudiciul creat și lipsa de folosință a utilajului, în valoare totala de 300.000 Euro, (g) înființarea sechestrului judiciar pentru utilajul mobil tip WIRTGEN SP 850, cu numirea reclamantei în calitate de custode sau a unei terțe persoane, pe cheltuiala pârâtei și (h) obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de arbitrare.

Prin hotărârea arbitrală nr. 20 din 27 iulie 2018, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Cluj în dosarul nr. x/2016 admite în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. și în consecință:

Dispune rezoluțiunea Acordului comercial din data de 26 ianuarie 2012.

Dispune rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 februarie 2012.

Obligă pârâta să restituie reclamantei bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din data de 23 februarie 2012, utilajul de tip WIRTGEN SP 850, an de fabricație 2003, număr serie x. SP.13014280.0061, precum și a celorlalte aparaturi și utilaje, toate proprietatea A. S.R.L., care au fost utilizate la lucrările efectuate în baza contractului de prestări servicii din data de 29 februarie 2012.

Încuviințează reținerea de către reclamantă cu titlu de daune a sumei de 276.250 Euro din totalul de 425.000 Euro, achitați de pârâtă, pentru lipsa de folosință a utilajului.

Obligă pârâta la plata sumei de 433.562 Euro pentru serviciile contractuale și extracontractuale efectuate de către reclamantă.

Obligă pârâta la plata sumei de 275.176 Euro cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a utilajului.

Ia act de renunțarea reclamantei la cererea de înființare a sechestrului judiciar.

Obligă pârâta să plătească reclamantei suma de 136.298.47 RON și 10.634.52 euro, cheltuieli de arbitrare.

Respinge cererea reconvențională ca nedovedită.

B. S.A. a formulat la 11 octombrie 2018 acțiune în anularea hotărârii arbitrale, înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2018.

Prin sentința civilă nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a fost respinsă acțiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 20 din 27 iulie 2018 în dosarul arbitral nr. x/2016 al Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Cluj formulată de B. S.A. în contradictoriu cu A. S.R.L..

A fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de suspendare formulată de B. S.A. la data de 22 noiembrie 2018 privind suspendarea executării hotărârii arbitrale și ca nedovedită cererea intimatei A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată generate cu soluționarea acțiunii în anulare.

Împotriva sentinței civile nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Prin memoriul de recurs, pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj.

În argumentarea memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta consideră că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, respectiv a dispozițiilor art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ.

Regula de procedură încălcată se circumscrie principiului consacrat de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. în acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege. chiar dacă părțile se împotrivesc".

În acest context, recurenta susține că principala critică a sentinței recurate vizează următorul argument invocat de instanța de fond:

"[...] Cât privește faptul că instanța arbitrală nu a cercetat temeinicia cererii reconvenționale, Curtea relevă că analiza acesteia a fost analizată implicit, întrucât ea presupunea o evaluare comună și concomitentă cu analiza cererii principale. Prin urmare, Curtea concluzionează că în cuprinsul acțiunii în anulare sunt vizate motive privind temeinicia hotărârii arbitrale, respectiv maniera în care arbitrii au înțeles să dezlege cauza dedusă judecății și să se pronunțe în consecință, iar nu motivele indicate punctual la art. 608 din C. proc. civ.

Astfel, în motivarea sentinței recurate, un astfel de considerent precum cel al "analizei implicite" nu poate fi primit, o astfel de analiză a temeiniciei unei cereri fiind vădit greșită, având în vedere valențele principiului aflării adevărului în cauză, consacrat de prevederile art. 22 C. proc. civ., ce impun cerința unei analize efective a pretențiilor părților, în lumina argumentelor invocate de acestea.

Recurenta a invocat în cadrul acțiunii în anulare a sentinței arbitrale faptul că respingerea cererii reconvenționale prin care a solicitat constatarea faptului că intimata-pârâtă datorează suma de 264.315 Euro reprezentând cheltuieli efectuate de recurentă și a solicitat compensarea sumei cu cele solicitate de intimata-pârâtă este motivată într-un singur paragraf, fără a analiza în mod efectiv temeinicia pretențiilor formulate și fără a indica în mod clar și concis, în raport de probele existente la dosar, cauza pretinsei nedovediri a pretențiilor, având în vedere că tribunalul arbitrai a respins cererea reconvențională, ca nedovedită.

