ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 979/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 ianuarie 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței să dispună rezilierea contractului de furnizare materiale și execuție lucrări întreținere și plantație agricolă din 14 februarie 2019 încheiat între reclamantă și pârâtă; să dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300000 de RON reprezentând avans necuvenit; să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 65947,68 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare calculată până la 17 ianuarie 2022, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, în continuare, până la returnarea efectivă a avansului și să dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1516, art. 1530, art. 1554, art. 1872 C. civ. și pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011.

Prin întâmpinarea formulată la 18 februarie 2022, pârâta B. S.A. a invocat excepția autorității de lucru judecat, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 920 din 29 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., fiind dispusă rezoluțiunea contractului de furnizare materiale și execuție lucrări înființare plantație agricolă încheiat la 14 februarie 2019; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 300.000 de RON reprezentând debit și dobânda legală care se va calcula asupra sumei de 300.000 de RON începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 920 din 29 aprilie 2022, precum și împotriva încheierii de amânarea pronunțării din 14 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civila, în dosarul nr. x/2022, pârâtă B. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii primei instanțe, în rejudecare să se dispună respingerea cererii de chemare în judecată, ca efect al admiterii excepției autorității de lucru judecat/a efectului pozitiv al lucrului judecat; respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la suportarea cheltuielilor de judecată.

La 13 februarie 2023, apelanta-pârâtă B. S.A a formulat motive suplimentare de apel.

Prin decizia nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A împotriva sentinței civile nr. 920 din 29 aprilie 2022, precum și împotriva încheierii de ședință din 14 aprilie 2022, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. prin CII C., în calitate de lichidator judiciar al debitorului A. S.R.L. - în insolvență.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., pârâta B. S.A. a declarat recurs împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2023 și a deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În cuprinsul cererii de recurs, în temeiul dispozițiilor art. 484 C. proc. civ., a solicitat și suspendarea executării deciziei recurate.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva încheierii de ședința din 8 iunie 2023, critică hotărârea atacată din perspectiva faptului că instanța de apel a respins cererile de probatoriu formulate (proba testimonială și cererea de administrare a probei constând în raportul de expertiză evaluatorie), nefiind întrunite astfel, în opinia sa, exigențele principiului aflării adevărului.

Arată că instanța de apel a respins cererile de probatorii formulate, invocând din oficiu decăderea apelantei din dreptul de a administra proba testimonială, chiar dacă, arată recurenta, teza probatorie a fost precizată oral la termen, în sensul că martorul poate atesta indiferența și opoziția ulterioară a intimatei în a releva locul unde trebuiau efectuate lucrările contractate.

Deopotrivă, instanța de apel, în mod neîntemeiat a respins și cererea de administrare a probei constând în raportul de expertiză evaluatorie.

În ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pârâta susține, în esență, că instanța de apel "a soluționat cauza prin vădite și grave încălcări ale normelor de drept material și procesual - adăugând norme legale și corectând instituții de drept civil în favoarea părții reclamante; ignorând dispozițiile contractuale sau pe cele ale Legii 50/1991; încălcând aplicabilitatea autorității ori a puterii de lucru judecat".

În opinia recurentei, în lipsa administrării unui probatoriu în acord cu cauza sau care să susțină argumentele părții reclamante, instanța de apel, în conformitate cu cele reținute de prima instanță, a înlăturat argumentele apelantei fără a se raporta în mod temeinic și legal asupra instituțiilor de drept civil și procesual civil aduse în susținerea căii de atac (fiind incidente pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ.), dar și prin încălcarea autorității de lucru judecat (pct. 7 art. 488 C. proc. civ.).

Astfel, în ceea ce privește argumentul referitor la incidența în cauză a excepției autorității de lucru judecat, recurenta susține că instanța de apel, aidoma primei instanțe, relevă că "obiectul prezentei cauze este diferit" față de cel al dosarului nr. x/2019; arătând, totodată, că în prezenta cauza se analizează rezoluțiunea contractului, aceasta în condițiile în care partea reclamantă a precizat că dorește rezilierea contractului.

