ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 376/2019

Asupra cererii de recurs de față

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la nr. x/2013, reclamanta-pârâtă SC A. SRL București în contradictoriu cu pârâta-reclamantă SC B. SRL Craiova, a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună rezoluțiunea Acordului de cultivare nr. 2 din 16 ianuarie 2012, repunerea în situația anterioară prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de 5.499.295 RON, actualizată cu dobânda legală, și obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 673/2014 din 9 decembrie 2014, Tribunalul Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de A. SRL București privind rezoluțiunea Acordului de cultivare încheiat cu SC B. SRL la data de 16 ianuarie 2012 și repunerea părților în situația anterioară în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 5.499.295 RON, actualizată cu dobânda legală, plus cheltuieli de judecată și cererea formulată de SC B. SRL privind rezilierea aceluiași acord de cultivare, cu cheltuieli de judecată, cereri ce anterior au fost conexate.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. SRL, solicitând admiterea apelului în sensul schimbării hotărârii apelate și admiterii cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, prin Decizia nr. 919/2015 din 25 noiembrie 2015, a respins ca nefondat apelul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. SRL întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 1830 din data de 3 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SRL împotriva Deciziei nr. 919/2015 din 25 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând motivarea contradictorie și neanalizarea în mod efectiv a întrunirii în cauză a condițiilor care atrag sancțiunea rezoluțiunii contractului încheiat între părțile litigante. A dat indicații ca în rejudecare instanța de apel să stabilească situația de fapt a cauzei din perspectiva îndeplinirii cerințelor rezoluțiunii contractului/acordului încheiat la 16 ianuarie 2012 și să răspundă criticilor formulate de părți în susținerea pretențiilor și apărărilor lor într-o formă clară și concisă.

Primit în vederea rejudecării, apelul a fost înregistrat sub nr. x/2013*, instanța de apel administrând proba cu interogatoriul intimatei SC B. SRL la propunerea apelantei A. SRL și proba cu înscrisuri.

Prin Decizia nr. 450 din 26 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta A. SRL, împotriva Sentinței nr. 673 din data de 9 decembrie 2014 pronunțată de Tribunalul Olt, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2013 în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SRL A schimbat, în parte, sentința în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanta A. SRL. S-a dispus rezoluțiunea Acordului de cultivare nr. 2 din 16 ianuarie 2012 și repunerea părților în situația anterioară, respectiv restituirea de către pârâta SC B. SRL a sumei de 5.499.295 RON, cu dobânda legală. Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs SC B. SRL Craiova.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 478 alin. (2) și (3), art. 7, art. 9 alin. (2), art. 13 alin. (2) teza II, art. 14 alin. (2), art. 22 alin. (6).

În acest sens, recurenta susține că reclamanta nu a învestit nici instanța de fond, nici instanța de apel cu rezoluțiunea/rezilierea Acordului de cultivare pentru neexecutarea obligației de predare a recoltelor, cu toate acestea, instanța de apel a dispus rezilierea, schimbând cauza juridică a cererii de chemare în judecată, a ignorat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, încălcând norme cu rang de principiu, încălcare care este sancționată cu nulitatea virtuală a hotărârii pronunțate de către instanța de apel, ceea ce atrage casarea hotărârii.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 501 alin. (1), precum și cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8.

Pentru a respecta decizia de casare instanța de apel trebuia să stabilească legea asumată de părți prin încheierea Acordului de cultivare sau, mai precis, interpretarea convenției și îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii raportat la legea părților.

Instanța de apel a interpretat greșit succesiunea obligațiilor asumate de părți încălcând dispozițiile art. 1270, art. 1268, 1267 C. civ. Astfel se arată că este greșită interpretarea instanței de apel că neîndeplinirea obligației asumate de A. SRL de a furniza la timp semințele și soluțiile de fertilizare și tratare are drept cauză neîndeplinirea obligației SC B. SRL de întocmirea a unui plan de culturi și comunicarea prealabilă a oricărei lucrări ce urma a fi executată.

Clauza conform căreia executantul se obligă să cultive în interesul mandantului prin culturile comandate, conform unui plan de culturi stabilit de comun acord trebuia interpretată, în opinia recurentei, prin raportare la clauza intitulată obiect potrivit cu care executantul trebuia să cultive semințe oleaginoase și cereale pe o suprafață strict determinată iar cum aceasta conține terenuri agricole diferite era firesc să existe o comandă a mandantului cu tipurile de plante ce se doreau a fi cultivate și în funcție de specificul acestora să se întocmească un plan de cultură, nu invers.