În acest context, se impune precizarea faptului că tribunalul arbitral avea obligația de a arăta cu exactitate cauzele pentru care afirmațiile și probele administrate de recurentă nu au fost reținute în dovedirea pretențiilor din cererea reconvențională, indicând circumstanțele în care acestea nu au format convingerea tribunalului arbitral.

În mod corelativ, instanța de fond avea obligația, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (2) și (4) C. proc. civ., de a întreprinde orice mijloace legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză obligația având valențe cu atât mai importante cu cât instanța de fond a constatat soluționarea implicită a cererii reconvenționale.

Cu toate acestea, instanța de fond constată, în mod greșit, soluționarea implicită a cererii reconvenționale, în contextul în care aceasta din urmă a fost respinsă de tribunalul arbitral ca nedovedită. Or, apare ca inadmisibilă concluzia conform căreia o cerere respinsă ca nedovedită a fost soluționată în mod implicit, întrucât aceasta presupunea o "evaluare comună și concomitentă cu analiza cererii principale".

Mai susține recurenta, că se impune cu necesitate precizarea faptului că sumele solicitate prin intermediul cererii reconvenționale constau în obligarea intimatei-pârâte la plata unor sume achitate pentru achiziționarea unor echipamente/efectuarea unor lucrări, aspecte distincte față de obiectul cererii principale introduse de intimata-pârâtă.

În acest context, recurenta apreciază că instanța de fond trebuia să pună în discuția părților și să ceară recurentei explicații privind suportarea cheltuielilor solicitate, neîndeplinirea obligațiilor de către intimata-pârâtă, în măsura în care tribunalul arbitral a respins cererea reconvențională ca nedovedită.

Față de jurisprudența evocată, recurenta precizează că instanța de fond a încălcat prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin omisiunea de a pune în discuția părților pretinsa "analiză implicită" a cererii reconvenționale formulată în dosarul arbitral.

În măsura în care recurenta ar fi cunoscut optica instanței de fond cu privire la soluționarea implicită a cererii reconvenționale, ar fi avut posibilitatea de a prezenta apărări proprii și de a arăta instanței de fond că, în realitate, cererea a fost respinsă ca nedovedită. Totodată, dacă instanța de fond ar fi învederat părților aspectul menționat, recurenta ar fi fost în măsură să prezinte clarificări suplimentare și să susțină netemeinicia respingerii cererii ca nedovedită.

Prin urmare, sentința recurată încalcă prevederile imperative ale art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., prin neobservarea obligației instanței de fond de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru aflarea adevărului în cauză.

În ce privește încălcarea, de către sentința recurată, a prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., recurenta arată faptul că, în temeiul prevederilor invocate, "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, în acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă".

Sub acest aspect, instanța de fond avea obligația de a pune în discuția părților cadrul procesual exact și de a pronunța o soluție privind netemeinicia respingerii cererii reconvenționale de către tribunalul arbitral, ca fiind nedovedită.

Totodată, instanța de fond avea îndatorirea, în lumina prevederilor art. 5 alin. (1) C. proc. civ., să soluționeze cererea reconvențională aflată pe rolul acesteia, în măsura în care soluția tribunalului arbitral a fost aceea de a o respinge ca nedovedită.

Recurenta precizează faptul că reținerea de către instanța de fond a unei soluționări implicite a cererii reconvenționale le cauzează o gravă vătămare, prin suprimarea dreptului său la achitarea, sau, cel puțin compensarea sumei de 264.315 Euro reprezentând cheltuieli efectuate de aceasta, suma formând obiectul cererii reconvenționale.

Mai susține recurenta, că în cauză au fost încălcate dispozițiilor art. 5 alin. (1) C. proc. civ. și că în lumina considerentelor prezentate, pe care le susține în continuare, fără a le reitera în integralitate, arată că instanța de fond, prin consemnarea concluziei privitoare la respingerea cererii reconvenționale în mod implicit, realizează o denegare de drept.