Mai susține că instanța de apel a indicat dispozițiile art. 1549 și urm. Noul C. civ. drept temei legal, în condițiile în care această normă nu a fost niciodată invocată, transcrisă sau adusă măcar în discuție de partea reclamantă.

Aducerea de argumente în favoarea unei anumite instituții de drept civil și de norme legale neinvocate de reclamantă, pentru a soluționa cauza, în favoarea acelei părți, nu poate fi primit ca o motivare a hotărârii judecătorești, instanța impunându-se a fi imparțială prin dispozițiile art. 6 C. proc. civ.

Subliniază că în cadrul dosarului nr. x/2019, două instanțe au analizat și au tranșat situația juridică dedusă judecății.

Prin dispozitivul sentinței civile nr. 1545 din 23 martie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2019, instanța a analizat fondul cauzei și a rezolvat chestiunea litigioasă privind obligarea pârâtei la restituirea sumei de 300.000 RON către reclamantă, atrăgând astfel fără echivoc aplicabilitatea dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, acea instanță a analizat situația dedusă judecății, atât prin prisma dispozițiilor art. 117 din Legea 85/2014, cât și din perspectiva unei eventuale disproporții vădite a prestațiilor asumate prin contract în defavoarea reclamantei debitoarei.

Or, apreciază recurenta, în mod nelegal și netemeinic a fost înlăturată excepția prin raportare strict la "obiectul diferit al cauzei", argumentație ce nu poate reprezenta, în mod real o motivare adusă soluției pronunțată în prezenta cauză.

Totodată, arată că ambele instanțe au relevat motivul pentru care au înlăturat și argumentul pârâtei având la baza efectul pozitiv al lucrului judecat prin raportare la faptul că "în cadrul respectivului dosar instanța de judecată nu s-a pronunțat asupra modalității de executare a obligațiilor contractuale, or în prezentul litigiu instanța trebuie să se pronunțe cu privire la modalitatea de executare a obligațiilor contractuale".

Un asemenea argument nu poate fi primit, cât timp este străin de realitatea de fapt, aceeași instanță, fiind învestită cu o cerere având ca obiect restituirea sumei, a trebuit să analizeze modul în care părțile au înțeles să se manifeste în cadrul contractual creat de acestea.

Prin motivarea oferită și modul în care a înțeles să înlăture argumentele pârâtei, consideră că instanța de apel a înfrânt în tot sfera de acțiune a autorității lucrului judecat, care se răsfrânge asupra dispozitivului, precum și asupra considerentelor pe care acesta se sprijină, inclusiv pe cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă, potrivit cu art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, conform art. 431 alin. (2) C. proc. civ., oricare dintre părți poate opune lucru anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, ceea ce face ca în cauză să fie incidentă și excepția puterii lucrului judecat.

Așa cum se arată și în doctrina de specialitate, existența unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca obligativitatea sa, fără ca în cel de-al doilea proces să fie aceleași părți, să se discute același obiect și aceeași cauză.

Conform dispozițiilor art. 341 C. proc. civ., dacă aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu anterior, purtat între aceleași părți, a fost soluționată definitiv pe cale incidentală sau pe fond, într-o anumită manieră, acest aspect dobândește autoritate de lucru judecat, partea căreia îi este favorabilă soluția pronunțată de către instanță putând invoca excepția autorității de lucru judecat, nefiind necesar să mai apeleze la puterea de lucru judecat.

Or, toate aceste aspecte de drept și aspecte doctrinare au fost ignorate cu desăvârșire și în mod nejustificat de instanțele fondului în prezenta cauză.

În ceea ce privește fondul cauzei și aspectele reținute de instanțele fondului în considerentele hotărârilor pronunțate, redând considerente ale deciziei recurate, apreciază că nu pot fi primite ca o motivare a unor hotărâri judecătorești, în condițiile în care sunt doar o parte a argumentelor eminamente pro causa statuate de prima instanță în susținerea adoptării soluției de admitere a cererii cu care a fost învestită, respectiv, de menținere a acestei hotărâri judecătorești în urma parcurgerii fazei procesuale a apelului.

