ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1178/2019

HOTĂRÂRE

11.06.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1178/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 275/23.03.2017, Tribunalul Maramureș a admis în parte cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Orașul Borșa, prin primar, a obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 9.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea dreptului de proprietate privată asupra terenului de 560 mp, precizat în considerente, și suma de 3285,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia nr. 337/A/20.09.2017, a admis în parte apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul Orașul Borșa, prin primar, a anulat Sentința nr. 275 din 23.03.2017 a Tribunalului Maramureș și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași instanță.

În rejudecare, după casare, Tribunalului Maramureș, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 479/05.04.2018, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, ca prescrisă.

Prin aceeași sentință, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâtului la plata sumei de 2.265 RON/an de la înregistrarea acțiunii, cu dobânda legală.

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin Decizia nr. 135/A/19 septembrie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței tribunalului.

Pentru a pronunța această decizie instanța de apel a reținut, în esență, că cererea reclamantului, astfel cum a fost precizată în rejudecare, are ca obiect un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, decret aplicabil în cauză în raport de cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că reclamantul a susținut constant că i se cuvin despăgubiri pentru terenul în suprafață de 560 mp, de care a fost abuziv deposedat, apreciind că aceste despăgubiri ar fi în cuantum de 56.600 RON.

S-a mai reținut că reclamantul a încercat valorificarea acestui drept și pe calea Legii nr. 10/2001, așa cum rezultă din Sentința civilă nr. 184/04.02.2010 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în Dosar nr. x/2008, notificarea sa fiind respinsă ca tardivă, prin Dispoziția nr. 1397/2008, emisă de Primarul Orașului Borșa.

Prin urmare, instanța a reținut că reclamantul a învestit instanța cu o acțiune având ca obiect un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958, decret aplicabil în cauză în raport de cele statuate prin Decizia în interesul legii nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul prescripției este de 3 ani, art. 7 alin. (1) din același act normativ precizând că prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În speță, dreptul reclamantului de a pretinde despăgubiri s-a născut cel mai târziu la momentul la care reclamantul a știut că acest teren a fost inclus în str. x, adică, la momentul emiterii HCL nr. 25/2001, hotărâre prin care Consiliul Local al Orașului Borșa a însușit inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al orașului Borșa, printre aceste bunuri numărându-se și str. x.

Din expertiza topo întocmită de expert ing. B., a rezultat faptul că nr. top x, înscris în CF nr. x, care a format proprietatea reclamantului, pe o suprafață de 560 mp, face parte din domeniul public al orașului Borșa, conform Anexei nr. 5 din H.C.L. nr. 32/08.08.2003.

Prin urmare, cel mai târziu la data emiterii H.C.L. nr. 25/30.08.2001 s-a născut dreptul reclamantului la a pretinde despăgubiri pentru acest teren de 560 mp.

Dovada certă în sensul că reclamantul avea cunoștință de situația faptică și juridică a terenului o constituie tocmai demersurile pe care acesta le-a făcut în temeiul Legii nr. 10/2001, chiar dacă aceste demersuri au fost tardive în raport de dispozițiile exprese ale Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar lua în calcul, că moment al nașterii dreptului la acțiune al reclamantului la a pretinde despăgubiri, momentul finalizării demersurilor la Legea nr. 10/2001, respectiv, data de 04.02.2010, când a fost pronunțată Sentința civilă nr. 184/04.02.2010, în Dosar nr. x/2008 al Tribunalului Maramureș, având ca obiect plângere la Legea nr. 10/2001, acțiunea, promovată la data de 25 aprilie 2014, ar fi oricum prescrisă extinctiv, fiind în mod evident depășit termenul general de prescripție de 3 ani.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, reclamantul a formulat contestație în anulare.

Prin Decizia nr. 208 A din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins excepțiile privind tardivitatea și nulitatea contestației, invocate de intimat, și a respins ca nefondată contestația în anulare.