Conform prevederilor art. 5 alin. (1) C. proc. civ., "judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii".

Ca atare, instanța de fond avea îndatorirea de a da o soluție pe fondul cererii reconvenționale, față de respingerea acesteia ca nedovedită de către tribunalul arbitral.

Omisiunea instanței de fond de a pronunța o soluție asupra unei cereri respinsă ca nedovedită, cauzează recurentei grave prejudicii, prin suprimarea dreptului său la achitarea, sau, cel puțin compensarea sumei de 264.315 Euro reprezentând cheltuieli efectuate, suma formând obiectul cererii reconvenționale.

Într-o altă critică, recurenta susține încălcarea dispozițiilor art. 14 alin. (4), (5) și (6) C. proc. civ., întrucât sentința recurată cuprinde argumente invocate de instanța de fond din oficiu, fără ca acestea să formeze obiectul unei dezbateri prealabile contradictorii.

Astfel, instanța de fond invocă pretinsa soluționare "implicită" a cererii reconvenționale de către tribunalul arbitral, fără ca acest considerent esențial, care, de altfel, a condus la respingerea cererii, să fie pus în discuția prealabilă a părților.

Având în vedere faptul că instanța de fond nu a pus în discuția părților pretinsa soluționare implicită a cererii reconvenționale, recurenta s-a aflat în imposibilitate de a se apăra și de a prezenta motivele și probele existente deja la dosarul cauzei, care aveau vocația de a conduce la o concluzie diferită a instanței.

Ca atare, instanța de fond își întemeiază hotărârea pe aspecte care nu au fost învederate părților în prealabil, încălcând dreptul acestora de a-și exprima punctul de vedere și apărările necesare.

Asigurarea contradictorialității reprezintă o garanție a dreptului la apărare ce permite părților în litigiu să combată susținerile făcute de fiecare dintre ele sau de instanță din oficiu.

Prin urmare, recurenta solicită instanței de recurs să observe că aceste aspecte, precum aplicabilitatea anumitor prevederi contractuale, stabilirea costurilor suplimentare, dovada angajării sumelor solicitate pe cale reconvențională de către recurentă, neexecutarea lucrărilor de către Societatea A. S.R.L. nu au fost avute în vedere de către tribunalul arbitral (cererea fiind respinsă, în mod nepermis, ca nedovedită), iar instanța sesizată cu acțiunea în anulare s-a limitat în a considera incidența unei respingeri implicite.

În acest context, recurenta susține faptul că prevederile C. proc. civ. consacră independența procesuală a cererii reconvenționale, aceasta fiind o veritabilă acțiune, din aceste considerente putând fi soluționată chiar în pofida renunțării de către reclamant la judecată ori la dreptul subiectiv dedus judecății, sens în care consideră că o soluționare implicită a cererii reconvenționale este vădit eronată având în vedere că, în funcție de pretențiile reclamantului și ale pârâtului, judecătorul poate să admită în întregime ambele cereri, să le respingă concomitent sau să admită o cerere, iar pe cealaltă să o respingă.

În orice caz, având în vedere că prezenta cale de atac vizează sentința nr. 1/2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, recurenta, în măsura în care, în cadrul acțiunii în anulare instanța ar fi pus în discuție această analiză implicită a cererii reconvenționale, s-ar fi putut apăra și ar fi putut aduce dovezi în sensul inadmisibilității unei analize in abstracto a celor două cereri. Necesitatea respectării principiului contradictorialității este subliniată și de jurisprudența constantă a CEDO conform căreia:

"sarcina judecătorului este de a veghea ca toate elementele susceptibile să influențeze soluționarea pe fond a litigiului, să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părți" (Cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei, hotărârea din 23 iunie 1993, seria x nr. x).

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează motivarea sentinței nr. 1/2010, care în opinia recurentei este superficială și ignoră multe dintre argumentele sale.

