ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1796/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a Comercială sub nr. x/2003 din 25.08.2003, reclamantul FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR în calitate de lichidator al A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 39.100.000.000 RON cu titlu de daune (damnum emergeus), a dobânzii legale aferente până la data achitării integrale a datoriei și a penalităților de 1% pentru fiecare zi de întârziere la plată, începând cu data rămânerii definitive a sentinței judecătorești și până la plata integrală a datoriei.

Prin sentința comercială nr. 64/28.05.2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Comercială, în dosarul nr. x/2003 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că suma de 39.100.000.000 RON pretinsă de reclamantă cu titlu de daune se compune la rândul său, din două sume distincte care intră sub incidența unor reglementări legale diferite, respectiv suma de 16.100.000.000 RON și suma de 23.000.000.000 RON.

Astfel, cu privire la suma de 16.100.000.000 RON, instanța a reținut că această sumă a fost acordată pârâtei de către A. la data de 1.06.2001 și reprezintă, potrivit extrasului de cont nr. 73 din 4.06.2001, acordare credit 118, aceasta însemnând că suma a fost acordată cu titlu de împrumut în contul unui contract de credit nr. x încheiat între părți.

Reclamanta a susținut însă că suma a fost acordată pârâtei fără ca, în realitate, părțile să încheie un contract de credit, iar pârâta susține că suma i-a fost acordată urmare a cererii sale de a i se acorda un avans din suma datorată de către A., respectiv 165.741.786.776 RON, potrivit contractului de vânzare - cumpărare nr. x din 20.05.2001 încheiat între părți.

Susținerea pârâtei nu este probată, la dosar nefiind depusă copia vreunei cereri formulate de pârâtă în sensul celor afirmate, iar din clauzele contractului menționat rezultă că suma de 165.741.786.776 RON trebuia plătită de cumpărătorul A. în 30 de zile de la data semnării contractului, respectiv până la 20.06.2001.

Susținerile reclamantei în sensul inexistenței unui contract de credit nr. x/2001 încheiat între părți, în temeiul căruia să se fi efectuat creditarea pârâtei cu suma de 16.100.000.000 RON, sunt recunoscute de către pârâtă atât prin întâmpinare, pârâta făcând vorbire despre "așa numitul credit" și despre "simpla mențiune făcută din eroare în extrasul de cont din culpa prepusului băncii", cât și prin răspunsul la interogatoriu, pârâta recunoscând că a primit suma fără a o solicita cu titlu de credit.

Rezultă că acordarea sumei de 16.100.000.000 RON pârâtei, s-a efectuat de către prepușii reclamantei, cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 58/1998 cu privire la acordarea creditelor, iar pentru eventualele prejudicii cauzate băncii prin efectuarea acestei operațiuni ilegale, banca se poate regresa împotriva propriilor prepuși.

Pe de altă parte, reclamanta nu a făcut dovada îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei în detrimentul reclamantei, atâta timp cât reclamanta recunoaște că suma de 16.100.000.000 RON i-a fost restituită de către pârâtă la data de 14.06.2001.

Reclamanta nu a dovedit elementele materiale și juridice necesare pentru intentarea unei acțiuni în restituire ("actio de in rem verso"), și anume, mărirea patrimoniului pârâtei în absența unei cauze legitime în detrimentul reclamantei și existența unei legături între sporirea și diminuarea patrimoniului reclamantei, în sensul că ambele fenomene să fie efectul unei cauze unice.

De altfel, reclamanta, face o vădită confuzie între îmbogățirea fără justă cauză pe care își argumentează motivarea în fapt și plata nedatorată reglementată de articolele 992 - 994 C. civ. pe care își întemeiază în drept acțiunea, plata nedatorată presupunând plata unei datorii inexistente, efectuată din eroare, aceasta însemnând că solvensul a avut credința că este debitor al accipiensului" (articolul 993 C. civ.).

Cum în cauză, reclamanta a efectuat viramentul către pârâtă, știind că nu este debitoarea acesteia și nu cu titlu de a efectua o plată, ci de a acorda un împrumut pârâtei, nu se poate vorbi de existența unei plăți nedatorate care să antreneze obligația de restituire a pârâtei potrivit reglementărilor date de articolele 994 - 997 C. civ.

