ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 713/2020

Ședința publică din data de 11 martie 2020

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07 martie 2016 pe rolul Judecătoriei Vișeu de Sus, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul-teren în suprafață de 307 mp, topo x, situat în Borșa, județul Maramureș; să se dispună intabularea dreptului de proprietate asupra acestui teren; să se constate calitatea de proprietar asupra edificiului-casă P+E+M construit pe acest teren.

Prin sentința civilă nr. 1715 din 20 septembrie 2016, Judecătoria Vișeu de Sus a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Prin sentința civilă nr. 975 din 27 iulie 2018, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a respins ca nefondată excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul B.; a admis acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B. și, pe cale de consecință, a dispus ca hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare privind imobilul teren de 307 mp, identificat în CF nou 54468 Borșa (CF vechi x) nr. topo x, situat în Borșa, județul Maramureș, cu referire la antecontractul de vânzare-cumpărare din data de 20.12.2006, autentificat în data de 28.08.2015 de către notar public C., încheiat între pârâtul B. și reclamanta A.; a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra acestui teren în favoarea reclamantei A.; a constatat că reclamanta A. este proprietară asupra imobilului construcție casă P+2E+M, situat în Borșa, județul Maramureș, pe terenul de 307 mp identificat în CF nou 54468 Borșa (CF vechi x) nr. topo x; a dispus notarea construcției în cartea funciară și înscrierea dreptului de proprietate asupra imobilului construcție în favoarea reclamantei A., cu respectarea condițiilor legale; a dispus obligarea pârâtului B. la plata, către reclamanta A., a sumei de 17.179 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 5A din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței civile nr. 975 din 27 iulie 2018 a Tribunalului Maramureș și a obligat apelantul să plătească intimatei A. suma de 2.500 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâtul B..

Recurentul-pârât a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei curții de apel, a încheierilor de ședință și a sentinței pronunțate de Tribunalul Maramureș, cu consecința admiterii excepțiilor invocate și, pe fond, a respingerii acțiunii reclamantei, iar în subsidiar, a solicitat casarea hotărârilor atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare oricărei alte instanțe de același grad.

Totodată, pârâtul a arătat că declară recurs și împotriva încheierii din 03 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Maramureș, prin care i-a fost respinsă cererea de recuzare formulată împotriva judecătorului fondului, solicitând, în temeiul art. 53 raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., admiterea cererii de recuzare, refacerea tuturor actelor de procedură, precum și a tuturor probelor administrate sau respinse de instanța de fond.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a invocat, în esență, următoarele aspecte:

4.1. Sub un prim set de critici, încadrabile în motivele de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1, 3 și 5, recurentul a susținut că instanțele nu au fost legal învestite în condițiile în care cererea a fost insuficient timbrată prin raportare la dispozițiile legale și la valoarea litigiului, excepția invocată fiind nelegal și netemeinic respinsă.

A mai susținut recurentul că nu s-a menționat data redactării deciziei, conform art. 110 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești, în raport de care să fie analizată respectarea dispozițiilor privitoare la compunerea legală a completului de judecată și ale art. 426 din C. proc. civ., ceea ce atrage nulitatea hotărârii.

Totodată, au fost încălcate dispozițiile art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract era de competența materială a Judecătoriei Vișeu de Sus.

De asemenea, atât instanța de fond, cât și instanța de apel au nesocotit prevederile art. 309 alin. (2), (3) și (4) din C. proc. civ., în sensul în care au administrat proba testimonială în dovedirea cererii reclamantei, deși valoarea litigiului este mai mare de 250 RON, reclamanta neregăsindu-se în niciuna dintre situațiile de excepție prevăzute la alin. (4).

4.2. Sub un alt aspect criticat, recurentul a susținut că hotărârile instanțelor de fond și apel nu cuprind motivele pe care se întemeiază sau cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6.

Or, arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se fundamentează soluția adoptată constituie o obligație a instanței rezultată atât din dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 6 par. 1 din CEDO. Astfel, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În cauză, a susținut recurentul, motivarea instanței de apel nu răspunde acestor exigențe legale în contextul în care nu a cercetat fondul cauzei prin raportare la obiectul cererii deduse judecății.

Totodată, instanța de apel și-a fundamentat soluția de admitere a cererii reclamantei și respingerea apărărilor recurentului-pârât fără a administra vreo probă în favoarea acestuia și fără a face referire la dispozițiile legale aplicabile, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

În aceeași măsură, instanțele, în virtutea rolului activ reglementat de art. 22 din C. proc. civ., ar fi trebuit să verifice dacă contractul a fost semnat de reclamantă, dacă prețul a fost achitat, dacă obiectul contractului există și dacă cauza este licită și morală.

A mai arătat că instanța de apel nu a lămurit pe deplin situația de fapt, sens în care considerentele deciziei fac imposibilă examinarea legalității soluției pronunțate. Astfel, atât instanța de apel, cât și instanța de fond nu au analizat apărările recurentului-pârât, care a arătat că respectiva convenție sub semnătură privată a fost semnată atât în numele vânzătorului, cât și al cumpărătorului în scopul de a crea aparența transmiterii proprietății asupra complexului imobiliar către D. și E..