Printr-o altă critică se susține că instanța de apel a interpretat greșit termenul de încetare a contractului fiind încălcate prevederile art. 1321, 1322 și 1323 C. civ., acesta încetând în realitate prin ajungere la termen.

În vederea respectării deciziei de casare, instanța de apel trebuia să constate și să dezlege aplicând legea părților, următoarele aspecte: dacă există un contract sinalagmatic, iar în caz afirmativ, care sunt obligațiile interdependente, dacă contractul a fost cu executare uno ictu sau cu executare succesivă, dacă există o obligație neexecutată, dacă obligația pretins neexecutată este importantă, raportat la prevederile contractului.

Recurenta a arătat că, în ceea ce privește obligațiile părților, instanța de apel le-a interpretat greșit, schimbându-le ordinea de executare în timp și ignorând caracterul de interdependență specific obligațiilor din contractele sinalagmatice. Părțile au încheiat un contract sinalagmatic ce cuprinde obligații reciproce și interdependente, în sensul că fiecare obligație este cauza juridică a celorlalte. Fiind în discuție executarea unor obligații de "a da" și "a face", devin aplicabile regulile specifice de probă ale acestor obligații, conform cărora creditorul trebuie să dovedească existența creanței, iar debitorul trebuie să dovedească executarea obligației de a face sau de a da.

Având în vedere că prestațiile debitorilor sunt multiple, de natură diferită și executate în timp, contractul supus analizei face parte din categoria contractelor cu executare succesivă, aspect ce rezultă din faptul că obligațiile ce incumbă părților sunt diferite, au natură diferită, devin scadente în funcție de natura contractului, nefiind în niciun caz posibilă încadrarea acestora în situația unei plăți eșalonate, cum în mod eronat se afirmă.

Succesiunea obligațiilor rezidă și din faptul că exigibilitatea unei obligații depinde de îndeplinirea obligației celeilalte părți, fapt ce este de netăgăduit raportat la convenția părților și specificul obligațiilor asumate.

Instanța de apel a stabilit că părțile nu și-au îndeplinit o parte din obligații. Referitor la cerința ca obligația pretins neexecutată să fie importantă, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1551 alin. (1) C. civ. potrivit cărora creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.

Respectarea deciziei de casare trebuia să privească incidența rezoluțiunii, în ceea ce privește obligațiile supuse cercetării judecătorești prin cererea de chemare în judecată iar nu alte obligații pentru care instanța nu a fost învestită.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu a răspuns sub nicio formă condiției ca obligația pretins neexecutată să fie importantă. Singura referire la "intensitatea culpei" se face prin raportare la culpa A. ceea ce nu îndeplinește exigențele unei motivări în sensul dispozițiilor textului mai sus menționat și jurisprudenței dezvoltate sub acest aspect.

Motivarea instanței de judecată potrivit căreia, chiar în reținerea unei culpe a A. SRL obligația neexecutată apare, în raport de obligațiile principale (predarea culturii și plata prețului) ca fiind de mică însemnătate, este lipsită de orice fundament probatoriu, în opinia recurentei. Sub acest aspect hotărârea din apel nu vorbește despre importanța obligației neexecutate raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, condiție dedusă din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 1551 alin. (1) C. civ.

Cu privire la condiția privind culpa debitorului, instanța de apel stabilește culpa comună a părților cu privire la aproape întreg ansamblul de obligații asumate, chiar și cu cele pentru care nu a fost investită. Ceea ce apare greșit pleacă de la neanalizarea interdependenței obligațiilor, operațiune juridică fără de care nu se poate stabili culpa esențială ce a determinat neexecutarea.

Referitor la condiția punerii în întârziere cu privire la obligațiile neexecutate, instanța de apel motivează în sensul că în speță sunt incidente dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. a) din noul C. civ., fără însă a se raporta la obiectul cererii de chemare în judecată și la exigibilitatea obligației pretins a fi fost neexecutată dedusă judecății.

Cu privire la condiția dacă acțiunea în rezoluțiune poate fi intentată după stingerea obligațiilor contractuale prin ajungerea la termen se arată că întreaga reglementare a instituțiilor rezilierii și rezoluțiunii vizează "contracte în ființă", nu încetate prin ajungere la termen.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii.

Astfel se susține pe de o parte că părțile s-au aflat în imposibilitatea întocmirii unui plan de cultură și implicit a realizării lucrărilor succesive pe baza planului iar, pe de altă parte, că părțile și-au asumat prin acordul de cultivare o obligație de executare dintr-o dată. O altă motivare contradictorie rezidă în faptul că, pe de o parte, se reține că neîndeplinirea obligației principale de predare a recoltelor se datorează neîndeplinirii obligațiilor subsidiare asumate prin acordul de cultivare și este nejustificată, această motivare fiind contradictorie cu faptul că s-a reținut că părțile și-au asumat o obligație cu executare dintr-o dată. Instanța de apel a reținut cel mult existența unei culpe comune în neexecutare ca după aceea să afirme că nu există culpa A. SRL.