Un ultim aspect, legat de faptul că reclamanta susține că, deși suma de 16.100.000.000 RON i-a fost restituită de către pârâtă la 14.06.2001, pârâta datorează în continuare suma respectivă cu titlu de daune, deoarece sursele de finanțare i-au fost furnizate de C. care, la rândul său, deținea suma respectivă tot din fondurile băncii, este irelevant în prezenta cauză, pârâta fiind terț față de raporturile dintre reclamantă și C., iar potrivit principiului relativității efectelor actului juridic " res inter alios acto, ali is neque nocere, neque prodesse potest".

Pe de altă parte, pentru a putea constata o eventuală ilegalitate a finanțării pârâtei de către C., precum și a modalității în care acesta a obținut credite de la reclamantă, instanța ar fi trebuit sesizată cu o astfel de cerere de către reclamantă, formulată în contradictoriu cu C., ori prezenta cauză are un cu totul alt obiect, iar instanța nu se poate pronunța decât numai cu privire la ceea ce s-a cerut (articolul 129 alin. (6) C. proc. civ.), neputând să se pronunțe asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut (articolul 304 punctul 6, articolul 322 punctul 2 C. proc. civ.).

Pentru considerentele expuse cererea reclamantei de obligarea pârâtei la plata sumei de 16.100.000.000 RON cu titlu de daune s-a reținut ca neîntemeiată.

Cu privire la suma de 23.000.000.000 RON pretinsă de către reclamantă, instanța a reținut că această sumă nu a fost plătită pârâtei de către reclamantă, ci de către C., prin OP nr. x din 18.07.2001, în temeiul Convenției de finanțare nr. x din 1.07.2000 încheiată între C. și S.C. D. S.A..

Reclamanta a recunoscut, atât prin petitul acțiunii, cât și prin răspunsul dat la punctul 4 din interogatoriu că suma de 23.000.000.000 RON a fost încasată de pârâtă cu OP nr. x din 18.07.2001 de la C..

Din motivarea în fapt și în drept a acțiunii cu privire la pretențiile reclamantei, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 23.000.000.000 RON, instanța a reținut că reclamanta, întemeindu-și acțiunea pe dispozițiile art. 974 C. civ., a înțeles să formuleze o acțiune oblică (indirectă sau subrogatorie) împotriva pârâtei pentru a valorifica un drept ce aparține debitorului său, C..

Potrivit dispozițiilor art. 974 C. civ., invocat de reclamantă creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale.

În cauză însă reclamanta nu a făcut dovada întrunirii condițiilor intentării acțiunii oblice. Astfel, reclamanta nu a făcut dovada că C. este debitorul băncii cu suma de 23.000.000.000 RON, atâta timp cât din propria susținere a reclamantei rezultă că suma respectivă i-a fost virată acestuia nu de către bancă direct în cadrul unor raporturi contractuale, ci de către terțe persoane care, la rândul lor, au obținut anumite sume de bani de la A. în temeiul unor contracte de credit încheiate sau nu cu respectarea dispozițiilor legale.

De asemenea, reclamanta nu a formulat acțiunea oblică subrogându-se în drepturile acestor terțe persoane care au calitate de debitor față de bancă, ci în drepturile lui C., căreia nu i-a dovedit calitatea de debitor al băncii pentru suma pretinsă de 23.000.000.000 RON. Pe de altă parte, nici pârâta nu are calitate de debitor față de C., ca urmare a cesionării creanței acestuia către S.C. E. prin contractul de cesiune de creanță încheiat la 19.08.2003 și notificat pârâtei, în calitatea acestuia de debitor cedat, prin declarația autentificată sub nr. x din 10.09.2003 de către B.N.P. F..

În fine, în situația în care reclamanta ar fi considerat și dovedit calitatea de debitor a lui C., trebuia să se îndrepte mai întâi asupra acestuia și numai în eventualitatea în care debitorul ar fi fost insolvabil, să se îndrepte împotriva pârâtei în calitate de debitoare a lui C..

Altfel, reclamanta nu își dovedește interesul care trebuie să fie serios și legitim pentru a intenta prezenta acțiune direct împotriva pârâtei.

