ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1770/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

La data de 16.04.2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a sesizat Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă cu cerere de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 60.000 euro, reprezentând daune contractuale, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2294 din 22 noiembrie 2016, Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. și a obligat pârâta la plata sumei de 207.901,27 RON fără T.V.A., cu titlu de daune, către reclamantă. A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în cuantum de 13.229 RON.

Apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 423 din 03 iulie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii.

Recurenta arată că, atât curtea de apel, cât și Tribunalul Constanța au interpretat greșit dispozițiile art. 1.176 C. civ., prin calificarea eronată a contractului dintre părți ca fiind un simplu contract de prestări servicii și nu o convenție de tip cadru ce nu poate fi executată în absența contractelor de aplicație, respectiv a comenzilor plasate de către beneficiar, așa cum rezultă atât din formularea acestuia, cât și din corespondența edificatoare dintre părți, precum și dispozițiile art. 1.226, art. 1.350, art. 1.516-1.517, art. 1.530-1.533 și art. 1.548 C. civ.. Contractul nr. x/03.07.2014 încheiat între intimată, în calitate de prestator și recurentă, în calitate de client-beneficiar, este un contract cadru, prin care intimata se angajează ca, "la ordinul și comanda de lucru emisă de Client" - respectiv, în urma încheierii contractelor de aplicație subsecvente - să presteze o serie de servicii contra unui preț (art. 2.1. și 4.1. din contract).

Potrivit recurentei, încheierea acestui tip de contracte este necesară în vederea desfășurării de operațiuni regulate și ample de export în Constanța Port Agigea, impunându-se a fi anterioară începerii propriu-zise a desfășurării acestor operațiuni; de aici și caracterul de contract-cadru încheiat pentru evitarea întârzierilor, blocajelor, etc., în activitatea comercială a beneficiarilor.

Recurenta susține că nu este producător, ci doar intermediar în comerțul cu cherestea; cantitățile de cherestea pentru care urma să contracteze serviciile intimatei nu depindeau exclusiv de către aceasta, ci de comenzile pe care a depus toate diligențele să le obțină. Intimata, cunoscând acest fapt, prin încheierea contractului și-a asumat riscul inexistenței contractelor subsecvente de aplicație.

În opinia recurentei, instanțele au interpretat eronat și art. 4 din anexa nr. 1 la contract, ca reprezentând o obligație ce îi revenea și a cărei nerespectare atrage după sine posibilitatea intimatei de a cere daune contractuale. Articolul 4 din anexa nr. 1 la contract reprezintă doar estimarea minimă pe care recurenta a făcut-o atât cu privire la cantitățile de material lemnos, pentru care s-ar fi solicitat serviciile prestate de către reclamanta, cât și la valoarea acestora exprimată în euro. Dacă art. 4 din anexa nr. 1 la contract ar reprezenta o obligație contractuală asumată, atunci prevederea "la ordinul și comanda de lucru emisă de Client", apare ca redundantă.

De asemenea, recurenta consideră că cele două instanțe au interpretat greșit inserarea prețului în contract ca fiind de natură a califica actul ca fiind o simplă convenție de prestări-servicii.

Astfel, potrivit recurentei, determinarea prețului în contractul-cadru nu este o condiție de valabilitate, ci un element ce ține de executarea acestuia, executare ce se naște în urma unui acord de voință ulterior încheierii contractului, respectiv contractul de aplicație subsecvent. Dacă în contractele-cadru de distribuție, determinarea prețului este firesc să se facă la încheierea contractelor subsecvente, având în vedere negocierile multiple (cantități, preț preferențial, exclusivități, preț de piață la momentul vânzării, varietăți de marfă, etc), în ceea ce privește prestarea de servicii, un tarif pe metrul pătrat/cub de marfă depozitată stabilit în contractul-cadru nu schimbă natura acestuia.

De asemenea, recurenta arată că cele două instanțe au interpretat greșit regulile de bază ale contabilitității, precum și natura cheltuielilor efectuate de către intimată.

Susține, totodată, că instanțele au interpretat greșit atât dispozițiile Codul fiscal în vigoare (2014) - art. 155 alin. (5) lit. a), cât și dispozițiile Legii contabilității nr. 82/1991 republicată, precum și ale Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare.

În opinia recurentei, obligația emiterii facturii este determinată de necesitatea în special a debitorului de a fi în posesia unui înscris definit de art. 6 alin. (1) din Legea contabilității - document justificativ. Astfel, în speță, intimata avea obligația recunoașterii lunare a veniturilor din penalități în contabilitate pentru debitele neîncasate, în acest sens lunar trebuind să se emită facturi privind aceste penalități, conform art. 11 din Legea contabilității.

Recurenta arată, totodată că, potrivit art. 155 alin. (5) Codul fiscal în vigoare în 2014, persoana impozabilă trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii efectuate. Intimata nu a cuprins aceste sume în bilanțul său anual, încălcând astfel dispozițiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, cu modificările ulterioare.