Dat fiind obiectul speței deduse judecății, precum și efectele generate de contractele cu executare uno icto ce sunt diferite față de contractele cu executare succesivă, instanța de apel trebuia să ofere o soluție de dezlegare a acestei chestiuni printr-o motivare lipsită de echivoc prin raportare la dispozițiile legale incidente.

În ceea ce privește nemotivarea hotărârii, se arată că prin întâmpinarea formulată în fața Curții de Apel Craiova, recurenta a susținut că a formulat următoarele apărări: dispozițiile art. 1517 C. civ. raportat la faptul ca intimata - reclamantă nu și-a îndeplinit obligațiile de a furniza semințe, soluții de fertilizare, pesticidele și ierbicidele de tratare adecvată a culturilor înființate; (excepția de neexecutare); au fost invocate apărări cu privire la caracterul de contract cu executare succesivă a Acordului de cultivare; au fost invocate apărări cu privire la condițiile rezoluțiunii unui contract; au fost făcute apărări cu privire la "însemnătatea" operațiunii de cultivare a suprafeței de 4.127,44 ha; au fost făcute apărări în sensul că recurenta a executat și obligațiile ce îi incumbau A., fapt ce absoarbe culpa acesteia în executarea contractului, element esențial în stabilirea condițiilor rezoluțiunii/rezilierii; au fost făcute apărări cu privire la neincidența dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. a) și c) invocate de către A., precum și cu privire la disp. art. 1523 alin. (4) C. proc. civ. au fost făcute apărări prin care au fost cuantificate plățile făcute de A., în sensul determinării cuantumului obligațiilor asumate de către părți (însemnătatea acestora); au fost formulate apărări cu privire la încetarea de drept a contractului încheiat între părți, cu consecința inaplicabilității instituției rezoluțiunii.

Toate aceste apărări, susține recurenta, au fost înlăturate "indirect", doar prin raportare la pretențiile A. de către instanța de apel fără a se face o motivare aptă să înlăture din punct de vedere al aplicării legii apărările recurentei și astfel să reprezinte o garanție a respectării legalității procesului civil.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 7 martie 2018 potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 16 mai 2018 a fost admis în principiu recursul și a fost fixat termen la data de 27 februarie 2019, în vederea soluționării acestuia.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

În susținerea recursului au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6 și 8 C. proc. civ.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din perspectiva acestui motiv de recurs recurenta a susținut că reclamanta nu a învestit instanța cu rezoluțiunea/rezilierea Acordului de cultivare pentru neexecutarea obligației de predare a recoltelor, însă, cu toate acestea, instanța de apel a dispus rezilierea, schimbând cauza juridică a cererii de chemare în judecată, a ignorat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, încălcând norme cu rang de principiu, încălcare care este sancționată cu nulitatea virtuală a hotărârii pronunțate de către instanța de apel și atrage casarea hotărârii.

Critica nu este fondată. Prin decizia atacată s-a dispus rezoluțiunea Acordului de cultivare și repunerea părților în situația anterioară, soluție care corespunde petitului cererii de chemare în judecată, atât ca obiect cât și ca temei de drept, în mod corect reținând instanța de apel că, nefiind vorba de un contract cu executare succesivă, cum ar fi fost în cazul încheierii unui acord de cultivare încheiat pentru mai mulți ani agricoli, sancțiunea ce intervine în cazul neexecutării culpabile, este rezoluțiunea iar nu rezilierea.

Obiectul principal al cererii de chemare în judecată l-a reprezentat rezoluțiunea Acordului de cultivare, acord încheiat pe un an de zile, obligațiile asumate de părți, deși având caracter complex, au vizat două obligații principale și anume: plata prețului în schimbul predării recoltei din anul respectiv. Așadar obligațiile contractuale asumate au avut ca finalitate îndeplinirea obligațiilor principale menționate, ceea ce confirmă caracterul uno ictu al contractului dar și sancțiunea aferentă neexecutării unui astfel de contract, și anume rezoluțiunea.

Referirea de către recurentă la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ. este nefondată, instanța de apel respectând întocmai cerințele cuprinse în decizia de casare. Astfel, prin raportare la obiectul contractului instanța de apel a analizat obligațiile asumate de părți și a concluzionat că SC B. SRL nu a îndeplinit obligația de predare a recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5.000 ha, în timp ce A. SRL a achitat suma de 5.499.295 RON, motiv pentru care sancțiunea aplicabilă contractului este rezoluțiunea pentru neexecutarea culpabilă de către SC B. SRL a obligațiilor asumate.

