ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2221/2019

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2019

Asupra contestație în anulare, reține următoarele:

Prin decizia nr. 376/27.02.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 450/26.05.2017, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă și a respins cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei-pârâte S.C. A. S.R.L., formulată de B..

Pentru a decide astfel, instanța supremă a reținut că nu este fondată critica recurentei potrivit căreia, deși reclamanta nu a învestit instanța cu o acțiune în rezoluțiunea/rezilierea acordului de cultivare pentru neexecutarea obligației de predare a recoltelor, instanța de apel a dispus rezilierea, schimbând cauza juridică a cererii de chemare în judecată, ignorând astfel principiul contradictorialității și al dreptului la apărare și încălcând norme cu rang de principiu.

Aceasta, întrucât prin decizia atacată s-a dispus rezoluțiunea acordului de cultivare și repunerea părților în situația anterioară, soluție care corespunde petitului cererii de chemare în judecată, atât ca obiect cât și ca temei de drept, în mod corect reținând instanța de apel că, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă, sancțiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile este rezoluțiunea, iar nu rezilierea.

A reținut instanța de recurs că nici critica vizând încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată, atât timp cât curtea de apel a respectat întocmai cerințele cuprinse în decizia de casare, analizând, prin raportare la obiectul contractului, obligațiile asumate de părți. S-a conchis că S.C. A. S.R.L. nu și-a îndeplinit obligația de predare a recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5000 ha, în timp ce S.C. C. S.R.L. a achitat suma de 5.499.295 RON, a apreciat că sancțiunea aplicabilă contractului este rezoluțiunea pentru neexecutarea culpabilă de către prima a obligațiilor asumate.

A mai statuat instanța supremă că, în contra susținerilor recurentei, potrivit cărora instanța a schimbat cauza juridică a acțiunii, reclamanta a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că pârâta S.C. A. S.R.L. nu i-a predat recolta, deși i-a transmis suma de bani agreată; așadar, reclamanta a indicat motivul principal pentru care a solicitat rezoluțiunea contractului - nepredarea recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5000 ha.

Tot nefondată a apreciat că este și critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1270, art. 1268 și art. 1267 C. civ., din perspectiva aplicării greșite a regulilor de interpretare a contractelor, sub aspectul stabilirii succesiunii obligațiilor asumate de părți, reținând, în esență, că, având în vedere caracterul succesiv și interdependent al obligațiilor asumate, condiția existenței culpei se raportează la neîndeplinirea obligației părții în ordinea firească a executării contractului, nemaiavând relevanță alte aspecte.

Instanța de recurs a constatat că este nefondată și critica cu privire la încălcarea prevederile art. 1321, 1322 și 1323 C. civ., reținând că încetarea prin ajungere la termen a acordului de cultivare, invocată de S.C. A. S.R.L., nu poate fi reținută, în contextul în care aceasta, în calitate de debitor, nu a executat din culpă obligația de predare a recoltei, iar sancțiunea prevăzută expres de lege pentru astfel de situații este rezoluțiunea

Astfel, potrivit art. 1322 C. civ., la încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate, însă ele pot fi ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului, în cauză reclamanta optând pentru repunerea părților în situația anterioară; contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a analizat condițiile intervenirii rezoluțiunii și a reținut caracterul uno ictu al contractului, precum și faptul că există o obligație importantă neexecutată de recurentă, raportat la prevederile contractului.

Înalta Curte a reținut că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile art. 1551 alin. (1) C. civ., potrivit cărora creditorul nu are dreptul la rezoluțiune, atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, deoarece obligația constatată neexecutată este importantă, atât timp cât este corelativă obligației de plată, îndeplinită de reclamantă.

Referitor la condiția punerii în întârziere cu privire la obligațiile neexecutate, a reținut că, întrucât recurenta nu a executat obligația de predare a recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5000 ha, aceasta este de drept în întârziere.

Cu privire la criticile dezvoltate subsumat motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora în mod contradictoriu a reținut instanța de apel că pe de o parte părțile s-au aflat în imposibilitatea întocmirii unui plan de cultură și implicit a realizării lucrărilor succesive pe baza planului, iar pe de altă parte, că părțile și-au asumat prin acordul de cultivare o obligație de executare dintr-o dată, instanța supremă a apreciat că nu poate fi reținută, atât timp cât faptul că realizarea obligației principale presupune îndeplinirea mai multor obligații succesive nu presupune existența unui contract cu executare succesivă. Or, instanța de apel a statuat fără echivoc asupra culpei recurentei în executarea contractului, iar faptul că în considerentele hotărârii se face referire cu caracter pur argumentativ la împrejurarea că se poate discuta cel mult de o culpă comună, acest lucru nu imprimă un caracter contradictoriu motivării și nu exclude temeinicia cererii de chemare în judecată.