A invocat recurentul decizia nr. 12 din 08.06.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, arătând că promitentul-vânzător a promis vânzarea întregului imobil, deși nu are calitatea de proprietar exclusiv, astfel că promisiunea de vânzare nu poate fi executată în natură în forma pronunțării unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru întregul bun, în lipsa acordului celorlalți coproprietari.

4.3. Sub un ultim aspect criticat, recurentul a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8.

În opinia recurentului, hotărârea instanței de apel este nelegală, întrucât în analizarea excepției prescripției dreptului material la acțiune s-a făcut aplicarea greșită a legii prin raportare la decizia nr. 1 din 17.02.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii și la prevederile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme s-a apreciat că reclamanta a intrat în posesia și folosința bunului vândut încă de la data întocmirii convenției de vânzare-cumpărare din 20.12.2006, reținându-se incidența art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, antecontractul presupus a fi fost încheiat la data de 20.12.2006 conferă părților între care s-a încheiat doar drepturi și obligații reciproce și determină fie executarea, fie desființarea contractului pentru neîndeplinirea sarcinilor asumate, acțiunile fiind supuse dispozițiilor art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958, iar dreptul material la acțiune prescriindu-se în 3 ani.

În cauză, nu poate fi vorba de o întrerupere a cursului prescripției, deoarece potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 168/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în obligațiile al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe să curgă de la data nașterii raportului de drept, aspect ce poate identificat, întrucât înscrisul sub semnătura privată din 20.12.2006 nu prezintă o dată certă până la care să se întocmească în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare.

Cazurile de întrerupere a prescripției extinctive prevăzute de art. 16 din Decretul nr. 168/1958 nu sunt îndeplinite în speță, astfel că instanța fondului nu putea reține ca termen al întreruperii prescripției folosirea terenului și comportarea reclamantei ca un bun proprietar ori curgerea unui nou termen din 2015, în condițiile în care aceasta nici măcar nu l-a declarat în evidentele Primăriei orașului Borșa, respectiv nu l-a înscris în registrul agricol, nu a deschis rol fiscal și nu a plătit impozit pentru acest teren, iar, pe de altă parte, imobilul este edificat în baza unei autorizații de construire (nr. 126/19.06.2009) emise pe numele recurentului. A mai susținut recurentul că instanțele de fond și de apel au pronunțat soluția cu încălcarea deciziilor nr. 42/2017, nr. 58/2018 și nr. 13/2019 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. La dosar nu există actul la care se referă decizia prealabilă nr. 42/2017, respectiv certificatul de atestare fiscală.

Totodată, în mod nelegal s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantei având în vedere jurisprudența în materie, respectiv decizia nr. 880 din 17.03.2009 a instanței supreme, potrivit căreia instanța poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act autentic prin care să suplinească consimțământul uneia din părți la încheierea actului de vânzare în formă autentică, însă pentru aceasta este necesar ca toate celelalte condiții în vederea încheierii contractului de vânzare-cumpărare să fie îndeplinite.

A mai arătat că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 20.12.2006, reiterată în calea de atac, în contextul în care condițiile imperative prevăzute de lege nu sunt îndeplinite în cauză prin raportare la dispozițiile art. 948 din C. civ. de la 1864, fiind invocată în acest sens decizia nr. 2411 din 24.11.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De asemenea, a susținut că este nelegală și soluția instanței de fond, menținută în apel, cu privire la cererea în constatarea dreptului reclamantei asupra construcției, întrucât, pe de o parte, acțiunea în constatare este inadmisibilă când se poate cere realizarea dreptului, iar, pe de altă parte, nicio dispoziție legală nu reglementează constatarea dobândirii dreptului prin construire.

Astfel, constatarea dreptului de proprietate asupra construcției de tip P+2E+M și notarea acesteia în cartea funciară este inadmisibilă, fără anularea autorizației de construcție și a titlului de proprietate ale recurentului, ce îi conferă calitatea de proprietar al imobilului dobândit prin construire. Elementul de subrogare stabilit de instanța de fond încalcă art. 1 Protocolul 1 din CEDO și art. 44 din Constituția României, prin care legiuitorul instituie garanții absolute de apărare a proprietății imobiliare. Recurentul a construit respectând dispozițiile Legii nr. 50/1991, fiindu-i eliberată autorizația de construire nr. x/19.06.2009. Mai mult, a susținut recurentul, făcând aplicarea deciziei prealabile nr. 58/2018 și a deciziei în interesul legii nr. 13/2019 și ținând seama de efectul accesiunii imobiliare, acesta este de drept și de fapt proprietarul construcției, situate în Borșa, str. x, iar reclamanta nu mai poate invoca dobândirea unui drept prin construire asupra acesteia, acțiunea fiind inadmisibilă raportat la art. 1 din Protocolul 1.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 05 septembrie 2019 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 6.