Cum obligația esențială asumată de recurentă respectiv predarea recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5000 ha nu a fost executată și cum aceasta reprezintă o consecință a neexecutării obligațiilor preparatorii (de pregătire a terenului, de fertilizare, de semănat, de tractare, recoltare, transport la depozitele B., înmagazinare și încărcare în mijloacele de transport) în condițiile în care executarea fiecărei obligații preparatorii era necesară în vederea îndeplinirii obiectului contractului raportat la obligațiile recurentei, face ca rezoluțiunea să poată fi dispusă chiar pentru situația neîndeplinirii doar a uneia dintre obligații.

În aceste condiții, construcția recurentei că rezoluțiunea nu poate fi solicitată decât atunci când se invocă neexecutarea tuturor obligațiilor fără a se ține seama de caracterul subsidiar al acestora față de finalitatea obligației urmărite de partea adversă, nu are suport.

Contrar susținerilor recurentei că instanța ar fi schimbat cauza juridică a acțiunii, reclamanta a invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că pârâta SC B. SRL nu i-a predat recolta deși aceasta i-a avansat suma de bani agreată, așadar reclamanta a indicat motivul principal pentru care a solicitat rezoluțiunea contractului: nepredarea recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5.000 ha, astfel cum recurenta s-a angajat în schimbul sumei de bani primite.

Recurenta a invocat și încălcarea dispozițiilor art. 1270, art. 1268, 1267 C. civ. în sensul că instanța ar fi aplicat greșit regulile de interpretare a contractelor sub aspectul stabilirii succesiunii obligațiilor asumate de părți.

Și această critică este nefondată. Reclamanta și-a îndeplinit obligația de plată la care s-a angajat, aceasta echivalând în fapt cu o comandă fermă pentru recurentă în ceea privește solicitarea de îndeplinire a obligațiilor asumate de aceasta. Din situația de fapt reținută de instanța de apel rezultă că recurenta este aceea care nu a arătat disponibilitate la discuții cu reprezentanții reclamantei. Or, cum obligațiile subsidiare asumate aveau caracter succesiv, interdependent, neparcurgerea primei etape de colaborare a părților pentru stabilirea planului de culturi din culpa recurentei a avut drept consecință imposibilitatea executării celorlalte obligații. Având în vedere caracterul succesiv și interdependent al obligațiilor asumate, condiția existenței culpei se raportează la neîndeplinirea obligației părții în ordinea firească a executării contractului nemaiavând relevanță alte aspecte.

Printr-o altă critică recurenta a susținut că instanța de apel a interpretat greșit termenul de încetare a contractului fiind încălcate prevederile art. 1321, 1322 și 1323 C. civ., acesta încetând în realitate prin ajungere la termen.

Conform art. 1321 C. civ. contractul încetează, în condițiile legii, prin executare, acordul de voință al părților, denunțare unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției, imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.

Potrivit art. 1322. C. civ. la încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Ele pot fi însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului.

Prin criticile formulate recurenta încearcă să acrediteze ideea că, deși a primit o plată pentru servicii neprestate, aceasta nu mai poate fi trasă la răspundere iar rezoluțiunea contractului pentru neexecutare nu poate fi dispusă având în vedere durata pentru care a fost încheiat contractul.

Astfel cum a reținut și instanța de apel, încetarea prin ajungere la termen a acordului de cultivare, invocată de SC B. SRL, nu poate fi reținută în contextul în care aceasta, în calitate de debitor, nu a executat din culpă obligația de predare a recoltei, iar sancțiunea prevăzută expres de lege pentru astfel de situații este rezoluțiunea.

Contrar susținerilor recurentei instanța de apel a analizat condițiile intervenirii rezoluțiunii și a reținut caracterul uno ictu al contractului precum și faptul că există o obligație importantă neexecutată de recurentă raportat la prevederile contractului. Astfel, instanța a reținut în mod corect ordinea de executare în timp a obligațiilor și caracterul de interdependență specific obligațiilor din contractele sinalagmatice concluzionând că recurenta este culpabilă pentru nerealizarea obiectului contractului întrucât este nejustificată neîndeplinirea obligației principale de predare a recoltelor de către aceasta și are la bază neîndeplinirea tot de către SC B. SRL a obligațiilor subsidiare asumate prin acordul de cultivare.

