ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1766/2019

Ședința publică din data de 16 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1275 din 24 iulie 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Maramureș, s-a respins excepția lipsei de interes a capătului de cerere prin care s-a solicitat rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare având ca obiect terenul în suprafață de 134, 0562 Ha pășune, situată în zona Baraj Firiza - Văratec, aparținând domeniului privat al Municipiului Baia Mare, invocată de pârâtul MUNICIPIUL BAIA MARE.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții MUNICIPIUL BAIA MARE PRIN PRIMAR, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI BAIA MARE și a fost obligată reclamanta să plătească pârâtului MUNICIPIUL BAIA MARE cheltuieli de judecată în cuantum de 46.160 RON, din care 40.000 RON onorariu avocațial parțial și 6.160 RON contravaloare expertize.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Societatea A. S.R.L., solicitând schimbarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 355 din 11 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de reclamanta Societatea A. S.R.L.; s-a admis în parte cererea de chemare în judecată și în consecință s-a dispus rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare încheiată între părțile în litigiu ca urmare a licitației publice din 30 ianuarie 2006; au fost obligați pârâții să restituie reclamantei Societății A. S.R.L. suma de 135.000 Euro în echivalent RON la data plății, achitată de către reclamantă cu titlul de garanție; s-a respins cererea de obligare a pârâților la plata de despăgubiri pentru beneficiul nerealizat; s-a păstrat restul dispozițiilor sentinței atacate; au fost obligați pârâții să plătească reclamantei suma de 20.406,22 RON cu titlul de cheltuieli de judecată în primă instanță și apel reprezentând o parte din taxa de timbru aferentă doar acelei părți din pretenții care au fost admise.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut în principal că actul juridic încheiat prin reunirea ofertei cu acceptarea nu face parte din domeniul achizițiilor publice deoarece în baza raportului juridic dintre părțile litigante, Municipiul Baia Mare nu dobândește vreun produs, vreun serviciu sau vreo lucrare, ci dimpotrivă acesta se obligă să vândă bun imobil care face parte din domeniul său privat.

Potrivit art. 1.8.3 din Caietul de sarcini ce a stat la baza organizării licitației, contractul de vânzare-cumpărare în formă autentică trebuia încheiat cel mai târziu la data de 30 martie 2006, însă termenul nu a fost respectat și obligația nu a fost îndeplinită nici ulterior de către Consiliul Local Baia Mare.

Pe lângă nerespectarea termenului încheierii contractului autentic promitentul-vânzător este în culpă și pentru că nu poate respecta obligația de a transfera dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de 134 ha pășune, astfel că, sancțiunea pentru neexecutarea obligațiilor contractuale este rezoluțiunea contractului în condițiile art. 1020 și urm. C. civ.

În ceea ce privește restituirea sumei de 135.000 Euro reprezentând garanția de participare la licitație, instanța de apel a reținut că subsecvent rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare nu mai există vreun argument logic sau juridic pentru reținerea acestei sume de bani.

Referitor la recuperarea prejudiciului produs prin nefinalizarea tranzacției și pierderea de către Societatea A. S.R.L. a unei oportunități de a investi și a dezvolta o afacere foarte profitabilă, instanța de apel a reținut că nu este îndeplinită condiția esențială al caracterului cert al prejudiciului.

Recurenții-pârâți CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI BAIA MARE și MUNICIPIUL BAIA MARE au declarat recurs împotriva încheierii din 4 iunie 2019 și a deciziei nr. 355 din 11 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj solicitând în principal modificarea încheierii din data de 4 iunie 2019 în sensul admiterii excepției căii de atac cu consecința respingerii acesteia ca tardiv formulată și menținerea sentinței civile nr. 1275 din 24 iulie 2018 pronunțată de Tribunalul Maramureș, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei civile nr. 355 din 11 iunie 2019 în sensul respingerii capetelor de cerere privind rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare și obligarea la plata despăgubirilor rezultate din garanția de participare consemnată.

16

</b> alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006.

De asemenea, arată recurenții-pârâți, nu există nicio promisiune de vânzare-cumpărare însușită în prezenta cauză. Prin urmare, neexistând o promisiune de vânzare-cumpărare, rezultă faptul că, susțin recurenții, obiectul acțiunii introductive îl reprezintă acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de licitație publică.

În aceste condiții, recurenții susțin că intimata A. S.R.L. a nesocotit atât termenul de 5 zile prevăzut de <b>art. 287

16

</b> alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 cât și termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ.