Așadar, în cauză, în mod netemeinic și nelegal s-a reținut de către instanțele de fond că reclamanta nu și-ar fi asumat obligația de a pune la dispoziția pârâtei planul amplasamentului sau un plan de situație a imobilelor asupra cărora trebuiau efectuate lucrări; respectiv că reclamanta nu și-ar fi asumat obligația de a obține autorizația de construcție necesară efectuării lucrărilor contractate.

Delimitarea drepturilor și obligațiilor fiecărei părți a fost fără echivoc stabilită prin Contract, recurenta-pârâtă fiind obligată, potrivit art. 6.1 din contractul agreat și semnat de părți, la prestarea lucrării și emiterea declarațiilor de conformitate; iar intimata-reclamantă s-a obligat să plătească prețul și să predea amplasamentul (art. 6.2 din contract) obligație esențială pentru realizarea obiectului contractului - un aspect trecut în mod voit neobservat de prima instanță.

De asemenea, învederează că obligația reclamantei de a preda pârâtei planul amplasamentului, proiectul tehnic și autorizația de construcție reiese și din procesul-verbal din data de 15.04.2019 încheiat între părți, unde s-a stipulat în mod expres acest aspect; iar părțile și-au asumat și s-au obligat în acest sens ca, pentru buna derulare a contractului din data de 14.02.2019, planul de implementare a contractului se va aproba doar după ce i se va prezenta și pune la dispoziție prestatorului documentele tehnice (proiect tehnic, autorizație de construire etc)

În ceea ce privește obținerea autorizației de construcție, obligație ce revenea în sarcina reclamantei, precizează că aceasta chiar dacă nu a fost stipulată în contract a fost asumată de reclamantă prin semnarea procesului-verbal din 15.04.2019.

Aceasta obligație este una imperativă, ce survine dintr-o dispoziție legală ce creează în sarcina reclamantei obligația obținerii autorizației de construcție anterior demarării lucrărilor de construcție, în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2, respectiv art. 4 din Legea nr. 50/1991 privind calitatea în construcții.

Așadar, având în vedere cerințele imperative stipulate în Legea nr. 50/1991, recurenta-pârâtă susține că obligația obținerii autorizației de construcție revenea în mod obligatoriu reclamantei, aceasta fiind o cerință legală, chiar dacă nu a fost menționată în mod expres în contract.

Acest aspect nu echivalează cu situația în care obligația nu exista atât la momentul încheierii contractului cât și pe parcurs, obligația subzistând și în momentul de față, ceea ce poate duce inclusiv la concluzia că acțiunea reclamantei este una prematur formulată.

De asemenea, s-a învederat faptul ca în cauza nu pot fi aplicate dispozițiile art. 11 din Legea 50/1991, care prevăd situațiile exprese (de excepție) când nu se impune obținerea autorizația de construcție.

Această autorizație de construcție nu putea fi obținută decât de reclamantă în raport cu dispozițiile imperative stipulate la art. 1 alin. (1) din Legea nr. 50/1991.

Având în vedere aceste aspecte, în sensul că nu din culpa sa nu s-au putut executa lucrările contractate, ci eminamente din culpa reclamantei, rezilierea nu poate fi solicitată, nu putea opera în cauză, nefiind aplicabile prevederile art. 1516 în art. 1554 C. civ. - tratate de prima instanță la fila x a hotărârii ca o consecință a aspectelor reținute în mod neîntemeiat la fila x.

Totodată, mai susține recurenta, instanțele fondului au oferit o interpretare proprie, subiectivă și eronată a contractului încheiat între părți și prin aceasta au stabilit, în urma raționamentului transcris la fila x (Curtea de Apel București) și respectiv fila x (Tribunalul București) a hotărârii, faptul că societatea pârâtă s-ar afla în culpă, față de neexecutarea obligațiilor contractuale.

Au fost interpretate în mod eronat clauzele contractuale și voința părților, față de dispozițiile art. 6.1 și ale art. 6.2 din Contract.

Societatea pârâtă, deși parte într-un contract care prevedea atât drepturi, cât și obligații, s-a aflat în imposibilitatea îndeplinirii acestor obligații, raportat la atitudinea reprezentanților societății reclamante, aceasta deși recurenta se afla în posesia materialelor necesare efectuării lucrării contractate.

