ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1248/2019

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

Prin Încheierea civilă din 31 ianuarie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2010, s-a respins cererea formulată de pârâta Societatea A. SA, privind recuzarea doamnei judecător B.

Prin Sentința civilă nr. 597 din 14 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. x/2010, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de către reclamantul Municipiul Baia Mare prin Primar în contradictoriu cu pârâta SC A. SA, și în consecință:

Pârâta SC A. SA a fost obligată să lase reclamantului Municipiul Baia Mare în deplină proprietate și pașnică folosință terenurile - piețe în suprafață de 10.077 mp, situate în Baia Mare, cuprins în CF vechi x Baia Mare, nr. cadastral x - CF nou x Baia Mare; în suprafață de 1039 mp teren situat în Baia Mare, cuprins în CF vechi x Baia Mare nr. cadastral x, CF nou x Baia Mare și respectiv teren în suprafață de 335 mp identificat în CF x Baia Mare, nr. cadastral x.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 1.366.254,21 RON reprezentând lipsa de folosință a terenurilor.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 31 ianuarie 2017 a declarat apel pârâta A. SA.

Prin Decizia nr. 167 din 27 martie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a respins apelurile exercitate în cauză.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta SC A. SA.

Prin Decizia nr. 4158 din 28 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant Municipiul Baia Mare, prin primar. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei sus-menționate.

Această ultimă decizie a fost atacată cu contestație în anulare de către contestatoarea SC A. SA, invocând în principal dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

În motivarea contestației, s-a arătat că acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2010 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, la 16 septembrie 2010 la secția a II-a civilă, iar hotărârea a fost pronunțată tot de această instanță.

Decizia civilă nr. 167 din 27 martie 2018 a fost pronunțată în apel de Tribunalul Cluj, secția a II-a civilă, instanță care și-a reținut competența materială.

Recursul declarat împotriva Deciziei nr. 167 din 27 martie 2018 a fost soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, instanță necompetentă.

A mai criticat contestatoarea că Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, nu a pus în discuția părților și nu și-a constatat competența materială. Partea a constatat necompetența materială a secției la 10 aprilie 2019, când a obținut copia Deciziei nr. 4158 din 28 noiembrie 2018.

În cauză, necompetența materială a secției/completului specializat este de ordine publică. Criteriile de stabilire a competenței materiale sunt reprezentate de obiectul, natura sau valoarea litigiului.

În final, contestatoarea a susținut că necompetența materială a secției I civile a Înaltei Curți nu a putut fi invocată în calea recursului, cu precizarea că este vorba de necompetența instanței de recurs și nu a instanței de fond ori a celei de apel, pentru a putea fi invocată în calea ordinară a recursului.

S-a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate și trimiterea cauzei la instanța competentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în vederea judecării recursului.

În ipoteza respingerii contestației în anulare, fundamentată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea a invocat incidența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., argumentând că instanța de recurs a omis din greșeală să cerceteze anumite motive de casare, hotărâtoare pentru soluționarea cauzei în ceea ce privește revendicarea.

În dezvoltarea argumentelor care pledează pentru admiterea contestației, a reproșat instanței de recurs omisiunea de a analiza motivul de casare bazat pe transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor în baza Deciziei nr. 281 din 17 mai 1991 emisă de Prefectura Maramureș și a HCL Baia Mare nr. 212/1997, ce reprezintă acte administrative cu caracter individual, neatacate și care produc efecte juridice în beneficiul particularilor. Arată recurenta că a dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor edificate anterior anului 1990, iar dovada a fost făcută prin următoarele înscrisuri depuse la dosarul cauzei: Decizia nr. 284/1991 a Prefecturii Maramureș, protocolul de predare-primire activ și pasiv din 1 iunie 1991, HCL Baia Mare nr. 212/1997, protocol predare-primire activ și pasiv nr. x/1998 și situații mijloace fixe, anexă la Protocolul nr. x/1998. Instanța de recurs, în analiza criticilor, s-a raportat doar la transmiterea dreptului de proprietate asupra construcțiilor numai din perspectiva art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.

Au fost redate aspecte privind predarea conformă a bunurilor în temeiul art. 5 din Decizia nr. 284/1991.

Instanța de recurs a reținut greșit dispozițiile art. 34

1

din Legea nr. 31/1991, ce nu erau în vigoare la data înmatriculării - 15 august 1991. Prima modificare a Legii nr. 31/1990 s-a făcut prin Legea nr. 302/2005. Pe de altă parte, Legea nr. 31/1990 nu conține prevederea legală.

Prin motivele contestației întemeiate pe art. 318 C. proc. civ., partea a adus lămuriri asupra situației de fapt în legătură cu dreptul de proprietate asupra construcțiilor, punctând în final că instanța de recurs nu a examinat argumentele și criticile prezentate în această fază procesuală, comportându-se în soluționarea pricinii ca o instanță de fond și nu una de control judiciar în recurs.

A solicitat admiterea contestației în anulare, anularea deciziei atacate, rejudecarea parțială a recursului, admiterea acestuia și, pe cale de consecință, modificarea Deciziei civile nr. 167/2018 în sensul admiterii apelului împotriva Sentinței civile nr. 597/2017 și respingerea cererii privind revendicarea imobiliară.

Intimatul Municipiul Baia Mare prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția tardivității contestației în anulare în temeiul dispozițiilor art. 319 alin. (2) C. proc. civ., dezvoltând și argumente pentru respingerea motivelor de contestație în anulare.