Recurenții arată că trimiterile la lipsa de aplicabilitate a prevederilor O.U.G. nr. 60/2011 sunt lipsite de relevanță, atât timp cât prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 219/1998 au un conținut similar și prevăd în mod expres, sancțiunea pierderii garanției de participare în cazul în care ofertantul câștigător refuză semnarea contractului.

În cererea de recurs declarat împotriva deciziei nr. 355 din 11 iunie 2019 recurenții reiau criticile referitoare la lipsa existenței unei promisiuni de vânzare-cumpărare menționate în cererea de recurs declarat împotriva încheierii de ședință din 4 iunie 2019.

Recurenții mai arată referitor la acest aspect, că se pune problema lipsei de obiect (inexistența unei promisiuni de vânzare-cumpărare), iar pe de altă parte a lipsei de interes din moment ce prin Hotărârea Consiliului Local nr. 142 din 10 aprilie 2012 s-a prevăzut că "în ipoteza în care S.C. A. S.R.L. nu se va prezenta pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, se consideră încetat raportul juridic dintre părți născut în urma licitației din 30 ianuarie 2006".

În ceea ce privește capătul de cerere privind despăgubirile rezultate din garanția de participare consemnată, recurenții arată că potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 219/1998, refuzul ofertantului declarat câștigător de a încheia contractul de concesiune atrage după sine pierderea garanției depuse pentru participare și dacă este cazul plata de daune interese, astfel că nu se poate reține nicio culpă în sarcina sa pentru neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare ce a făcut obiectul licitației organizată în data de 30 ianuarie 2006.

Recurenții mai susțin că prin HCL nr. 419 din 29 noiembrie 2012 au fost revocate cele două hotărâri ale Consiliului Local (nr. 204/2012 și nr. 325/2012), iar legalitatea acestor acte individuale a fost verificată de instanța de judecată prin pronunțarea deciziei nr. 957/2015 pronunțată la data de 26 ianuarie 2015 de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Maramureș.

În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 coroborate cu dispozițiile art. 312 C. proc. civ.

Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând actele și lucrările dosarului în funcție de criticile invocate de către recurenți încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și apărările intimatei, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Doctrina a statuat, că este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată hotărârea nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii ceea ce înseamnă, că instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței, însă fie le-a încălcat, fie le-a aplicat greșit.

Din această perspectivă, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că atât încheierea din 4 iunie 2019 cât și decizia nr. 355 din 11 iunie 2019 au fost date cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile prezentei cauze.

Astfel, în mod corect instanța de apel a respins excepția de tardivitate reținând faptul că este aplicabil termenul de drept comun de 15 zile reglementat de art. 284 din vechiul C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție nu își însușește critica recurenților, în sensul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile <b>art. 287

16

</b> alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 deoarece raportul juridic încheiat între părțile litigante este unul de drept civil și nu de drept administrativ.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă fără echivoc, că obiectul constă în rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare și obligarea pârâților la plata sumei de 135.000 Euro prejudiciu cauzat și 1.000.000 Euro beneficiu nerealizat.

Față de faptul că obiectul litigiului îl constituie doar rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare și restituirea sumei de 135.000 Euro, respectiv 1.000.000 Euro neavând nicio legătură cu operațiunea de concesionare a terenurilor proprietate publică, reiese că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 219/1998.

În această situație, dispozițiile procedurale aplicabile cauzei de față sunt cele precizate de art. 282, respectiv art. 284 C. proc. civ. care stabilesc termenul de apel ca fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii.

În ceea ce privește critica recurenților în sensul că nu există nicio promisiune de vânzare-cumpărare în cauză, iar raporturile juridice izvorâte din procedura de licitație publică nu pot fi asimilate unei promisiuni de vânzare-cumpărare, Înalta Curte de Casație și Justiție o va înlătura față de faptul că prin HCL nr. 526/2005 Consiliul Local al Municipiului Baia Mare a emis o ofertă de vânzare, iar prin înscrierea la licitație publică și depunerea garanției de participare S.C. A. S.R.L. și-a manifestat intenția de a încheia contractul de vânzare-cumpărare. La data de 30 ianuarie 2006 S.C. A. S.R.L., a câștigat licitația la prețul de 1.353.400 Euro plus TVA.

Așadar, la data de 30 ianuarie 2006 s-a realizat acordul de voință între părțile litigante, acord ce avea ca obiect vânzarea-cumpărarea terenurilor pentru care s-a emis oferta de vânzare prin HCL nr. 526/2005 de către Consiliul Local al Municipiului Baia Mare.