Subliniază că simpla stipulare a locului unde se află terenul nu este echivalentă cu permisiunea din partea societății intimate-reclamante de a intra în șantier și de a efectua lucrarea în bune-condiții.

Cu atât mai mult, recurenta nu putea să își ducă la bun sfârșit obligațiile, în afara obținerii înscrisurilor și avizelor necesare de către societatea intimată.

Deopotrivă, învederează instanței de recurs că tribunalul și curtea de apel au ignorat faptul că recurenta, dând dovada de bună credință în momentul în care reclamanta a virat avansul (300.000 RON) a procedat la achiziționarea materialelor necesare efectuării lucrării, astfel că prin nerealizarea contractului din culpa reclamantei și prin obligarea sa la restituirea avansului în cuantum de 300.000 RON se creează o dubla paguba întrucât, recurenta a cheltuit banii dați ca avans pe materialele necesare efectuării lucrării contractate și acum este în situația de a restitui reclamantei și suma achitată ca avans.

Precizează că recurenta-pârâtă nu are ca obiect de activitate vânzarea materialelor de construcții și nici nu a contractat o lucrare de genul celei care face obiectul contractului încheiat cu reclamanta, astfel că nu are ce face cu materialele achiziționate și mai mult trebuie să restituie și suma achitată de reclamantă ca avans pentru achiziționarea acestor materiale suferind astfel o paguba mult mai mare decât cuantumul pretențiilor solicitate de reclamantă.

Așadar, apreciază că hotărârile pronunțate încalcă orice principiu al imparțialității instanței și al normei de la art. 249 C. civ.

Au fost încălcate normele imperative edictate pentru judecarea cauzei în mod legal și echitabil, încălcându-se, totodată, drepturile esențiale ale părții intimate, cât și normele de drept procesual obligatorii pentru soluționarea cauzelor, astfel cum acestea sunt prevăzute de art. 1 alin. (2) C. proc. civ., art. 7 alin. (2) C. proc. civ., art. 13 alin. (3) C. proc. civ., art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Conchizând, având în vedere toate argumentele aduse, văditele și gravele încălcări ale normelor de drept material și procesual, încălcarea autorității de lucru judecat precum și încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin refuzul administrării de probe, solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei și a încheierii pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. C. nu a formulat întâmpinare.

Prin încheierea din 21 noiembrie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea formulată de petenta B. S.A. și, în consecință, s-a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, până la soluționarea recursului.

Se constată că prin argumentele expuse de recurentă în susținerea recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora:

"recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Față de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi primite spre analiză criticile recurentei privind stabilirea de către instanța de apel a rațiunilor pentru care au fost respinse proba testimonială și cererea de administrare a probei constând în raportul de expertiză evaluatorie.

Cu referire la pretinsa încălcare a principiului aflării adevărului reglementat de art. 22 C. proc. civ., se constată că aceasta a fost făcută cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs restabilirea situației de fapt, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, în raport de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că procesul civil este în primul rând un proces al intereselor private, în care părțile au obligația să-și probeze susținerile, în condițiile, în ordinea și la termenele stabilite de lege sau judecător, așa încât recurenta nu-i poate reproșa instanței de apel decăderea societății pârâte din proba testimonială, față de dispozițiile art. 470 lit. d), alin. (3) și (4) coroborat cu art. 194 lit. e) C. proc. civ.

Numai încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea mijloacelor de probă constituie o chestiune de legalitate procedurală, supusă controlului instanței de recurs, din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., însă astfel de critici nu au fost deduse judecății de către recurenta-pârâtă.

Prin urmare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2023 urmează a fi respins.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat pentru considerentele care urmează:

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.: "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel cum rezultă din textul legal al art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii.

În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res judicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză).

Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți), însă efectul pozitiv, astfel cum s-a reținut anterior, presupune identitate de chestiune litigioasă.

Contrar susținerilor recurentei, în mod legal instanța de apel a procedat la o dublă verificare a incidenței autorității de lucru judecat, atât din perspectiva efectului negativ al autorității de lucru judecat, cât și din perspectiva efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, realizând o analiză completă a criticilor invocate de apelanta B. S.R.L. S.A. prin raportare la statuările judecătorului sindic din sentința civilă nr. 1545 din 23 martie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Tribunalul București, menținută prin decizia civilă nr. 1356 din 9 septembrie 2021, pronunțată în același dosar de Curtea de Apel București.