Prin rezoluția din data de 10 septembrie 2019, s-a dispus comunicarea cererii de recurs cu mențiunea de a se depune întâmpinare, precum și efectuarea celorlalte formalități de comunicare, menționate în dispozițiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin raport, prealabil verificării cerințelor impuse de textul legal, s-a constatat faptul că Înalta Curte este învestită doar cu analiza recursului declarat împotriva deciziei nr. 5 A din 15 ianuarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în soluționarea apelului, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. coroborate cu cele ale 97 alin. (1) din același cod.

Calea de atac declarată împotriva sentinței nr. 975 din 27 iulie 2018 și a încheierii din data de 03.03.2017, pronunțate de Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a făcut obiectul apelului soluționat de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă prin decizia nr. 5/A din 15 ianuarie 2019, aceasta fiind instanța competentă să se pronunțe asupra legalității hotărârilor pronunțate de instanța de fond.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 23 ianuarie 2020, completul de filtru a respins excepția tardivității declarării recursului, invocată de intimata-reclamantă, și a admis în principiu recursul, fixând termen de judecată în ședință publică la data de 05 martie 2020.

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele menționate expres de art. 488 din C. proc. civ., precum și excepția tardivității declarării recursului, arătând că decizia din apel a fost comunicată pârâtului la 16 iulie 2019, iar cererea de recurs a fost înregistrată la 20 august 2019.

Pe fondul motivelor de recurs, intimata s-a apărat arătând că recursul declarat împotriva sentinței civile pronunțate de Tribunalul Maramureș este inadmisibil, întrucât hotărârea a fost deja atacată cu apel, iar recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de recuzare este tardiv formulat, câtă vreme încheierea nu a fost atacată în termen de 5 zile de la comunicarea hotărârii definitive.

Cu referire la motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 1 și 5 din C. proc. civ., intimata a arătat că acestea nu se circumscriu textelor legale invocate, recurentul făcând confuzie între instanța legal învestită și instanța alcătuită potrivit dispozițiilor legale. Instanța a fost legal învestită, competența acesteia fiind verificată, în plus recurentul fiind cel care a invocat în fața Judecătoriei Vișeu de Sus excepția necompetenței materiale. De altfel, în fața tribunalului nu s-a invocat până la primul termen această excepție, astfel încât invocarea ca motiv de apel nu este în concordanță cu dispozițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

A mai susținut, în privința lipsei datei redactării, că această mențiune nu este prevăzută de art. 426 din C. proc. civ., la deliberare luând parte întregul complet de judecată.

Cu referire la motivele de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ., intimata s-a apărat arătând că hotărârea este motivată și nu cuprinde motive contradictorii și nici străine de natura cauzei.

În opinia intimatei, aplicarea greșită a normelor de drept material nu subzistă, câtă vreme termenul de prescripție de 3 ani se aplică și acțiunii pendinte, care are caracter personal, însă, potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripția s-a întrerupt în raport de data întocmirii antecontractului. În context, decizia nr. 188/1981 a instanței supreme a statuat că are efect întreruptiv al prescripției atât recunoașterea tacită, cât și cea expresă, câtă vreme predarea bunului echivalează cu o recunoaștere, iar noua prescripție nu va începe să curgă atât timp cât bunul se află în posesia cumpărătorului. În speță, intimata-reclamantă a edificat o construcție pe terenul predat de recurent, pe care a folosit-o până la începutul anului 2015, moment de la care curge termenul de prescripție.

Cu referire la excepția nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată, a arătat că motivele expuse de recurent se exclud reciproc, starea de fapt menționată în acțiune fiind dovedită cu probele administrate în cauză (martori, înscrisuri, verificare de scripte).

Recurentul-pârât B. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondate a apărărilor și excepțiilor invocate.

A arătat recurentul că, în raport de data atestată pe plicul depus la oficiul poștal cu scrisoare recomandată, recursul a fost depus în termenul prevăzut de lege și a fost motivat pentru fiecare caz de casare prevăzut de art. 488 din C. proc. civ.

Cu referire la aspectele vizând art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., recurentul a arătat că a formulat recurs și împotriva tuturor încheierilor pronunțate de Tribunalul Maramureș, iar în privința celor pronunțate de Curtea de Apel Cluj, la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2019, toate solicitările de probe și cererile i-au fost respinse în partea introductivă a deciziei.

În opinia recurentului, nu subzistă argumentele privind întreruperea prescripției extinctive în temeiul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, câtă vreme nu există un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat în anul 2006, iar decizia nr. 188/1981 a instanței supreme nu este aplicabilă în cauză.

A mai susținut recurentul că nu i-a fost comunicată încheierea de recuzare a instanței de fond, ci doar decizia curții de apel, sens în care are deschisă calea de atac, prin raportare la dispozițiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. și cele ale deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat în limitele și potrivit considerentelor expuse în continuare.