Pentru aceste considerente și pretențiile reclamantei de obligare a pârâtei la plata sumei de 23.000.000.000 RON cu titlu de daune au fost găsite neîntemeiate.

Pe cale de consecință, potrivit principiului accesorium sequitur principalem, instanța a reținut ca neîntemeiate și pretențiile reclamantei privind plata dobânzii legale și a penalităților de 1% .

Pentru aceste considerente, Curtea, față de dispozițiile art. 992 - 994, art. 974 și art. 1169 C. civ., art. 46 Codul comercial, art. 129 alin. (6) C. proc. civ., a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței recurate cu reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea acțiunii.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție care prin decizia nr. 789/9.02.2005 a calificat calea de atac ca fiind apel, a admis excepția necompetenței materiale a instanței ș a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Curții de Apel București, secția a V-a Comercială.

Apelul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a Comercială la data de 20.09.2005 sub nr. x/2005.

Prin încheierea de ședință din data de 15.01.2019 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia către secția a V-a Civilă a Curții de Apel București.

Sub aspectul probatoriului, Curtea a încuviințat pentru apelanta reclamantă proba cu înscrisuri și cu expertiză extrajudiciară.

Prin decizia civilă nr. 1039 din 6 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta reclamantă A. S.A., prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR, împotriva sentinței comerciale nr. 64/28.05.2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a Comercială, în dosarul nr. x/2003, în contradictoriu cu intimata pârâtă S.C. B. S.A. BUCUREȘTI, ca nefondat.

Analizând sentința apelată prin prisma criticilor formulate și în raport de actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

Apelanta-reclamantă a criticat sentința primei instanțe numai din perspectiva lipsei rolul activ a judecătorului fondului care nu a dispus efectuarea unei expertize contabile și nu a efectuat adresă la Parchet pentru a afla dacă există vreun dosar penal cu privire la faptele reclamate de apelantă.

În ceea ce privește probele, Curtea a reținut că, prin cererea de chemare în judecată apelanta-reclamantă a solicitat încuviințarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, verificare de scripte și eventual expertiză contabilă. Pârâta a solicitat prin întâmpinare proba cu înscrisuri și cu interogatoriu.

La termenul de judecată din data de 13.02.2004 reclamanta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriu și, dacă este necesar, proba cu expertiză contabilă. Prin încheierea de la acel termen s-a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și cu interogatoriu, prorogându-se discutarea probei cu expertiză după administrarea probelor încuviințate.

La termenul de judecată din data de 12.03.2004 instanța a încuviințat și pentru pârâtă proba cu interogatoriu și a respins pentru reclamantă proba cu martori.

După administrarea probelor cu înscrisuri și cu interogatoriu reciproc, reclamanta nu a mai solicitat și proba cu expertiză contabilă iar instanța a apreciat că probele administrate sunt suficiente pentru dezlegarea cauzei, motiv pentru care a constatat dezbaterile încheiate și a acordat cuvântul pe fond.

Curtea a constatat că nici în apel apelanta-reclamantă nu a mai solicitat efectuarea unei expertize contabile, preferând să se prevaleze de o expertiză extrajudiciară.

Nu s-a reținut că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prin faptul că nu a solicitat relații la Parchet, deoarece, pe de o parte reclamanta nu a solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ., iar pe de altă parte, suspendarea prevăzută de acest text legal este una facultativă, nefiind obligatorie pentru instanță.

În al doilea rând s-a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, apelanta-reclamantă a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 39.000.000.000 RON această sumă fiind compusă din suma de 16.100.000.000 RON care a fost virată în contul intimatei la data de 01.06.2001 cu titlu de credit și suma de 23.000.000.000 RON care a fost virată în contul intimatei la data de 18.07.2001 de numitul C.. Cererea a fost întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză și pe plata nedatorată.

În ceea ce privește suma de 16.100.000.000 RON instanța de fond a reținut corect situația de fapt, această sumă fiind virată în contul intimatei în lipsa unui contract de credit de către prepușii apelantei-reclamante cu încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 58/1998 cu privire la acordarea creditelor. Prin urmare, pentru eventualele prejudicii cauzate prin această faptă, banca se poate regresa împotriva propriilor prepuși.