Sub aspectul efectului negativ, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, curte de apel a reținut cu justețe că nu este îndeplinită tripla identitate, întrucât în prezenta cauză obiectul și cauza juridică sunt diferite față de cele din dosarul nr. x/2019.

Astfel, în dosarul nr. x/2019 obiectul este reprezentat de o acțiune în nulitate, întemeiată pe dispozițiile art. 117 din Legea nr. 85/2014, iar în prezenta cauză obiectul este reprezentat de o acțiune în rezoluțiune întemeiată pe prevederile art. 1549 și urm. C. civ.

Instanța de apel a reținut în mod legal că nici efectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu se regăsește în prezenta cauză, în dosarul nr. x/2019 nefiind reținute aspecte ce ar putea fi contrazise în prezentul dosar, având în vedere obiectul acestuia.

Aceasta întrucât, în dosarul nr. x/2019, instanța a avut de analizat condițiile nulității prevăzute de art. 117 din Legea nr. 85/2014, iar, în speță, instanța a avut de analizat condițiile rezoluțiunii în raport cu art. 1549 C. civ.

Nu poate fi ignorat faptul că, în speță, problema litigioasă poartă asupra conduitei părților în legătură cu obligațiile asumate prin contractul de furnizare materiale și execuție lucrări înființare plantație agricolă din 14.02.2013, instanța de apel reținând în mod corect că disputele dintre părți țin de executarea contractului, iar nu de nulitate.

Argumentat și legal motivat, instanța de apel a arătat că nulitatea și rezoluțiunea/rezilierea sunt instituții juridice diferite, nulitatea fiind sancțiunea care intervine în cazul în care, la încheierea actului juridic civil, nu se respectă dispozițiile legale referitoare la condițiile de validitate ale actului juridic, aspecte anterioare sau concomitente încheierii actului, pe când rezoluțiunea este sancțiunea care intervine în cazul neexecutării culpabile a obligațiilor izvorâte dintr-un contract sinalagmatic cu executare uno ictu, aspecte ulterioare încheierii contractului.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Sunt lipsite de fundament juridic susținerile recurentei conform cărora instanța de apel ar fi analizat în mod eronat îndeplinirea condițiilor referitoare la rezoluțiunea contractului, având în vedere că reclamanta a solicitat rezilierea, instanța indicând dispozițiile art. 1549 C. civ., normă neinvocată de reclamantă.

Înalta Curte subliniază că rezoluțiunea se aplică contractelor cu executare dintr-o dată (uno ictu), iar rezilierea se aplică contractelor cu executare succesivă în timp.

Se impune precizarea că aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia.

Astfel, conform regulii iura novit curia (judecătorul cunoaște legea) aplicabilă în procesul civil, judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificată juridic de către parte, în acest sens procedând în speță și instanța de apel, care a constatat că prima instanță, din eroare, s-a referit în considerente la instituția juridică a rezilierii și nu a rezoluțiunii (deși în dispozitivul sentinței apelante se menționează instituția juridică a rezoluțiunii), întrucât contractul încheiat între părți este cu executare uno ictu, cu obiect divizibil.

Totodată, se constată că, în soluționarea cauzei, instanța de apel a ținut cont de toate garanțiile procesului echitabil și a procedat la examinarea efectivă a problemelor de fond supuse judecății, soluția pronunțată fiind rezultatul analizei judiciare specifice, în funcție de situația de fapt și de probele administrate.

Deși recurenta a invocat incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (redând conținutul prevederilor art. 1 alin. (2), art. 7 alin. (2), art. 13 alin. (3), art. 22 alin. (2) C. proc. civ., art. 249 din același cod etc.), criticile recurentei îmbracă doar aparența unor critici de nelegalitate, întrucât prin argumentele expuse se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt (questio facti) ale cauzei.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de administrare a probatoriului sau de înscrisurile noi depuse în calea extraordinară de atac.