I. Analizând excepția nulității recursului, în cadrul procedurii de filtrare prevăzute de art. 493 din C. proc. civ., cu prilejul verificării condițiilor legale privind admisibilitatea căii de atac, Înalta Curte a reținut îndeplinirea exigențelor referitoare la motivarea căii de atac, în sensul că, pe de o parte, recurentul a arătat teza de nelegalitate prin indicarea motivelor de casare prevăzute de dispozițiile speciale, de strictă interpretare, ale art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, a dezvoltat critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivelor de nelegalitate invocate. În consecință, s-a dispus admiterea în principiu a recursului și fixarea termenului pentru judecata în fond a acestuia.

II. În continuare, analizând pe fond aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate invocate, Înalta Curte are a examina motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., referitor la nemotivarea deciziei recurate, din perspectiva viciilor constând în lipsa motivării și motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei.

Astfel fiind, cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere natura extraordinară a căii de atac a recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate cu privire la o hotărâre necesar a nu fi afectată de viciul nemotivării.

Motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.

Înțeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica și fundamenta hotărârea pronunțată, motivarea nu poate, însă, avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță.

În cauză, ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel era ținută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantului și al apărărilor părților și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării.

Contrar susținerilor recurentului, decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând răspunsuri specifice și explicite la fiecare motiv de apel, astfel că instanța de recurs poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Astfel, situația de fapt reținută de prima instanță a fost confirmată de instanța de apel în cadrul unui raționament juridic extrem de detaliat și în baza unui proces profund și consecvent de apreciere a amplului material probatoriu administrat în proces (constând în înscrisuri, martori, interogatoriu, verificare de scripte și expertiză tehnică), fiind de notat aspectul că acele critici ale recurentului care tind în realitate la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt prezintă valențele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate al hotărârii recurate.

În acest sens, instanțele de fond au reținut faptul că la data de 20.12.2006 a fost încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare, prin înscris sub semnătură privată intitulat "contract de vânzare-cumpărare", între pârâtul B. în calitate de promitent-vânzător și reclamanta A. în calitate de promitent-cumpărător, pentru un teren de 4 ari, în schimbul unui preț de 15.000 euro, preț achitat integral, anterior încheierii actului juridic. La data de 28.08.2015, reclamanta A. l-a notificat pe pârâtul B. să se prezinte la notarul public, pentru încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare.

Terenul promis a fost identificat în CF nou 54468 Borșa (Cf vechi 9714), nr. topo x, și are suprafața înscrisă de 307 mp, în favoarea pârâtului B., în baza sentinței civile nr. 2983/2003 a Judecătoriei Vișeu de Sus. Pe teren există o construcție P+2E+M, edificată în baza autorizației de construire nr. x/19.06.2009 emisă pe numele pârâtului B..

S-a mai reținut că a existat pe acest teren o altă construcție veche, demolată cu autorizație de desființare emisă pe numele pârâtului B. și radiată și din registrul agricol și că la data de 03.05.2016, terenul și casa nou construită figurau în registrul agricol al Primăriei Borșa pe numele acestuia.

A argumentat curtea de apel că declarațiile martorilor audiați la judecata în primă instanță, coroborate cu răspunsurile la interogatoriu relevă faptul că, de la momentul încheierii antecontractului, atât pe timpul realizării construcției noi, cât și după finalizarea acesteia, o perioadă de timp, reclamanta a locuit în această casă, în vacanțe și în perioadele în care revenea în țară, comportându-se ca un adevărat proprietar, în condițiile în care a finanțat construcția imobilului. Mai mult decât atât, aceasta a achitat toate cheltuielile de întreținere a imobilului. În contextul în care prețul vânzării a fost achitat anterior încheierii antecontractului, atributele posesiei și folosinței imobilului au fost cedate reclamantei care, potrivit declarațiilor martorilor, s-a comportat ca un adevărat proprietar, iar în tot acest timp pârâtul s-a ocupat cu administrarea construcției, cu întreținerea construcției în perioada în care reclamanta a lipsit din țară.

Au mai reținut instanțele de fond împrejurarea potrivit cu care, în anul 2015, pârâtul i-a interzis reclamantei accesul în casa construită și pe terenul obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare, începând să se comporte ca un proprietar și exercitând posesia și folosința imobilului, atribute pe care le-a pierdut reclamanta.

Așadar, este de remarcat că situația de fapt a fost lămurită în detaliu, pe baza probelor administrate la propunerea ambelor părți, inclusiv a pârâtului-recurent, cu expunerea argumentației care a fundamentat respingerea apărărilor acestuia și a motivelor sale de apel, astfel încât nu poate fi primită critica din recurs prin care se susține că apărările i-au fost respinse fără administrarea vreunei probe în favoarea sa, de vreme ce instanțele de fond au administrat și, mai apoi, au evaluat individual și, respectiv, global mijloacele de probă încuviințate la propunerea pârâtului, precum înscrisuri, interogatoriul reclamantei, martori (inclusiv F., semnatar al antecontractului în calitate de martor asistent) și verificare de scripte.