Nu este lipsit de relevanță faptul de a sublinia în acest context, că în Hotărârile Consiliului Local, respectiv nr. 204 din 25 mai 2012, nr. 325 din 14 septembrie 2012 și nr. 419 din 29 noiembrie 2012 se folosește sintagma "rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare", ceea ce înseamnă că părțile litigante și-au însușit încheierea acestui raport juridic civil.

Referitor la recursul declarat împotriva deciziei nr. 355 din 11 iunie 2019 prin care recurenții atacă soluția dată capetelor de cerere privind rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare și obligarea la plata sumei de 134.000 Euro, Înalta Curte reține, de asemenea, că este neîntemeiat, deoarece raportul juridic derulat între părțile litigante este unul civil fiind reglementat de normele materiale și procesuale de drept comun.

În consecință, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 219/1998 deoarece obiectul litigiului nu are nimic de-a face cu operațiunea de concesionare a terenurilor proprietate publică.

Fără a relua argumentele analizate referitoare la inexistența promisiunii de vânzare-cumpărare, Înalta Curte nu își însușește critica recurenților privind lipsa de interes a capătului de cerere referitor la rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare, în sensul că raportul juridic dintre părți a încetat prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Baia Mare nr. 142 din 10 aprilie 2012.

Deși recurenții susțin, că raportul juridic dintre părțile litigante a încetat prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Baia Mare nr. 142 din 10 aprilie 2012 este de menționat, că prin adoptarea hotărârilor ulterioare, respectiv nr. 204 din 25 mai 2012, nr. 325 din 14 septembrie 2012 și nr. 419 din 29 noiembrie 2012 nu s-a reținut că părțile ar fi fost de acord cu rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare ci, dimpotrivă s-a menționat în primele două decizii, că Consiliul Local al Municipiului Baia Mare este de acord cu restituirea garanției de participare cu ocazia licitației din data de 30 ianuarie 2006 în situația în care S.C. A. S.R.L. se pronunță pentru rezoluțiunea promisiunii.

Într-o altă exprimare, raportul juridic dintre părțile litigante referitoare la promisiunea de vânzare-cumpărare nu a încetat prin adoptarea Hotărârii Consiliului Local nr. 142 din 10 aprilie 2012 din moment ce în hotărârile ulterioare s-a făcut trimitere la promisiunea de vânzare-cumpărare, deci la existența acesteia.

Deși recurenții susțin că legalitatea Hotărârii Consiliului Local nr. 419 din 29 noiembrie 2012 prin care au fost revocate hotărârile nr. 204/2012 și nr. 325/2012 care se refereau la restituirea garanției a fost verificată de instanța de judecată prin pronunțarea deciziei nr. 954 din 26 iunie 2015, Înalta Curte reține că susținerea este neîntemeiată deoarece instanța respectivă nu a fost învestită cu această problemă litigioasă față de faptul că obiectul litigiului l-a constituit analiza legalității hotărârii menționate din perspectiva Legii nr. 554/2004.

În ceea ce privește critica recurenților privind despăgubirile rezultate din garanția de participare consemnată, în sumă de 135.000 Euro, Înalta Curte reține că este neîntemeiată față de faptul că din moment ce instanța de apel a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1020 și următoarele C. civ., în mod corect a reținut, că subsecvent rezoluțiunii promisiunii de vânzare-cumpărare nu mai există niciun argument logic sau juridic pentru menținerea sumei.

Dispozițiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 219/1998 prevăd că refuzul ofertantului declarat câștigător de a încheia contractul de concesiune atrage după sine pierderea garanției depuse pentru participare și, dacă este cazul plata de daune interese.

În prezenta cauză nu sunt aplicabile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 219/1998, deoarece litigiul ivit între părți nu se bazează pe niciun act de concesiune ci pe nerespectarea de către promitentul vânzător atât a termenului încheierii contractului autentic cât și a obligației de a transfera dreptul de proprietate asupra întregii suprafețe de 134,0562 ha pășune aparținând domeniului privat al Municipiului Baia-Mare.

Având în vedere considerentele arătate Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI BAIA MARE și MUNICIPIUL BAIA MARE PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 355 din 11 iunie 2019 și a încheierii din 04 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI BAIA MARE și MUNICIPIUL BAIA MARE PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 355 din 11 iunie 2019 și a încheierii din 04 iunie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 16 octombrie 2019.