Cu titlu preliminar, se impune precizarea faptului că rațiunea reglementării motivului de nelegalitate invocat rezidă în necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței de fond, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea sentinței nr. 1/2019 trebuie realizată în mod detaliat, prin indicarea elementelor de fapt și de drept care au servit drept bază a aprecierii instanței, astfel că motivarea trebuie să fie efectivă, respectiv completă, precisă și circumstanțială.

Dispozițiile art. 425 C. proc. civ. stabilesc elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre, menționând la lit. b) "motivele de fapt și de drept ale hotărârii [...]". De asemenea, și prevederile art. 603 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. conțin aceleași dispoziții în ceea ce privește hotărârea arbitrală.

În plus, dreptul la un proces echitabil impune motivarea hotărârilor judecătorești, întrucât pe această cale se poate verifica maniera în care s-a ajuns la o soluție în circumstanțele concrete ale cauzei. Obligația de motivare a deciziilor decurge din dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părți ca aceste obligații și argumente să fie analizate în mod efectiv. Or, obligația instanței de motivare a deciziilor sale este singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea acestor drepturi.

Cu alte cuvinte, o motivare excesiv de succintă sau necorespunzătoare în raport cu complexitatea cauzei, echivalează, practic, cu inexistența motivării.

Această concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care apreciază ca fiind pertinente cauzei lor, întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte motive, art. 6 implică, mai ales, în sarcina instanței, obligația de a proceda la o examinare efectiva a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților.

Astfel, motivarea Curții de Apel Cluj se întinde doar pe două pagini în pofida complexității problemei supuse analizei, a numeroaselor argumente aduse de recurentă și a înscrisurilor din care rezultă netemeinicia pretențiilor societății A. S.R.L., pârâtă în prezenta cauză.

În acest context, se impune precizarea faptului că instanța de fond, în mod greșit, a statuat faptul că:

"arbitrajul la care părțile recurg în litigiile care au ca obiect drepturi și obligații patrimoniale presupune ca semnatarii convenției compromisorii să consimtă la atenuarea anumitor reguli pe care statul le-ar asigura în cadrul unei jurisdicții statale [...]". O astfel de interpretare nu poate fi primită, întrucât contravine dreptului la apărare al recurentei și obligației instanței de a analiza cauza și de a motiva decizia pronunțată, în aceleași condiții aplicabile unei hotărâri judecătorești.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că prin cererea depusă la 6 iunie 2019, recurenta arată că renunță la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care solicită instanței de recurs să ia act de renunțarea la invocarea acestui motiv de recurs.

Prin întâmpinarea depusă la 7 mai 2019, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depusă la 24 mai 2019, recurenta solicită înlăturarea susținerilor acesteia și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 3 iulie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 15 iulie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

La termenul din 28 noiembrie 2019, completul de filtru, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, instanța se va pronunța cu prioritate asupra excepțiilor de fond sau de procedură, care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea fondului pricinii, a luat în examinare excepția insuficientei timbrării a recursului invocată din oficiu și, analizând actele dosarului din perspectiva normelor legale incidente, a anulat calea extraordinară de atac ca insuficient timbrată, în considerarea următoarelor:

Prin art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele de timbru, a fost statuat principiul, potrivit căruia, acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de actul normativ menționat, taxe datorate, atât de persoanele fizice cât și de persoanele juridice, care se plătesc anticipat, sau, în mod excepțional, până la termenul stabilit de instanță, de regulă primul termen de judecată.

Potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ. "la cererea de recurs se vor atașa dovada achitării taxei judiciare de timbru, conform legii …".

Conform dispozițiilor art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 "dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se va pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I din C. proc. civ., obligația de a timbra cererea și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței".

În acest context, Înalta Curte constată că recursul nu a fost timbrat anticipat și că recurenta nu s-a conformat obligației de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 25.061 RON, conform art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, deși prin adresa aflată la dosar recurs i s-a pus în vedere obligația timbrării recursului, sub sancțiunea anulării cererii de recurs. Partea avea obligația de a depune o diferență de 24.961 RON taxă judiciară de timbru, având în vedere faptul că la dosar se regăsea o taxă în cuantum de numai 100 RON.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula ca insuficient timbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1/2019 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 noiembrie 2019.