De necontestat, rolul activ al judecătorului, consacrat în art. 22 din C. proc. civ., reprezintă un principiu fundamental al procesului civil, acesta referindu-se, în esență, la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii și în cadrul procesual stabilit prin voința părților.

În speță, contrar susținerilor recurentului, rolul activ în probațiune al instanței s-a manifestat pe deplin, fiind de observat că, în realitate, nemulțumirile acestuia vizează forța probantă pe care instanțele de fond și de apel au acordat-o probei testimoniale și verificării de scripte, precum și măsura de respingere argumentată, ca neutilă, a probei cu expertiza grafoscopică, critici care însă nu pot fi primite, întrucât intră în domeniul procesului de apreciere a probatoriului cauzei și, în consecință, ies din sfera controlului de legalitate permis instanței de recurs.

Cu referire la critica recurentului potrivit cu care instanțele anterioare nu au verificat nulitatea absolută a antecontractului, invocată de acesta ca apărare de fond, sub aspectele vizând semnarea actului, achitarea prețului, existența obiectului ori a cauzei licite și morale, Înalta Curte are în vedere considerentele curții de apel expuse la pct. 3 (pag. 15-16) din decizia recurată, care infirmă fără putință de tăgadă susținerile acestuia.

Astfel, a argumentat curtea de apel în sensul că din declarațiile martorilor audiați a reieșit fără echivoc faptul că reclamanta-intimată a cumpărat de la pârâtul-recurent terenul din orașul Borșa, str. x, nr. top. x, la data de 20.12.2006, împrejurare confirmată chiar de martorul recurentului, F., fiind de notorietate în localitate faptul că reclamanta a achiziționat parcela de teren și a edificat construcția împreună cu soțul său, mandatându-l pe pârât (fratele reclamantei) să-i reprezinte în țară, întrucât cei dintâi lucrau în Italia.

S-a mai reținut faptul că, fiind proprietarul tabular, pârâtul este cel care a obținut autorizația de construire pe numele ei, însă imobilul a fost edificat cu resursele financiare ale reclamantei și soțului său, aspect dovedit cu proba testimonială și documentele fiscale, din care rezultă proveniența banilor și suportarea costurilor edificării construcției.

De asemenea, s-a reținut dovedirea, cu factura pentru curentul electric aferentă imobilului litigios, a demersurilor specifice unui proprietar întreprinse de reclamantă, care a folosit bunul, pârâtul doar administrându-l ocazional.

Tot astfel, curtea de apel a analizat efectiv criticile din apel și a dedus, pe baza probelor dosarului, concluzia că nu au fost dovedite afirmațiile pârâtului referitoare la exercitarea unor violențe fizice și psihice asupra sa, de natură să îi afecteze valabilitatea consimțământului exprimat, și că verificarea de scripte a relevat cu certitudine faptul că antecontractul a fost semnat de ambele părți litigante, însuși martorul semnatar al actului juridic, F., confirmând că antecontractul a fost încheiat de părți în anul 2006, în apartamentul reclamantei. În privința plății integrale anticipate a prețului promis (de 15.000 euro), s-a reținut mențiunea expresă din antecontract, apreciindu-se nedovedite susținerile pârâtului referitoare la caracterul simulat al prețului care, de altfel, și excedează cadrul procesual cu care prima instanță a fost învestită.

Drept urmare, Înalta Curte constată că instanța de apel a verificat atât situația de fapt stabilită de către instanța de fond, cât și modul de aplicare a normelor juridice la împrejurările de fapt reținute, realizând propria reapreciere a probatoriului dosarului și examinarea concretă și efectivă a apărărilor și criticilor din apel, astfel că se vădesc a fi nefondate criticile recurentului subsumate motivului de casare referitor la nemotivarea hotărârii, reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

III. Luând în examinare criticile recurentului încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 1, 3 și 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt nefondate, potrivit considerentelor expuse în cele ce succed.

Cu referire la necompetența materială a Tribunalului Maramureș, invocată ca motiv de apel și respinsă de instanța de prim control judiciar, recurentul a susținut încălcarea normelor de ordine publică cuprinse în art. 99 alin. (1) din C. proc. civ., în sensul că cererea de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare era de competența materială a Judecătoriei Vișeu de Sus, inițial învestită.

Or, în mod corect a observat curtea de apel împrejurarea că pârâtul B. nu justifică și interesul de a se îndrepta cu apel împotriva hotărârii tribunalului, invocând motivul de ordine publică referitor la necompetența materială, de vreme ce el însuși a invocat în fața primei instanțe, prin întâmpinarea depusă în termen, necompetența Judecătoriei Vișeu de Sus și a solicitat declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș.