Este știut că imparțialitatea, ca element al unui proces echitabil, constă în obligația magistratului de a se manifesta, în mod echidistant, față de toți participanții la proces, astfel încât hotărârea pe care o pronunță să fie rezultatul unei judecăți obiective.

Însă împrejurarea că recurentei i-a fost respinsă cererea de administrare a unor probatorii de către instanța de apel nu echivalează cu o atitudine părtinitoare, astfel cum pretinde aceasta, neputându-se acredităm ideea că, în situația în care măsurile dispuse de judecător în timpul ședinței de judecată nu concordă cu voință părților, acesta este lipsit de imparțialitate.

În plus, cu referire strict la lipsa imparțialității reclamată de recurentă, se cuvine subliniat că instanța de apel a reținut în mod expres că pârâta "în apel a solicitat proba cu înscrisuri, fără a depune vreun înscris, proba testimonială fără a fi în măsură să indice numele martorului nici măcar la termenul când s-au discutat probele (...)".

Se constată că recurenta-pârâtă B. S.A. a invocat formal în susținerea recursului său și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestui text de lege indicat.

Întreaga construcție a recursului, raportat la acest motiv de casare, vizează exclusiv o reanalizare a situației de fapt prin care se tinde a se demonstra inexistența culpei recurentei în neexecutarea contractului, aspecte ce nu pot forma obiectul controlului de legalitate al instanței de recurs.

De altfel, stabilirea culpei, pe care o aduce în discuție recurenta, în raport de care sunt sau nu aplicabile dispozițiile art. 1516 C. civ. și art. 1554 C. civ. reprezintă o chestiune de fapt, care aparține în mod suveran instanței de fond sau de apel, față de caracterul devolutiv al căii de atac ("având în vedere aceste aspecte, că nu din culpa subscrisei nu s-au putut executa lucrările contractate, ci eminamente din culpa reclamantei, ne conduce la concluzia că rezilierea nu poate fi solicitată, nu poate opera și astfel, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1516 și art. 1554 din Noul C. civ..").

Și atunci când recurenta susține că nu pot fi aplicate dispozițiile Legii nr. 50/1991, aceasta invocă tot greșita stabilire a situației de fapt, aducând în discuție chestiuni ce vizează exclusiv aspecte factuale ale pricinii, a căror apreciere intră în atribuția instanțelor devolutive.

Nici susținerile recurentei conform cărora instanța de apel a interpretat greșit art. 6.1 și art. 6.2 din contractul încheiat nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt stabilită în cauză.

Se impune precizarea faptului că analizarea voinței părților este un atribut al instanțelor de fond, nu și al celei de recurs, concluzie impusă mai ales de concepția noului C. proc. civ., care nu mai include, între motivele de recurs, pe unul asemănător celui reglementat în Codul de la 1865, prin art. 304 pct. 8; în concret, examenul instanței supreme este limitat numai la a verifica dacă, la stabilirea voinței reale a părților, a fost încălcată ori greșit aplicată vreo normă de drept material, cu precădere din categoria celor impuse de C. civ. pentru interpretarea convențiilor; analiza celorlalte aspecte cu rol circumstanțial neintrând în sfera cenzurii în recurs.

Astfel, stabilirea voinței reale a părților contractante constituie un aspect de temeinicie, iar nu de legalitate, întrucât doar în valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost scopul și natura contractului încheiat de părți, chestiuni la care recurentul face referire. În recurs instanța nu poate proceda la o reapreciere a probelor, pentru a constata o altă situație de fapt decât cea deja configurată de către instanța de apel.

În concret, recurenta-pârâtă critică modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă, deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei acțiunii.

Prin urmare, și motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs restabilirea situației de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Așa fiind, nemulțumirea recurentei cu privire la soluția pronunțată, la argumentele care au format convingerea instanței, neînsușirea de către instanță a susținerilor formulate de către parte nu conturează o încălcare sau aplicare greșită a normelor materiale ori a regulilor de procedură, astfel cum pretinde recurenta.

Nu în ultimul rând, în condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2023 și a deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând hotărârile recurate, ca fiind legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 8 iunie 2023 și a deciziei nr. 1023/2023 din 22 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.