Din perspectiva reglementării de către legiuitor a condițiilor prevăzute pentru cazurile de contestație prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în raport de cele susținute de parte în cadrul cererii de contestație în anulare, s-a invocat inadmisibilitatea căii de atac.

Analizând contestația în anulare formulată de contestatoarea SC A. SA, Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește excepția de tardivitate a contestației în anulare, invocată de intimatul Municipiul Baia Mare prin Primar, instanța o va respinge, pentru următoarele argumente:

În raport de obiectul căii de atac, care în speță este o hotărâre irevocabilă, pentru stabilirea termenului de exercitare a contestației în anulare, sunt relevante dispozițiile art. 319 alin. (2) C. proc. civ. ce stipulează: "Împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită, contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când contestatorul a luat cunoștință de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă." Așa cum rezultă din motivele contestației în anulare, precum și din precizările făcute de apărătorul contestatorului în ședința publică de la termenul de judecată din 13 iunie 2019, partea a obținut copia Deciziei nr. 4158 din 28 noiembrie 2018 la data de 10 aprilie 2019, iar contestația în anulare a fost depusă la instanța supremă la 25 aprilie 2019, prin serviciul poștal. Procedând la calcularea termenului potrivit dispozițiilor art. 101 și art. 102 C. proc. civ., acesta s-a împlinit într-o zi de vineri, 26 aprilie 2019, care a fost declarată zi nelucrătoare conform art. 139 alin. (1) din C. muncii, prelungindu-se până joi - 2 mai 2019 date fiind zilele libere din 29, 30 aprilie și 1 mai 2019, potrivit dispozițiilor cuprinse în C. muncii, la art. 139 alin. (1) și H.G. nr. 171/01.04.2019. Or, raportat la aceste date, contestația în anulare a fost introdusă în termenul stabilit de lege.

Examinând motivele contestației în anulare, raportat la dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. și art. 318 teza a II-a C. proc. civ., instanța constată că aceasta este inadmisibilă, pentru considerentele ce succed:

Potrivit prevederilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Înalta Curte reține că acest al doilea motiv al contestației în anulare obișnuite se înscrie în perimetrul normelor cu privire la competența instanțelor judecătorești și nu a celor de organizare judecătorească. De asemenea, textul evocat vizează dispozițiile de "ordine publică" privitoare la competență, așadar încălcarea normelor prin care se reglementează competența generală, materială și competența teritorială exclusivă. Textul art. 159 pct. 1 - 3 C. proc. civ. menționează explicit situațiile în care necompetența este de ordine publică, anume: "în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad; în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura. În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată."

Prin urmare, pentru a putea invoca acest caz, contestatoarea trebuia să facă dovada încălcării normelor de competență generală, materială sau teritorială exclusivă.

În speță, prin intermediul motivelor contestației în anulare, s-a susținut o necompetență a secției/completului specializat în judecarea recursului împotriva Deciziei civile nr. 167/2018 a Curții de Apel Cluj, așadar o necompetență funcțională, care nu se încadrează în prevederile art. 159 pct. 1 - 3 C. proc. civ.

Mai mult, aspectele invocate de contestatoare conturează încălcarea unor norme de organizare judecătorească, în legătură cu organizarea secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, nefiind vorba de norme de competență de ordine publică.

În raport de considerentele expuse, se constată că nu sunt întrunite cerințele prevăzute în mod limitativ de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., și în consecință, contestația în anulare din această perspectivă urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.

Dispozițiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ. reglementează două motive de contestație în anulare specială, contestatoarea prevalându-se de ipoteza în care instanța de recurs a omis să cerceteze o parte din motivele de casare.

Contestația în anulare specială, cale extraordinară de atac de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de textul legal menționat - nepronunțarea asupra unui motiv de recurs, iar nu pentru greșita apreciere a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii, posibilă doar în apel și recurs, și nu în contestația în anulare.

Pentru ca o contestație în anulare specială, întemeiată pe art. 318 C. proc. civ. teza a II-a, să poată fi admisă trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare; această omisiune să se fi produs din greșeală.

Văzând motivele de contestație în anulare, se constată că, sub un prim aspect, contestatoarea invocă nevalorificarea de către instanța de recurs a unor probe, respectiv a unor înscrisuri prezentate, apte să facă dovada dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe cele două terenuri revendicate din Baia Mare. Sub un al doilea aspect, se reține că nemulțumirile părții au vizat aplicarea greșită de către instanța supremă a dispozițiilor art. 34

1

din Legea nr. 31/1991.

Toate susținerile contestatoarei privind neanalizarea de către instanța de recurs a probelor și aplicarea greșită a legii nu se încadrează în dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., ce reglementează omisiunea instanței de recurs de a cerceta din greșeală anumite motive, întrucât reprezintă chestiuni ce țin de fondul litigiului. Instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe soluția pronunțată în cauză, după cum solicită contestatoarea.

A da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele și a interpretat legea ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Legea nu a urmărit să deschidă părților calea recursului la recurs, care să fie soluționat de aceeași instanță sub pretextul greșitei stabiliri a situației de fapt sau greșitei interpretări a unor dispoziții legale.

În consecință, având în vedere că motivele invocate nu se subsumează cazului expres și limitativ prevăzut de dispozițiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității invocată de intimatul Municipiul Baia Mare prin Primar.

Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 4158 din 28 noiembrie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2010, formulată de contestatoarea SC A. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2019.

Procesat de GGC - CP