Distinct de acest aspect, curtea de apel a argumentat judicios caracterul nefondat al criticilor din apel, aduse soluției judecătorului fondului de respingere a excepției de necompetență materială, reținând, pe de o parte, criteriul valoric avut în vedere de judecătorie (în sensul în care s-a luat în calcul că valoarea de impozitare a imobilului este de 341.250 RON, iar cea stabilită de expertul evaluator de 617.524 RON, așadar peste pragul valoric de 200.000 RON prevăzut de art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, incidența prevederilor art. 99 alin. (2) din C. proc. civ. referitoare la existența mai multor capete principale de cerere aflate în strânsă legătură, întrucât demersul judiciar al reclamantei urmărește clarificarea situației juridice a întregului complex imobiliar - teren și construcție nouă.

În plus, în fața instanței învestite prin declinare nu a fost invocată, în condițiile prescrise imperativ de dispozițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., necompetența materială a Tribunalului Maramureș în soluționarea capătului de cerere vizat de motivul de recurs, apărare corect invocată prin întâmpinarea intimatei depusă în recurs.

Drept urmare, chiar dacă cererea de chemare în judecată cuprinde mai multe capete principale de cerere întemeiate pe cauze diferite (pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a terenului și acțiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției, dobândit cu titlu de construire) care ar fi putut, în funcție de criteriul valoric, să atragă competența materială a unor instanțe diferite, totuși Înalta Curte constată că, în circumstanțele concrete ale speței, aplicabilitatea art. 99 alin. (1) din C. proc. civ. (invocat de recurent) este înlăturată fără echivoc de incidența cazului de prorogare de competență reglementat de alin. (2) al articolului precitat, în sensul în care există o strânsă legătură între cele două capete principale de cerere, argument reținut corect de către curtea de apel.

Ca atare, este vădit nefondată critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 3 din C. proc. civ.

Cu referire la critica recurentului prin care se susține că a fost respinsă "nelegal și netemeinic" excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că această critică a fost invocată pur formal, nefiind arătate nemulțumiri concrete cu privire la decizia recurată, încadrabile în vreun motiv de nelegalitate.

Similar, un caracter pur formal îl au și criticile recurentului privitoare la soluția dată cererii de recuzare a judecătorului fondului, Înalta Curte având a sublinia faptul că nu au fost deduse prezentului control judiciar, critici concrete cu privire la decizia instanței de apel prin care, ca urmare a respingerii motivului de apel referitor la pretinsul caz de incompatibilitate, a fost păstrată soluția instanței de fond de respingere a cererii de recuzare, soluție despre care se afirmă în cererea de recurs, în termeni generici, că a fost pronunțată "în mod greșit".

Cu referire la critica recurentului prin care se invocă lipsa mențiunii privitoare la data redactării deciziei curții de apel, omisiune care în opinia acestuia ar atrage sancțiunea nulității hotărârii întrucât nu permite aprecierea legalității compunerii completului de judecată și a respectării dispozițiilor art. 426 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul vădit nefondat al susținerilor recurentului.

Aceasta întrucât, distinct de argumentul că o atare mențiune nu este prevăzută nici de art. 425 din C. proc. civ. care reglementează conținutul hotărârii judecătorești și nici de art. 426 din același cod, evocat de recurent, care poartă denumirea marginală "Redactarea și semnarea hotărârii", Înalta Curte are în vedere absența oricărei circumstanțieri a aspectelor criticabile din perspectiva pretinsei nesocotiri a normelor de ordine publică referitoare la compunerea instanței de apel, care să antreneze incidența unuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. (1) și (2) din C. proc. civ.

De altfel, Înalta Curte are a remarca faptul că, în speță, deliberarea și pronunțarea hotărârii s-au realizat de către completul de judecată în a cărui compunere au intrat cei doi judecători în fața cărora au avut loc dezbaterile asupra fondului, după cum rezultă din minută și din partea introductivă a deciziei recurate, iar hotărârea este semnată pentru președintele completului de judecată (promovat la instanța supremă), de către președintele curții de apel, făcându-se mențiune despre cauza împiedicării de a semna hotărârea, conform art. 426 alin. (4) din C. proc. civ.. Pe ultima pagină a deciziei sunt menționate inițialele redactorului, fiind vorba despre cel de-al doilea judecător membru al completului.

Nefondată este și critica recurentului prin care se susține nesocotirea de către instanțele de fond și apel a dispozițiilor art. 309 alin. (2) din C. proc. civ., care consacră interdicția de a dovedi cu martori un act juridic a cărui valoare a obiectului este mai mare de 250 RON, critică subsumabilă motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din același cod.

Astfel, proba testimonială a fost administrată în proces la solicitarea ambelor părți, inclusiv a recurentului, iar teza probatorie conține aspecte care excedează regula restrictivă anterior menționată, în sensul că obiectul probei testimoniale nu îl constituie actul juridic, ci dovedirea anumitor împrejurări de fapt în legătură cu acesta, precum proveniența resurselor financiare și suportarea costurilor edificării construcției litigioase, contextul în care s-au purtat tratativele și s-a semnat antecontractul ori momentul de la care reclamanta nu a mai exercitat atributele privind posesia și folosința imobilului.

Drept urmare, nu se poate susține, cu temei, încălcarea regulilor de admisibilitate a probei cu martori, astfel că și acest motiv de recurs va fi respins ca nefondat.

IV. În continuare, Înalta Curte are a proceda la analizarea criticilor de nelegalitate subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., prin care se susține încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prealabil examinării propriu-zise a acestui motiv de recurs, Înalta Curte are în vedere, similar instanțelor de fond și de apel, natura juridică a actului încheiat la data de 20.12.2006, ca fiind vorba despre o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare (antecontract) încheiată prin înscris sub semnătură privată, care generează în sarcina părților o obligație personală de a face, anume obligația de a încheia în viitor contractul de vânzare-cumpărare promis, în forma autentică cerută ad validitatem, conform art. 2 alin. (1) din Titlul X al Legii nr. 247/2005, elementele esențiale ale vânzării (lucrul vândut și prețul) fiind stabilite în cuprinsul antecontractului și, în plus, prețul vânzării (convenit la suma de 15.000 euro) fiind achitat integral recurentului promitent-vânzător, anterior încheierii actului juridic.

După cum s-a statuat unanim în doctrina și jurisprudența care s-au dezvoltat pe marginea dispozițiilor legale relevante din C. civ. de la 1864 (aplicabil raportului juridic litigios), în situația în care una dintre părțile care au perfectat promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare refuză încheierea contractului promis, cealaltă parte, care și-a îndeplinit toate obligațiile rezultând din promisiune, poate solicita instanței pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, condiționat însă de întrunirea tuturor cerințelor de validitate ale vânzării.

Mecanismul pronunțării unei atare hotărâri judecătorești se întemeiază pe principiul executării reale sau în natură specifică a obligațiilor civile concrete, instituit de dispozițiile art. 1073 și art. 1075 din C. civ. de la 1864, nefiind altceva decât reflexul procedural al dreptului subiectiv născut din actul juridic încheiat între părți și care formează legea lor, potrivit principiului forței obligatorii a actului juridic civil, consacrat de art. 969 alin. (1) din același cod.

Revenind, în lumina acestor scurte considerații teoretice, la examinarea criticilor recurentului, Înalta Curte reține următoarele aspecte:

Cu referire la critica adusă rezolvării pe care o dat-o instanța de fond excepției prescripției dreptului material la acțiune (în sensul respingerii excepției invocate de pârâtul-recurent), Înalta Curte reține că, într-o manieră extrem de detaliată și cu un raționament juridic corect, logic și convingător, au fost verificate de către curtea de apel și respinse ca nefondate toate acele elemente esențiale ale aparatului argumentativ care a sprijinit acest motiv de apel susținut de pârât și reiterat în recurs.

Astfel, verificând aplicarea normei juridice la situația de fapt deplin stabilită (ce nu mai poate fi reevaluată în recurs, după cum s-a consemnat deja în cele ce preced), curtea de apel a argumentat în mod corect faptul că, în raport cu data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare (20.12.2006), instituția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune are regimul juridic reglementat prin Decretul nr. 167/1958.

Or, potrivit art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția extinctivă se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția.

Drept urmare, făcând aplicabilitatea la circumstanțele faptice ale litigiului pendinte, a cazului legal de întrerupere a prescripției evocat anterior, curtea de apel a relevat judicios faptul că recunoașterea dreptului este un act juridic personal, o manifestare unilaterală de voință, făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția, prin care se atestă existența unui drept potrivnic și care este de natură să producă asupra sa consecințe juridice negative. Recunoașterea dreptului poate fi atât expresă, cât și tacită, putând rezulta din orice act sau din orice fapt care conține sau presupune o mărturisire a existenței dreptului.

A evocat pertinent curtea de apel jurisprudența constantă a instanței supreme consacrată în decizii de speță, potrivit cu care intrarea promitentului-cumpărător în posesia imobilului de la momentul semnării antecontractului de vânzare-cumpărare și atitudinea de pasivitate sau de acceptare tacită a acestei situații din partea promitentului-vânzător evidențiază o recunoaștere tacită a dreptului a cărui acțiune se prescrie, o recunoaștere implicită, de natură să conducă la întreruperea prescripției extinctive.

Astfel fiind, deplin legal a reținut instanța de apel, confirmând soluția de respingere a excepției prescripției, faptul că a operat o recunoaștere tacită, implicită, a dreptului supus prescripției extinctive, dedusă din împrejurarea neechivocă potrivit cu care, în cauză, reclamanta promitent-cumpărător a dobândit posesia și folosința bunului încă din momentul încheierii antecontractului, iar un nou termen de prescripție a început să curgă în anul 2015, când este dovedit că pârâtul promitent-vânzător i-a interzis celei dintâi accesul în casa construită și pe teren, comportându-se ca un adevărat proprietar, conchizând curtea de apel faptul că, în raport cu data introducerii acțiunii, 07.03.2016, termenul de prescripție de 3 ani nu este împlinit.

Cât privește pretinsa nesocotire a dezlegării obligatorii date prin decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, Înalta Curte constată că este lipsită de relevanță în recursul de față problema de drept dezlegată cu valoare de principiu prin decizia precitată, întrucât aceasta se referă, în esență, la regimul invocării prescripțiilor extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, în sensul că rămân guvernate de dispozițiile art. 18 din Decretul nr. 167/1958, aspect care însă nu a făcut obiect de controversă în litigiul pendinte.

Prin urmare, nu au fost încălcate nicidecum prevederile Decretului nr. 167/1958 la darea soluției de respingere a excepției prescripției extinctive, criticile pârâtului-recurent care susțin contrariul fiind, în consecință, respinse în mod corect prin decizia recurată.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului prin care se susține inadmisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate asupra construcției, dobândit cu titlu de construire, și înscrierea acestuia în cartea funciară, întrucât demersul judiciar al reclamantei urmărește constatarea unui raport juridic substanțial între părțile în proces, iar aceasta nu are la îndemână o cerere în realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege.

Sub un alt aspect, susținerea recurentului, necontestată de altfel, că este titularul dreptului de proprietate asupra terenului promis spre vânzare și deținătorul autorizației de construire emisă pentru edificarea construcției noi nu are nicidecum valențele juridice pretinse de acesta, în sensul de a se constitui de plano într-un impediment legal pentru admisibilitatea acțiunii reclamantei în constatarea existenței dreptului asupra construcției.

Cu referire la criticile recurentului prin care se susține că decizia curții de apel a fost dată cu încălcarea statuărilor obligatorii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii (deciziile nr. 12/2015 și nr. 13/2019), respectiv de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (decizia nr. 58/2018), Înalta Curte constată, din rațiuni similare celor expuse într-un considerent anterior, faptul că dezlegările date respectivelor probleme de drept nu au relevanță juridică în recursul de față.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, nu poate fi reținută, nici măcar cu valoarea implicită, o statuare care să aibă legătură cu problemele de drept din litigiul pendinte. Situațiile premisă din deciziile de unificare a jurisprudenței sus-evocate sunt în mod evident diferite față de premisele factuale din litigiul pendinte, în sensul că cele dintâi vizează, în esență, situația promitentului-vânzător care nu are calitatea de proprietar exclusiv al imobilului promis spre vânzare, respectiv situația imobilului edificat de proprietarul terenului, cu materiale proprii, în lipsa autorizației de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și în lipsa procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor.

Luând în examinare cel din urmă aspect criticat de recurent, prin care se susține încălcarea dezlegării obligatorii statuate prin decizia nr. 42/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată că este întemeiată critica formulată în calea apelului și reiterată în recurs, decizia curții de apel fiind casabilă pentru incidența motivului de nelegalitate, de ordinea publică, prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

Aceasta întrucât, dezlegarea cu valoare de principiu și efect obligatoriu, pronunțată în cadrul mecanismului cu scop de preîntâmpinare a practicii judiciare neunitare, este aplicabilă - mutatis mutandis - și circumstanțelor factuale concrete din litigiul pendinte.

Astfel, din perspectiva statuărilor care interesează prezenta analiză, Înalta Curte are în vedere conținutul normei juridice care a făcut obiectul întrebării prealabile, fiind vorba de art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cu care:

"Pentru înstrăinarea dreptului de proprietate asupra clădirilor, terenurilor și a mijloacelor de transport, proprietarii bunurilor ce se înstrăinează trebuie să prezinte certificate de atestare fiscală prin care să se ateste achitarea tuturor obligațiilor de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat fiscal bunul ce se înstrăinează, potrivit alin. (2). Pentru bunul ce se înstrăinează, proprietarul bunului trebuie să achite impozitul datorat pentru anul în care se înstrăinează bunul, cu excepția cazului în care pentru bunul ce se înstrăinează impozitul se datorează de altă persoană decât proprietarul", precum și dezlegarea dată de instanța supremă prin decizia prealabilă nr. 42/2017, în sensul în care s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul unei acțiuni prin care se solicită constatarea valabilității unei promisiuni bilaterale de schimb care vizează bunuri supuse impozitării și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic, este obligatoriu ca proprietarii bunurilor să prezinte certificat de atestare fiscală și să aibă achitate toate obligațiile de plată datorate bugetului local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază se află înregistrat bunul ce se înstrăinează, indiferent dacă bunurile au valoare egală sau valori diferite. (...)."

Prezintă relevanță, în contextul analizat, considerentele care au legătură cu problema de drept din litigiul pendinte, cu privire specială asupra acelora cuprinse la paragrafele 69, 70, 89, 96, 97, 112 și 113, care au următorul conținut:

"(...) 69. Pe lângă condițiile generale de fond pentru validitatea unei convenții, prevăzute de art. 948 din C. civ. de la 1864, dispozițiile art. 159 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 au instituit o condiție suplimentară de fond, pentru valabilitatea înstrăinării clădirilor, terenurilor și mijloacelor de transport, cea a lipsei obligațiilor fiscale către bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află bunul supus impozitării.