Instanța de recurs a apreciat că sunt nefondate și susținerile recurentei în sensul că instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia.

Astfel, constatând că în motivarea hotărârii atacate s-au avut în vedere îndrumările date prin decizia de casare și s-au clarificat aspectele care au generat o nouă judecată a apelului, a apreciat că susținerile recurentei potrivit cărora instanța nu a formulat un răspuns punctual apărărilor sunt lipsite de fundament.

Față de soluția de respingere a recursului, a fost respinsă și cererea de intervenție accesorie în interesul recurentei-pârâte S.C. A. S.R.L., formulată de B.,

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, a arătat că a formulat calea de atac în termenul de un an prevăzut la art. 506 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care hotărârea atacată nu i-a fost comunicată în mod legal, având în vedere lipsa menționării complete a adresei sediului său procesual.

În motivarea contestației în anulare, a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra excepției puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197/06.12.2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2013, pe care a invocat-o la termenul din 27.02.2019.

În acest sens, a prezentat situația de fapt și evoluția celor două litigii și, evocând dispozițiile art. 166 și 489 alin. (3) C. proc. civ., precum și jurisprudența instanței supreme, a subliniat că, de vreme ce aceeași problema juridică, respectiv natura juridică de contract cu executare succesivă sau uno ictu a convenției încheiate de părți, a fost dedusă judecății într-un litigiu dintre aceleași părți și a fost soluționată irevocabil pe cale incidentală, rezultă că aspectul reținut anterior de instanța supremă cu privire la caracterul de contract cu executare succesiva a căpătat putere de lucru judecat, astfel că excepția trebuia soluționată de instanța de recurs, devenind un veritabil motiv de recurs în temeiul art. 166 C. proc. civ.

De asemenea, a susținut că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de casare vizând încălcarea dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ.

În continuare, a reiterat motivele de casare și a susținut că dezlegarea dată de instanța de recurs celui vizând încălcarea dreptului la apărare și a principiilor fundamentale ale dreptului civil, raportat la lipsa punerii sale în întârziere, cu privire la o obligație a cărei nerespectare nu s-a invocat prin cererea de chemare în judecată, echivalează cu o necercetare a acestuia.

A susținut autoarea căii de atac că instanța de recurs nu s-a pronunțat și nu a indicat, în concret, care este obiectul cererii de chemare în judecată și unde anume, în cuprinsul acesteia, reclamantul a solicitat rezoluțiunea contractului pentru neîndeplinirea obligației de predare a recoltelor.

De asemenea, nu s-a pronunțat asupra motivului invocat cu privire la încălcarea dreptului la apărare ce viza excepțiile si garanțiile procesuale pe care le avea la îndemână în ipoteza în care instanța de fond ar fi fost învestită cu o cerere de rezoluțiune a contractului pentru neîndeplinirea obligației de predare a recoltelor.

În opinia contestatoarei, această motivare echivalează cu o necercetare a motivului de recurs invocat.

În final, a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat nici asupra motivului de casare vizând nemotivarea hotărârii, din perspectiva căruia a susținut că nu i-au fost analizate toate apărările formulate prin întâmpinare.

În acest sens, a arătat că motivarea instanței de recurs, potrivit căreia "sunt nefondate susținerile recurentei că instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia", nu satisface exigenta cercetării motivului invocat, atât timp cat aceste motive de recurs nu au fost declarate nule, ca neîncadrându-se în criteriile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Potrivit contestatoarei, soluția instanței de recurs de a nu răspunde criticilor ce vizează instituții juridice precum excepția de neexecutare, lipsa punerii în întârziere, determinarea importanței obligației neexecutate, etc., catalogându-le drept "răspunsuri punctuale", este echivalentă cu o nemotivare, fiind contrară dispozițiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ.

În drept, a invocat dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

La 20.11.2019 intimata S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepțiile tardivității și inadmisibilității contestației.

Luând în examinare, cu prioritate, excepția tardivității, Înalta Curte reține că, potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., contestația în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data la care aceasta a rămas definitivă.

Așadar legiuitorul a adoptat sistemul unui termen dublu: un termen de 15 zile, calculat cu începere de la comunicarea hotărârii și un termen de un an, socotit de la data când hotărârea ce se atacă a rămas definitivă. Acesta din urmă este un termen limită, înăuntrul căruia partea interesată trebuie să exercite contestația în anulare, indiferent dacă hotărârea i-a fost comunicată sau nu.

Cum, în speță, contestatoarea a susținut că hotărârea atacată nu i-a fost comunicată în mod legal, iar din actele dosarului nu rezultă contrariul, instanța supremă apreciază că nu se poate determina momentul comunicării acesteia.