Cu referire la primul motiv al contestației în anulare, s-a reținut că această cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai atunci când procedura de chemare a contestatorului pentru ziua când s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită potrivit cerințelor legii și, mai mult decât atât, este necesar ca partea nelegal citată să fi lipsit la termenul când s-a judecat pricina pentru că altfel, prin prezența ei se acoperă orice viciu procedural, potrivit art. 160 C. proc. civ.

S-a reținut că în cauză, contestatorul A. a fost citat pentru termenul de judecată din data de 19 septembrie 2018, sala de judecată 38 din str. x, Cluj-Napoca, conform dovezii de înmânare existente la dosar.

Procesul s-a desfășurat în data și locul menționate în citație, respectiv în data de 19 septembrie 2018 sala de judecată nr. 38, prin urmare, procedura de citare se consideră îndeplinită, din actele dosarului nerezultând niciun viciu de procedură în sensul celor afirmate de contestator.

În ceea ce privește invocarea nelegalei compuneri a completului de judecată, s-a reținut că în cauză completul de judecată care a pronunțat Decizia civilă nr. 135 din 19 septembrie 2018, judecând în apel, a pronunțat tot în apel Decizia civilă nr. 337 din 20 septembrie 2017, prin care consecutiv admiterii apelurilor, a anulat hotărârea de primă instanță și a trimis cauza pentru rejudecare la Tribunalul Maramureș.

În cel de-al doilea ciclu procesual, cauza a fost rejudecată de către Tribunalul Maramureș, prin Sentința civilă nr. 479 din 05 aprilie 2018, care la rândul ei, a fost atacată cu apel de părțile în proces.

Prin urmare, s-a reținut că același complet de apel s-a pronunțat în cel de-al doilea ciclu procesual, verificând legalitatea și temeinicia unei alte hotărâri judecătorești, pentru cu totul alte motive decât cele analizate în primul ciclu procesual, finalizat printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.

În concluzie, s-a reținut că incompatibilitatea absolută evocată de contestator în raport cu dispozițiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., nu se verifică în persoana celor doi judecători care au compus completul de apel.

Împotriva Deciziei nr. 208 A din 27 noiembrie 2018 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, contestatorul a declarat recurs, invocând prevederile art. 466 - 508 și art. 563 C. proc. civ., precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin criticile formulate, recurentul susține că instanța nu a observat că prin Sentința nr. 479 din 05.04.2018, Tribunalul Maramureș a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune fără să respecte cerințele art. 245 și următoarele C. proc. civ. Susține că dreptul la acțiune a fost respectat, arătând că încă din anul 2002 a înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș mai multe acțiuni (Dosarele nr. x/2002, nr. y/2006, nr. z/2006 etc.) despre care instanța nu a avut cunoștință, întrucât avocatul nu a depus dovezile la dosar. Ca atare, recurentul susține că instanța nu a cunoscut că nu a fost încălcat art. 18 din Decretul nr. 167/1958 și Decizia nr. 1/17.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar în conformitate cu prevederile art. 488 din același cod, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute în cuprinsul acestui articol.

Totodată, conform art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Deși nu se prevede în mod expres, este fără dubiu că, pe lângă posibilitatea încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței de apel în soluționarea cauzei, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În cauză, prin criticile formulate, neîncadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța nu a observat că prin Sentința nr. 479 din 05.04.2018, Tribunalul Maramureș a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune fără să respecte cerințele art. 245 și următoarele C. proc. civ. și că dreptul la acțiune a fost respectat, având în vedere că încă din anul 2002 a înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureș mai multe acțiuni despre care instanța nu a avut cunoștință, întrucât avocatul nu a depus dovezile la dosar.

Din conținutul cererii de recurs, se constată că recurentul reclamant nu a formulat nicio critică de nelegalitate cu privire la hotărârea împotriva căreia a exercitat calea de atac, acesta nearătând care sunt argumentele pentru care nu este legală soluția prin care Curtea de Apel Cluj a respins contestație în anulare ca nefondată.

Or, condiția legală a dezvoltării criticilor din recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.

Așa fiind, cum aspectele invocate de recurentul-reclamant nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută într-o asemenea situație de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., respectiv aceea a nulității recursului, admițând excepția cu acest obiect.