Curtea a apreciat că, în mod corect, s-a reținut de către instanță că nu s-a făcut dovada îmbogățirii fără justă cauză a intimatei în detrimentul reclamantei. Astfel, pentru a exista o îmbogățire fără justă cauză este necesar ca patrimoniul unei persoane să se mărească, prin dobândirea unei valori cuantificabile în bani, iar patrimoniul altei persoane să se micșoreze, să existe o legătură între sporirea și reducerea celor două patrimonii, în sensul de a fi efectul aceleiași cauze și să nu existe o cauză legitimă pentru creșterea patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia și să nu existe un alt mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de cel al cărui patrimoniu s-a diminuat.

Din probele administrate în cauză s-a constatat că suma de 16.100.000.000 RON a fost restituită de intimată-apelantei la data de 14.06.2001 astfel că în mod corect a reținut prima instanță faptul că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, neexistând o mărire a patrimoniului intimatei în detrimentul patrimoniului apelantei care să fie determinată de aceeași cauză.

Referitor la faptul că suma restituită de către intimată ar proveni tot din fondurile băncii ca urmare a unor credite frauduloase acordate de fostul președinte G. unor persoane fizice, acestea la rândul lor făcând plăți lui C. care la rândul său face o plată intimatei, Curtea a reținut, pe de o parte, că nu s-a făcut dovada că plata efectuată de numita H. lui C. are o cauză ilicită chiar apelanta recunoscând că nu deține documente cu privire la relațiile comerciale dintre cei doi, iar pe de altă parte, în raport de temeiul cererii de chemare în judecată, acest aspect nici nu prezintă relevanță deoarece intimata este un terț față de raporturile dintre apelanta-reclamantă și C.. Faptul că și prin raportul de expertiză efectuat în dosarul penal nr. x/2004 s-a stabilit că sumele virate de C. intimatei provin din debitări și creditări succesive din conturile a trei persoane fizice, tot nu poate conduce la altă concluzie deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, intimată este terț față de aceste raporturi.

Mai mult, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță, pentru a putea analiza pretinsele fapte ilicite săvârșite în vederea finanțării pârâtei de către C., instanța ar fi trebuit învestită cu o acțiunea în răspundere civilă delictuală iar în cadrul procesual să figureze și C..

Totodată, în cazul acestei sume, nu se poate vorbi nici despre o plată nedatorată, deoarece aceasta a fost virată de apelanta-reclamantă în conturile intimatei știind că nu este debitoarea acesteia. Astfel, plata nedatorată presupune executarea către o altă persoană (accipiens) a unei obligații inexistente, de către o persoană (solvens) care apreciază, din eroare că este debitor al acestei obligații.

În speță, plata nu a fost făcută de reclamantă, din eroare, către pârât pentru stingerea unui debit inexistent în raporturile dintre bancă și pârât, ci s-a făcut cu titlu de împrumut.

În ceea ce privește suma de 23.000.000.000 RON Curtea a reținut că această sumă a fost plătită intimatei de către C. iar nu de reclamantă. Cererea apelantei de obligare a pârâtului la plata acestei sume a fost întemeiată pe dispozițiile art. 974 C. civ. potrivit cărora, creditorii pot exercita toate drepturile și acțiunile debitorului său afară de actele care îi sunt exclusiv personale. Astfel, acțiunea oblică este acea acțiune pe care creditorul o exercită pentru valorificarea unui drept care aparține debitorului său. Curtea a apreciat că, în mod corect, a reținut prima instanță că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile intentării acțiunii oblice deoarece nu s-a făcut dovada că C. este debitor al băncii pentru suma de 23.000.000.000 RON, câtă vreme suma i-a fost virată acestuia nu de către bancă ci de către alte persoane care la rândul lor au primit bani de la bancă în temeiul unor contracte de credit.

Totodată nu este îndeplinită nici condiția interesului serios și legitim pentru a intenta acțiunea oblică câtă vreme nu s-a făcut dovada că debitorul (C.) este insolvabil.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs A. S.A.- prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR.

Recurenta susține că instanța de apel a încălcat formele de procedură, respectiv art. 295 C. proc. civ. 1865, deoarece nu a verificat dacă situația de fapt reclamată de recurentă ca fiind ilicită este reală și dacă s-a produs ori nu un prejudiciu în patrimoniul A., reținând doar că a fost depusă o expertiză extrajudiciară care însă nu a fost valorificată, deși era probă cu valoare de înscris care atestă natura delictuală a faptelor reclamate de A..

Recurenta arată că nu s-a reținut că instanței de fond i-a fost adusă la cunoștință existența dosarului de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 (00301/2002 al IGP) al DIICOT/PICCJ în care se efectuau cercetări penale și cu privire la faptele delictuale reclamate în dosarul civil, că i s-a solicitat acesteia suspendarea judecății din aceasta cauză, sens în care au fost depuse probe și s-a solicitat instanței să obțină relații de la organele de urmărire penală, că aceasta s-a pronunțat pe fond mai înainte de a fi soluționat dosarul penal ce avea legătură cauzală obiectivă cu dosarul civil de față, că, în acea situație, se impunea suspendarea judecății fondului, aceasta producându-se abia în apel, că astfel au fost încălcate prevederile art. 19 C. proc. pen., potrivit cărora judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale, că hotărârea din dosarul penal ar fi avut o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urma a fi dată în dosarul civil, că astfel au fost încălcate norme procesuale imperative, inclusiv prevederile art. 22 alin. (1) din același Cod, potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Recurenta invocă și prevederile art. 163 din C. proc. pen., potrivit cărora, nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeași cauză, același obiect și de aceeași parte, înaintea mai multor instanțe.

Prin probele noi depuse la dosar a fost dovedită atât existența faptelor reclamate și caracterul ilicit, acestea făcând parte din complexul mod de operare privind delapidarea A., prejudiciul produs, cât și beneficiarul sumelor de bani delapidate din A., respectiv pârâtul/intimatul din prezenta cauză.

Instanța de apel, greșit a reținut că A., după administrarea probelor nu a mai solicitat și proba cu expertiză, deși aceasta fost solicitată prin acțiune, iar instanța de fond a prorogat discutarea, așa încât, soluționarea cererii nu mai trebuia reiterată de către A., instanța având obligația legală a soluționării acesteia, potrivit art. 129 alin. (5) coroborat cu art. 201 alin. (1) C. proc. civ.

Suspendarea în baza prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ. este facultativă, însă instanța de fond a fost sesizată cu existența unei cauze penale în cercetare, a cărei soluție pe latura civilă putea avea înrâurire asupra soluției din cauza civilă. În acest caz, sunt aplicabile prevederile art. 19 C. proc. pen.., de data aceasta obligatorii pentru instanța de judecată, așa încât instanța de apel, în mod nejustificat, a acoperit neregularitățile în aplicarea normelor procedurale legale, ceea ce face ca hotărârea dată în apel să fie, de asemenea, produsă cu neobservarea formelor procedurale legale.

Prin cel de al doilea motiv de recurs se susține că hotărârea dată în apel este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material sau aplicarea greșită a acestora.

Instanța de apel a confirmat hotărârea dată la fond, deși s-au încălcat/aplicat greșit normele de drept material privind proprietatea, fiind respins dreptul A. la dezdăunarea prejudiciului ce i s-a produs în patrimoniu prin faptele ilicite, astfel reclamate si probate. A. a fost prejudiciată prin încălcarea de către instanțele de judecată a prevederilor art. 480 C. civ. de la 1864, potrivit cărora, proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și a dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege, cât și prevederile art. 44 din Constituția României, potrivit cărora dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

În opinia recurentei, au fost încălcate ori interpretate greșit normele de drept material privind dreptul la dezdăunare, respectiv prevederile art. 998 C. civ. de la 1864, potrivit cărora orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, prevederile art. 974 din același Cod și art. 370 din Codul comercial

În cauză, deși a fost probată fapta ilicită, prejudiciul, exigibilitatea acestuia, legătura cauzală între faptă și prejudiciu, precum și faptul că intimata este beneficiara reală, fără justă cauză, a sumei de 39,1 mld RON vechi, fraudată din A. prin delapidare, instanța de apel a apreciat în mod greșit, cum că acele sume de bani nu provin din patrimoniul A., ci al unor terți, neluând în seamă atât prevederile art. 370 Codul comercial, cât și prevederile art. 992 C. civ. 1864 potrivit cărora cel ce, din eroare sau cu știință, primește aceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit (art. 1638 din Noul C. civ. prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii), privind dreptul la restituire, fundamentat pe operațiuni de creditări ilegale sub forma dolului, astfel cum s-a probat.

Instanța de apel a reținut că operațiunile de creditare au fost făcute de prepușii A. prin urmare, pentru eventualele prejudicii cauzate prin aceasta faptă se poate regresa împotriva propriilor prepuși, fără să țină seama că faptele întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de delapidare, respectiv ca nu sunt operațiuni legale, drept urmare, banca s-a îndreptat și împotriva acestora, fiind obligați la dezdăunarea A. însă aceasta nu înseamnă că beneficiara banilor delapidați din banca urmează a nu fi trasă la răspundere materială.

Instanța de apel a reținut că suma de 16.100.000.000 RON vechi a fost restituită de către intimata apelantei la data de 14.06.2001, astfel că, în mod corect a reținut instanța de fond, că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză, deși expertiza judiciară contabilă, omologată în dosarul penal nr. x/2010, privind delapidarea A., confirmă că suma, deși apare ca fiind restituită, acea restituire este rezultatul unor operațiuni bancare dolosive de acoperire a fraudei bancare, fără acoperire reală.

Drept urmare, instanțele în mod nefondat, rețin ca fiind valide acele operațiuni privind așa-zisă restituire a sumei de 16.1 mld RON vechi, cu masa monetară corespunzătoare în spate. În realitate, masa monetară fusese delapidată anterior, prin viramentul extrabancar al acelei sume de bani în contul intimatei din altă bancă.

Instanța de apel, fără a extrage din probe ci din interpretarea operațiunilor de creditări ilegale ca fiind valide, iar nu ca fiind parte a infracțiunii de delapidare a A., reține prezumția potrivit căreia suma de 23.000.000.000 RON vechi, a doua transă din cele 39,1 mld RON vechi, de care a beneficiat intimata, ar fi fost plătită intimatei de către C. și nu de către reclamanta, respectiv că acea sumă de bani are o proveniență legală, respectiv că i-ar fi fost virată acestuia în contul bancar nu de către bancă, ci de către alte trei persoane, care, la rândul lor, au primit bani de la banca în temeiul unor contacte de credit.

Instanța de judecată a mai reținut că cererea de obligare la plata a intimatei a sumei de 23 mld RON vechi, a fost motivată în drept pe prevederile art. 974 C. civ. 1864 și că nu ar fi îndeplinite condițiile legale pentru admiterea acțiunii oblice. Ambele instanțe de judecată rețin, în mod nejustificat/neîntemeiat, pe de o parte, că banca nu a făcut dovada că C. este debitor al băncii pentru suma de 23,0 mld RON vechi, iar, pe de altă parte, că nu este îndeplinită nici condiția interesului serios și legitim, ce ar fi fost justificat de starea de insolvență a debitorului/dovedirea acesteia.

Faptul acceptării, dar mai ales faptul utilizării unei sume de bani primite, în mod dolosiv și nu determinat de un fapt licit, în contul bancar, ca urmare a delapidării A., constituie fundamentul pretențiilor A., prin acțiunea de față, acesteia fiindu-i incidente prevederile C. civ., privind dezdăunarea, prevederile art. 974 din același Cod, urmare și a creditărilor/debitărilor succesive prin alte conturi bancare, deși toate acele operațiuni, ulterioare creditării din creditul 118, sunt doar scripturale produse în scopul acoperirii/ascunderii fraudei, dar mai ales fără participarea decizională a acelor titulari de cont, cum s-a dovedit în penal.

Suma de 39,1 mld RON vechi a ieșit efectiv din patrimoniul A., în mod real, prin două viramente bancare la ordinul intimatei in contul SIF Moldova deschis la I. Bacău. Creditele apar ca fiind rambursate, astfel cum se reține și de către expertiza judiciara contabilă din dosarul penal nr. x/2010, numai că acele credite nu sunt rambursate din sursele intimatei ci scriptural/virtual, din alte credite, de asemenea, ilegale, fără a avea în spate masa monetară corespunzătoare, operațiuni produse fraudulos de prepușii A. pentru acoperirea fraudei bancare, a delapidării A. cu acea sumă în interesul pârâtei intimate.

Conform expertizei, prejudiciul s-a materializat în utilizarea sumelor din credite pentru plăți în afara A. și rambursarea acestora din alte credite acordate din sursele proprii și atrase ale A. și nu din sursele proprii ale împrumutatului.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva criticilor formulate constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Printr-o primă critică întemeiată pe art. 295 C. proc. civ. 1865 recurenta susține că instanța de apel a încălcat formele de procedură întrucât nu a verificat dacă situația de fapt reclamată ca fiind ilicită este reală și dacă s-a produs ori nu un prejudiciu în patrimoniul A., cu toate că a fost depusă o expertiză extrajudiciară care proba natura delictuală a faptelor reclamate de A..

Critica nu este fondată.

Potrivit art. 295 C. proc. civ. instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță precum și administrarea probelor noi dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Înalta Curte, reține că, în ceea ce privește stabilirea situației de fapt, instanța de apel s-a raportat la probele administrate în cauză și a constatat faptul că reclamanta nu a dovedit temeinicia pretențiilor raportat la textele de lege invocate.

Astfel, instanța de apel a analizat atât condițiile legale privind incidența instituției plății nedatorate dar și condițiile îmbogățirii fără justă cauză, reținând că suma de 16.100.000.000 RON a fost virată cu titlu de credit intimatei, ca atare nu este îndeplinită condiția legală esențială a plății nedatorate și anume executarea unei obligații inexistente de către o persoană care apreciază din eroare că este debitor al acestei obligații. Întrucât această sumă a fost restituită, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză deoarece nu s-a produs o mărire a patrimoniului intimatei în detrimentul patrimoniului apelantei care să fie determinată de aceeași cauză.

Referitor la suma de 23.000.000.000 RON instanța a reținut că această sumă a fost plătită intimatei de către C. iar nu de reclamantă, ca atare s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile intentării acțiunii oblice deoarece nu s-a făcut dovada că C. este debitor al băncii pentru această sumă câtă vreme nu i-a fost virată de către bancă ci de către alte persoane care la rândul lor au primit bani de la bancă în temeiul unor contracte de credit.

În raport de aceste aspecte rezultă concluzia că instanța de apel a reținut corect situația de fapt și a făcut o corectă aplicare a textelor de lege invocate.

Recurenta critică și reținerea instanței de apel cu referire la nesuspendarea cauzei de către instanța de fond când i-a fost adusă la cunoștință existența dosarului de urmărire penală nr. 34/D/P/2005 (00301/2002 al IGP) al DIICOT/PICCJ în care se efectuau cercetări penale și cu privire la faptele delictuale reclamate în dosarul de față.

Critica nu poate fi primită. Astfel cum a reținut și instanța de fond, suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 244 pct. 2 C. proc. civ. este facultativă, oportunitatea luării măsurii fiind lăsată la aprecierea instanței.

Înala Curte nu poate primi nici criticile privind modul de interpretare al probelor de către instanța de apel întrucât acest lucru contravine atribuțiilor instanței de recurs de apreciere doar asupra legalității deciziei atacate.

Astfel cum prevede art. 295 C. proc. civ. evocat anterior, instanța de apel poate încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță precum și administrarea probelor noi dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei. Din modul de formulare rezultă că textul de lege permite instanței să aprecieze asupra utilității probelor solicitate de părți, cu atât mai mult cu cât în cauză recurenta nu a insistat în administrarea probei cu expertiză, aceasta depunând la dosar o expertiză contabilă extrajudiciară.

Contrar susținerilor recurentei, suspendarea în baza prevederilor art. 244 alin. (2) C. proc. civ. este facultativă în toate situațiile, textul de lege prevăzând o dispoziție supletivă în sensul că instanța poate iar nu că trebuie, astfel cum susține recurenta.