Calea de atac a contestației în anulare a fost promovată însă la data de 07.10.2019, în cadrul termenului limită de un an de la data la care hotărârea atacată a rămas definitivă - 27.02.2019.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte va respinge excepția tardivității.

Cu privire la excepția inadmisibilității, trebuie subliniat că cele invocate de intimata S.C. C. S.R.L. în susținerea acesteia reprezintă, în fapt, apărări de fond, astfel că instanța supremă le va analiza ca atare.

Astfel, analizând contestația în anulare prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., indicat în mod expres de autoarea căii de atac, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen.

Dispozițiile sus-menționate, fiind de strictă interpretare, au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de casare invocate de recurent în termen.

Înalta Curte constată că, în contra celor susținute de contestatoare, instanța de recurs a argumentat soluția, în considerentele deciziei atacate făcându-se referire la motivele de recurs invocate de autoarea căii de atac.

Astfel, instanța supremă s-a pronunțat asupra motivului de casare vizând încălcarea dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ., reținând că, atât timp cât recurenta nu a executat obligația de predare a recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5000 ha, aceasta este de drept în întârziere.

De asemenea, s-a pronunțat și asupra criticilor privind încălcarea dreptului la apărare ce viza excepțiile si garanțiile procesuale pe care le avea la îndemână în ipoteza în care instanța de fond ar fi fost învestită cu o cerere de rezoluțiune a contractului pentru neîndeplinirea obligației de predare a recoltelor.

Referitor la acest aspect, instanța de recurs a reținut că prin decizia atacată s-a dispus rezoluțiunea acordului de cultivare și repunerea părților în situația anterioară, soluție care corespunde petitului cererii de chemare în judecată, atât ca obiect cât și ca temei de drept, în mod corect reținând curtea de apel că, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă, sancțiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile este rezoluțiunea, iar nu rezilierea.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de recurs a apreciat că sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia, subliniind că în motivarea hotărârii atacate s-au avut în vedere îndrumările date prin decizia de casare și s-au clarificat aspectele care au generat o nouă judecată a apelului, iar susținerile recurentei potrivit cărora instanța nu a formulat un răspuns punctual apărărilor sunt lipsite de fundament.

Nici critica potrivit cărora motivarea instanței de recurs nu satisface exigenta cercetării motivului prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., iar soluția de a nu răspunde criticilor ce vizează instituții juridice precum excepția de neexecutare, lipsa punerii în întârziere, determinarea importanței obligației neexecutate, etc., catalogându-le drept "răspunsuri punctuale", este echivalentă cu o nemotivare, fiind contrară dispozițiilor art. 425 alin. (1) pct. b) C. proc. civ., nu poate conduce la admiterea căii de atac de retractare, această critică fiind una proprie recursului, iar nu contestației în anulare.

Mai mult decât atât, prin dezvoltarea motivelor contestației în anulare au fost reluate parte din criticile invocate în susținerea recursului, cu toate că acestea au fost avute în vedere de instanță în soluționarea căii de atac.

Înalta Curte subliniază că verificarea modului în care instanța de recurs a apreciat cu privire la motivele de casare invocate prin memoriul de recurs nu poate face obiectul contestației în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Aceasta, întrucât, pe calea contestației în anulare nu pot fi valorificate eventuale greșeli de judecată, căci altfel ar însemna să se deschidă dreptul părților la a provoca rejudecarea căii de atac.

Așadar, față de cele arătate mai sus, nu se poate conchide că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra motivelor de recurs invocate de recurentă.

Or, prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de recurs, iar nu înlăturarea acestora.

În ceea ce privește presupusa omisiune a pronunțării asupra excepției puterii de lucru judecat a deciziei nr. 5197/06.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, analiza actelor dosarului relevă că aceasta nu a fost invocată nici prin memoriul de recurs și nici ulterior, în cadrul judecății recursului.

Contestatoarea încearcă să acrediteze ideea conform căreia, odată ce a depus la dosar decizia nr. x/06.12.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, instanța de recurs trebuia să constate că aspectul reținut anterior de instanța supremă cu privire la caracterul de contract cu executare succesiva a căpătat putere de lucru judecat și, văzând dispozițiile art. 432 C. proc. civ., să invoce, din oficiu, motivul de casare; or, neprocedând astfel, instanța de recurs a lăsat practic necercetat un motiv de casare de ordine publică.

Nici aceste alegații ale autoarei căii de atac nu sunt apte să conducă la admiterea contestației în anulare, atât timp cât dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. au în vedere numai omisiunea cercetării motivelor de recurs invocate de recurent în termen, iar nu omisiunea instanței de a invoca, din oficiu, un eventual motiv de ordine publică.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, reținând că în speță nu a intervenit motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 508 C. proc. civ., să respingă contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată excepția tardivității contestației în anulare.

Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 376/27.02.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 noiembrie 2019.