Un alt aspect invocat de către recurentă vizează faptul că instanțele nu au luat în considerare nici că emiterea acestor facturi ar fi permis intimatei să poată alege să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației sau să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligații corelative.

O ultimă critică a recurentei vizează faptul că instanța de apel a negat dreptul la apărare prin respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize, având în vedere că prima instanță ignorase atât obiecțiunile, cât și precizările la obiecțiuni formulate împotriva expertizei efectuate.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin notele de ședință depuse de către intimată la data de 26 septembrie 2019, aceasta a invocat excepția inadmisibilității recursului, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 310/2018.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 25 aprilie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen la 19 septembrie 2019, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Prin încheierea din 19 septembrie 2018, s-a dispus amânarea cauzei la data de 14 noiembrie 2018, dată la care a fost suspendată judecarea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

În ședința publică din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Prealabil, raportat la prevederile art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție o va respinge, pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 60.000 euro, reprezentând daune contractuale.

Obiectul contractului de prestări servicii nr. x/03.07.2014, astfel cum reiese din clauza conținută la art. 2.1., constă în prestarea de activități de depozitare, sortare, condiționare, containerizare, manipulare containere, întocmire formalități de evidență, întocmire de formalități vamale, evidența de gestiune și transport, de către prestator, la ordinul și comanda de lucru emisă de către client. Activitatea de depozitare se va desfășura în incinta îngrădită, situată pe platforma E, Constanța, Port Agigea Zona Liberă.

În art. 1 din anexa nr. 1 la contractul de prestări servicii, părțile au stabilit că, în vederea realizării contractului, prestatorul se obligă să pună la dispoziția clientului o bucată de platformă îngrădită din platforma E, în suprafață de 1.400 mp.

Raportat la aceste considerente, acțiunea având ca obiect plata sumei pretinse cu titlu daune contractuale în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/03.07.2014 nu se circumscrie litigiilor privind navigația civilă și activitatea în porturi.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, potrivit cărora, "în procesele pornite anterior datei de 20 iulie 2017 inclusiv și nesoluționate prin hotărâre pronunțată până la data de 19 iulie 2017 inclusiv, precum și în procesele pornite începând cu data de 20 iulie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv, nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile (...) privind navigația civilă și activitatea în porturi (...)".

Analizând recursul declarat de recurenta recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

O primă critică invocată de către recurentă vizează greșita calificare a contractului nr. x/03.07.2014, susținând că, în realitate, contractul este unul cadru, ce trebuia să fie urmat de încheierea ulterioară a unor contracte de aplicație.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceste argumente au făcut obiectul analizei instanței de apel, fiind reiterate în calea de atac a recursului.

Susținerile recurentei prezentate drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nu răspund exigențelor impuse de legiuitor în reglementarea dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate în susținerea cererii de recurs, nici afirmațiile recurentei cu privire la calitatea sa de intermediar în comerțul cu cherestea și nici considerațiile teoretice expuse de aceasta cu privire la contractul-cadru.

Nici argumentele recurentei cu privire la interpretarea eronată a art. 4 din anexa nr. 1 la contract, raportat la inserarea prețului și la cheltuielile suportate de către intimată ca urmare a semnării contractului, nu pot fi reținute.

Recurenta tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a interpretării contractului de către instanța de apel, din perspectiva aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, aspecte incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în ceea ce privește neemiterea facturilor de către intimată, recurenta invocă pentru prima oară în recurs, nelegalitatea hotărârii din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 155 alin. (5) lit. a) din Codul fiscal, a prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991, precum și a Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale. În apelul declarat, pârâta S.C. B. S.R.L. a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul neemiterii facturilor de către reclamantă, însă, în susținerea acestei critici, nu s-a raportat la aceste dispoziții legale. Așadar, această critică nu poate fi analizată de instanța de recurs, fiind formulată omisso medio, fără să fi fost invocată și în apel, aspect nepermis în calea extraordinară de atac a recursului.

O ultimă critică invocată de către recurentă vizează încălcarea dreptului său la apărare, prin respingerea cererii de efectuare a unei expertize în cauză.

Dreptul părților la apărare este drept fundamental consacrat prin art. 24 din Constituție.

Principiul respectării dreptului la apărare și principiul contradictorialități dau expresie întregului complex de garanții și drepturi procesuale instituite de lege spre a servi părților la apărarea intereselor lor legitime, precum și dreptul lor de a participa la dezbateri și de a pune concluzii în legătură cu problemele dezbătute, dreptul de a exercita căile de atac, etc.

Dreptul la apărare este reglementat de dispozițiile art. 13 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "Părților li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului. Ele pot să ia cunoștință de cuprinsul dosarului, să propună probe, să își facă apărări, să își prezinte susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege".

Decizia recurată nu aduce atingere principiilor mai sus enunțate, Înalta Curte constatând că, potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)", apreciere asupra căreia instanța este suverană.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. Va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 423 din 3 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 4.440 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității recursului, invocată de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 423 din 3 iulie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 4.440 RON, către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 octombrie 2019.