Este nefondată și critica prin care recurenta susține că hotărârea dată în apel este lipsită de temei legal, a fost dată cu încălcarea normelor de drept material sau aplicarea greșită a legii respectiv a normelor de drept material privind proprietatea prevăzute de art. 480 C. civ. de la 1864 cât și de prevederile art. 44 din Constituția României, prin soluția dată fiind respins dreptul A. la dezdăunarea prejudiciului ce i s-a produs în patrimoniu prin faptele ilicite reclamate. În opinia recurentei, au fost încălcate ori interpretate greșit normele de drept material privind dreptul la dezdăunare, respectiv prevederile art. 998 C. civ. de la 1864, prevederile art. 974 din același cod și art. 370 din Codul comercial

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. de la 1864 ci pe dispozițiile care reglementează plata nedatorată și îmbogățirea fără just temei iar faptul că pretențiile recurentei nu au fost reținute ca dovedite nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate ci relevă neîndeplinirea obligației procesuale a reclamantei de a-și proba pretențiile. Astfel cum impun normele procesuale, afirmarea unui drept trebuie să fie urmată și de dovedirea acestuia.

Reclamanta a prezentat instanței o situație juridică complexă afirmând în cadrul unor construcții bazate pe dispoziții din dreptul civil existența unor fapte penale fără însă a dovedi condițiile plății nedatorate și ale îmbogățirii fără justă cauză cu care instanța a fost învestită.

Contrar susținerilor recurentei în cauză nu au fost probate nici condițiile răspunderii civile delictuale respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, exigibilitatea acestuia, legătura cauzală între faptă și prejudiciu, precum și faptul că intimata este beneficiara reală, fără justă cauză, a sumei de 39,1 mld RON vechi.

Criticile prin care recurenta arată că instanțele în mod nefondat, rețin ca fiind valide acele operațiuni privind restituire a sumei de 16.1 mld RON vechi dar și faptul că a doua transă din cele 39,1 mld RON vechi, de care a beneficiat intimata, ar fi fost plătită intimatei de către C. și nu de către reclamantă, respectiv că acea sumă de bani are o proveniență legală, respectiv că i-ar fi fost virata acestuia în contul bancar nu de către bancă, ci de către alte trei persoane, care, la rândul lor, au primit bani de la banca în temeiul unor contacte de credit, nu pot fi primite întrucât nu reprezintă critici de nelegalitate ale hotărârii atacate ci aspecte privind modul de interpretare a probelor, ceea ce nu intră în atribuțiile instanței de recurs.

În mod corect a respins instanța de apel cererea de obligare intimatei la plata sumei de 23 mld RON vechi, conform art. 974 C. civ. 1864 având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru admiterea acțiunii oblice respectiv: dovada calității de debitor a lui C. pentru suma de 23,0 mld RON vechi și a interesului serios și legitim, ce ar fi fost justificat de starea de insolvență a debitorului/dovedirea acesteia.

Atragerea incidenței art. 974 C. civ. nu se poate face decât în condițiile impuse textul de lege iar nu de interpretări ieșite din cadrul acestuia. Astfel, recurenta se rezumă la reiterarea termenului delapidare, ca fundament al pretențiilor sale în cadrul procesual de față, fără însă ca aceasta să se conformeze obligației de probare a existenței condițiilor legale privind intentarea acțiunii oblice.

Afirmațiile recurentei privind operațiunile efectuate prin conturile băncii de prepușii acesteia, faptul că suma de 39,1 mld RON vechi a ieșit din patrimoniul A., în mod real, prin două viramente bancare și că rambursările au fost scripturale/virtuale, din alte credite, considerate ilegale, deoarece nu aveau în spate masa monetară corespunzătoare, conturează o activitate infracțională complexă la modul prezumtiv, însă cauza de față este una civilă, pretențiile reclamantei fiind analizate exclusiv din perspectivă civilă. Trimiterile recurentei la concluziile expertizei efectuate în dosarul penal nu pot constitui elemente de reper obligatoriu pentru instanța civilă întrucât, conform art. 22 C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, or, în cauză nu s-a invocat autoritatea de lucru judecat a vreunei hotărâri penale definitive pentru ca instanța civilă să fie legată sub acest aspect.

Având în vedere considerentele reținute, În temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A.- prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR împotriva deciziei civile nr. 1039 din 6 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A.- prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR împotriva deciziei civile nr. 1039 din 6 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2019.