După cum s-a mai arătat, contractul supus analizei este un contract cu executare uno ictu întrucât, deși prestațiile debitorilor sunt multiple, de natură diferită și presupune executarea în timp, fiecare dintre aceste prestații privite individual nu sunt apte să satisfacă scopul încheierii contractului, acest aspect diferențiindu-le de contractele cu executare succesivă în care fiecare prestație satisface cauza încheierii contractului.

În analiza îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii instanța de apel a pornit tocmai de la convenția părților și, ținând cont de specificul obligațiilor asumate, a stabilit succesiunea obligațiilor și faptul că exigibilitatea unei obligații depinde de îndeplinirea obligației celeilalte părți și astfel a identificat partea culpabilă de nerealizarea obiectului contractului.

Înalta Curte reține că, în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 1551 alin. (1) C. civ. potrivit cărora creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate deoarece obligația constatată neexecutată este importantă atâta timp cât este corelativă obligației de plată îndeplinită de reclamantă.

Referitor la condiția punerii în întârziere cu privire la obligațiile neexecutate, instanța de apel a reținut că, întrucât recurenta nu a executat obligația de predare a recoltelor de pe suprafața de aproximativ 5.000 ha, aceasta este de drept în întârzierea executării acestei obligații, ca atare condițiile rezoluțiunii acordului de cultivare încheiat la data de 16 ianuarie 2012 sunt întrunite.

Contrar susținerilor recurentei, pentru reținerea incidenței rezoluțiunii instanța s-a raportat în mod corect la neexecutarea obligației principale de către recurentă care, astfel cum s-a arătat, este o consecință a neîndeplinirii obligațiilor preparatorii, neschimbând obiectul cererii de chemare în judecată, cum eronat afirmă recurenta.

Nu este fondată nici critica prin care se susține că, întrucât termenul contractual a fost depășit, contractul ar fi încetat prin ajungere la termen și astfel rezoluțiunea nu mai poate fi dispusă pentru un contract care nu mai este "în ființă".

Prin dispozițiile art. 1322. C. civ. legiuitorul a prevăzut expres că la încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Ele pot fi însă ținute la repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a prestațiilor primite în urma încheierii contractului, în cauză reclamanta optând pentru repunerea părților în situația anterioară.

Printr-o altă critică se arată că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul că nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive contradictorii.

În opinia recurentei sunt motive contradictorii reținerile de către instanță că, pe de o parte că părțile s-au aflat în imposibilitatea întocmirii unui plan de cultură și implicit a realizării lucrărilor succesive pe baza planului iar, pe de altă parte, că părțile și-au asumat prin acordul de cultivare o obligație de executare dintr-o dată.

Nu poate fi primită această critică întrucât, astfel cum s-a mai arătat, faptul că realizarea obligației principale presupune îndeplinirea mai multor obligații succesive nu presupune existența unui contract cu executare succesivă.

În considerentele deciziei atacate s-a reținut că justificarea neîndeplinirii propriei obligații prin neîndeplinirea de către cealaltă parte a obligației de furnizarea a semințelor și soluțiilor de fertilizare și tratare nu duce la concluzia incidenței în favoarea recurentei a art. 1517 din Noul C. civ., ci cel mult la existența unei culpe comune în neexecutare.

Astfel, instanța de apel a statuat fără echivoc asupra culpei recurentei în executarea contractului iar faptul că în considerentele hotărârii se face referire cu caracter pur argumentativ că se poate discuta cel mult de o culpă comună, acest lucru nu imprimă un caracter contradictoriu motivării și nu exclude temeinicia cererii de chemare în judecată.

Sunt nefondate susținerile recurentei că instanța de apel nu a răspuns tuturor apărărilor acesteia.

Astfel cum s-a statuat în jurisprudența CEDO, în scopul asigurării dreptului a un proces echitabil, instanța are obligația de a dezvolta și argumenta motivele pe care le-a avut în vedere la dezlegarea litigiului fără ca această obligație să însemne un răspuns detaliat pentru fiecare argument invocat de părți, fiind suficient ca din cuprinsul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit. Cum instanța, în motivarea hotărârii a avut în vedere îndrumările date prin decizia de casare și a clarificat aspectele care au generat o nouă judecată a apelului, susținerile recurentei că instanța nu a formulat un răspuns punctual apărărilor sunt lipsite de fundament.

Având în vedere aceste considerente, decizia atacată se dovedește a fi legală, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează să fie respins ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, Înalta Curte urmează să respingă cererea de intervenție accesorie formulată de C. în interesul recurentei-pârâte SC B. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL Craiova împotriva Deciziei nr. 450/2017 din 26 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Respinge cererea de intervenție accesorie formulată de C. în interesul recurentei-pârâte SC B. SRL

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM