ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5602/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 4 septembrie 2015, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgoviște a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, M.F.P. - A.N.A.F. - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Dâmbovița, obligarea Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la plata către UAT Municipiul Târgoviște a:

a) sumei de 202.633,53 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, echivalent al folosinței sumei de 1.326.302,12 RON cuvenită reclamantei pe perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015;

b) sumei de 44.258,52 RON, reprezentând creanța bugetară executată silit și suma de 3.717,72 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare, echivalent al folosinței sumei de 44.258,52 RON achitată de reclamantă, pe perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015;

c) sumei de 1.234.652,25 RON, reprezentând suma reținută de MDRT prin actul administrativ "Informare privind plata cheltuielilor aprobate în Cererea de rambursare nr. x, nr. 82591 din 4 noiembrie 2011" și a sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare, echivalent al folosinței sumei de 1.234.652,25 RON, până la data plății efective.

În ședința publică din data de 7 iunie 2016, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâților la plata sumelor stabilite prin raportul de expertiză contabilă - expert A., cu titlu de dobândă penalizatoare, precum și a celor încasate de minister în mod nelegal și nerestituite până în prezent. 2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 145 din 7 iunie 2016, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște, de disjungere a capătului de cerere nominalizat prin litera "c", ca neîntemeiată, și a admis excepția prematurității acestui capăt de cerere, sens în care l-a respins ca prematur formulat.

De asemenea, a admis în parte acțiunea precizată și a obligat pârâtul MDRAP la plata către reclamantă a sumei de 203.172,91 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 1.326.302,12 RON, pentru perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum și la restituirea către reclamantă a sumei nedatorate în cuantum de 44.258,52 RON, cu dobânda aferentă de 3769,35 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015.

Instanța a respins capetele de cerere nominalizate prin literele "a" și "b", formulate în contradictoriu cu pârâții MFP - ANAF - DGRFP Ploiești și AJFP Dâmbovița, ca neîntemeiate.

Împotriva Sentinței nr. 145 din 7 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii recurate și, în urma rejudecării, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului a arătat că instanța de fond a admis în mod greșit acțiunea, întrucât motivarea s-a bazat pe faptul că intimata-reclamantă a fost lipsită de beneficiul sumelor cuvenite și că se impunea ca ministerul să acopere prejudiciul constând în echivalentul folosinței capitalului.

Recurentul-pârât a invocat excepția prescripției capetelor de cerere a și b, în raport cu disp. art. 19 alin. (1) și (2) coroborate cu disp. art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, susținând că cererea de anulare a unui act administrativ și cea de acordare de despăgubiri se introduc la instanță în același timp, cererea de acordare de despăgubiri (morale sau materiale) fiind un capăt secundar de cerere. De la regula instituită prin aceste texte de lege există o excepție, reglementată de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind posibilitatea formulării cererii de despăgubire la o dată ulterioară introducerii cererii în anulare, pornind de la ideea că la data formulării cererii de anulare, nu se cunoștea întinderea pagubei. Acest text de lege se aplică și în situația în care intimata-reclamantă a cunoscut întinderea prejudiciului înainte de data formulării cererii de anulare, dar nu a formulat capătul de cerere privind despăgubirile în cadrul acțiunii principale, caz în care partea are posibilitatea de a formula în mod distinct acțiunea pentru repararea prejudiciului, însă sub condiția imperativă a respectării termenului de prescripție de un an, calculat de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Recurentul pârât a prezentat situația de fapt și a menționat ca pentru suma de 203.172,91 RON termenul de prescripție curge de la data de 21 decembrie 2012, când a fost formulată acțiunea în anularea actului vătămător, moment la care intimata-reclamanta avea posibilitatea de a solicita inclusiv acordarea dobânzii legale rezultate din lipsa de folosință a sumei principale. Astfel, raportat la data înregistrării Dosarului nr. x/2012 (21 decembrie 2012), termenul de prescripție de un an era împlinit la momentul introducerii prezentei acțiuni (31 august 2015). În subsidiar, începutul termenului de prescripție putea fi, cel târziu, la data de 18 iunie 2013, când debitul a fost recuperat de către MDRAP prin executare silită, întrucât momentul reținerii sumei de bani a fost considerat de intimata-reclamantă ca vătămător, iar aceasta a cunoscut întinderea pagubei la acel moment.

Cu privire la suma de 44.258,52 RON, reprezentând creanța bugetară executată silit în baza Procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013, la care s-a adăugat suma de 3.717,72 RON, cu titlu de dobândă legală penalizatoare rezultată din lipsa de folosință a sumei principale, cuvenite intimatei-reclamante pe perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015, a arătat că în Dosarul nr. x/2014 al Curții de Apel București, intimata-reclamantă a solicitat atât anularea, cât și suspendarea executării Procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013, iar prin hotărârea din data de 7 octombrie 2015, ce nu a fost comunicată încă, instanța a admis acțiunea și a anulat procesului-verbal atacat. Consideră că este lipsită de temei legal acțiunea prin care se solicită plata unor sume/despăgubiri reținute prin acte administrative ce fac încă obiectul cercetării judecătorești, nefiind pronunțată o hotărâre definitivă și irevocabilă.

Recurentul-pârât apreciază că termenul de prescripție curge de la data de 13 martie 2014, când a fost formulată acțiunea în anularea actului vătămător, de la care intimata-reclamantă avea posibilitatea să solicite acordarea dobânzii legale rezultate din lipsa de folosință a sumei principale. În subsidiar, începutul termenului de prescripție putea fi, cel târziu, la data de 29 aprilie 2014, când debitul a fost recuperat de MDRAP, acest moment putând fi considerat vătămător pentru intimata-reclamantă, care cunoștea întinderea pagubei.

Recurentul-pârât a invocat excepția prematurității capătului de cerere b cu motivarea că, întrucât instanța de fond a admis excepția prematurității capătului de cerere privitor la plata sumei de 1.234.652,25 RON și a dobânzii legale aferente, același raționament se poate reține și în privința sumei de 44.258,52 RON. În acest sens, a invocat disp. art. 42 alin. (1), (2) și (3) din O.U.G. nr. 66/2011, din a căror interpretare coroborată reiese că procesul-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate este un act administrativ distinct de cel prin care se stabilește creanța bugetară principală.

A precizat că O.U.G. nr. 66/2011, ce reprezintă norma specială în speță, nu reglementează situația particulară ce rezultă din soarta juridică a actelor administrative prin care se stabilesc creanțe bugetare accesorii, în ipoteza în care este anulat irevocabil actul administrativ de stabilire a creanțelor bugetare principale, singura referire în acest sens regăsindu-se în disp. art. 50 alin. (2) din noul C. proc. fisc. , care nu pot fi aplicate prin similitudine în speță, întrucât acestea reglementează domeniul creanțelor fiscale.

Recurentul-pârât opinează că în cauză suntem în prezența unei creanțe bugetare nefiscale, neexistând niciun raport de impunere, astfel că această creanță va urma regimul juridic al creanțelor fiscale numai în ceea ce privește colectarea. Mai mult, fiind vorba despre o creanță cu izvor specific (O.U.G. nr. 66/2011), aceasta se supune prevederilor Codului de procedură fiscală nu în temeiul caracterului său de creanță bugetară nefiscală, ci ca efect direct al unui act normativ care prevede, în mod expres, că dispozițiile sale se completează cu prevederile Codului de procedură fiscală, ca lege generală.

Pe fond, recurentul-pârât a susținut că nu există un temei legal sau contractual care ar putea îndreptăți intimata-reclamantă la acordarea de dobânzi ca urmare a achitării cu întârziere a unor sume cu titlu de finanțare nerambursabilă, inițial reținute în temeiul unor acte administrative emise în baza unei legi speciale (O.U.G. nr. 66/2011) și care constituie titluri de creanță. Apreciază că nu sunt aplicabile cuantumurile prevăzute de O.G. nr. 13/2011, atât timp cât prin legea specială s-a instituit o dobândă distinctă, O.U.G. nr. 66/2011 reglementând la art. 42 doar dreptul instituției recurente de a solicita dobândă ca urmare a neachitării la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță.

Din această perspectivă, acțiunea nu îndeplinește cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a MDRAP, întrucât intimata-reclamantă nu a dovedit că pretinsul prejudiciu a fost cauzat prin emiterea actului administrativ anulat, respectiv nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre acestea.

În ceea ce privește suma de 1.326.302,12 RON, stabilită prin Procesul-verbal CA nr. 70548 din 21 septembrie 2012, titlu de creanță ce a fost anulat de instanța, a menționat că MDRAP a restituit integral această sumă în data de 27 iulie 2015, prejudiciul efectiv cauzat fiind acoperit integral.

Referitor la intervalul de timp dintre momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești (13 martie 2015) și data plății efective (27 iulie 2015) a susținut că nu este prevăzut în mod expres un termen până la care instituția recurentă era obligată să achite suma respectivă, iar prin Sentința civilă nr. 3830 din 3 decembrie 2013, rămasă definitivă prin Decizia nr. 1152 din 13 martie 2015, s-a dispus anularea actului administrativ, fără a se menționa în mod expres că restituirea debitului se va realiza într-un anumit termen.

Recurentul-pârât consideră că, întrucât este o instituție publică centrală, devin incidente prevederile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, instituția debitoare fiind obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată, termen ce curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.

Prin urmare, consideră că nu se poate afirma că a achitat cu întârziere suma datorată, deoarece beneficia de un termen de 6 luni pentru efectuarea demersurilor necesare îndeplinirii obligației de plată, obligația fiind executată la data de 27 iulie 2015. De asemenea, legătura de cauzalitate dintre actul administrativ și prejudiciu nu este îndeplinită, sens în care invocă prevederile art. 9 alin. (22) din Contractul de finanțare nr. x din 3 septembrie 2009, care se coroborează cu prevederile art. 9 alin. (16) - (20) din același contract de finanțare.

Intimata-reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgoviște a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea sentinței recurate, arătând că acțiunea este întemeiată pe prevederile legale în materie de contencios administrativ, dar și pe cele ale legii civile privind acțiunea în pretenții, astfel că nu poate fi primită susținerea recurentului în sensul că doar acesta ar fi îndreptățit la solicitarea dobânzii aferente, întrucât s-ar răsturna principiul egalității părților contractuale.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de recurs invocat, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, față de următoarele considerente:

Prima critică formulată de recurent vizează prescripția dreptului la acțiune în privința capetelor a și b din cererea de chemare în judecată, în raport cu disp. art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de control judiciar reține că la termenul de judecată din 15 decembrie 2015, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru capetele de cerere a și b, invocată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, având în vedere considerentele cuprinse în încheierea de ședință de la acel termen.

Deși recurentul nu este de acord cu soluția pronunțată asupra acestei excepții, nu a înțeles să declare recurs și împotriva încheierii de ședință din 15 decembrie 2015 prin care a fost soluționată excepția în discuție.

Conform art. 235 C. proc. civ., instanța nu este legată de încheierile premergătoare cu caracter preparatoriu, ci numai de cele interlocutorii. Sunt încheieri interlocutorii acelea prin care, fără a se hotărî în totul asupra procesului, se soluționează excepții procesuale, incidente procedurale ori alte chestiuni litigioase. Rezultă că, spre deosebire de încheierea preparatorie, încheierea interlocutorie anticipează în parte soluția finală a procesului, prejudecând parțial fondul, și leagă instanța în sensul că aceasta nu mai poate reveni asupra măsurii dispuse prin încheiere. Având în vedere soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru capetele de cerere a și b, se reține caracterul interlocutoriu al încheierii de ședință de la termenul de judecată din 15 decembrie 2015

Potrivit art. 466 alin. (4) C. proc. civ., împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel, iar în conformitate cu disp. art. 494 C. proc. civ., dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță și în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secțiune.

Prin urmare, împotriva încheierilor de ședință poate fi exercitată calea de atac odată cu fondul; în cauză, recurentul avea posibilitatea să formuleze recurs și împotriva încheierii de ședință de la termenul de judecată din 15 decembrie 2015, odată cu recursul declarat împotriva sentinței pronunțate pe fondul cauzei. Cum nu a înțeles să exercite calea de atac a recursului și împotriva acestei încheieri interlocutorii prin care a fost soluționată o excepție procesuală, Înalta Curte nu poate proceda la analiza criticilor din cererea de recurs referitoare la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune pentru capetele de cerere a și b.

Cea de-a doua critică din cererea de recurs se referă la prematuritatea capătului b din acțiune, față de împrejurarea că procesul-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013 nu a fost anulat definitiv de instanța de judecată, astfel că ministerul nu este ținut să restituie sumele reținute prin acest act administrativ.

Cu privire la această critică, instanța de control judiciar reține că, urmare a solicitării pe care a adresat-o recurentului, acesta a depus la dosar o copie a referatului de nerecurare din data de 4 decembrie 2015, în care sunt prezentate motivele pentru care Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nu a formulat recurs împotriva Sentinței nr. 2504 din 7 octombrie 2015 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal prin care au fost anulate procesul-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate nr. x din 3 iulie 2013 și Decizia nr. 169 din 9 septembrie 2015 emise de acest minister. În consecință, această sentință a rămas definitivă prin nerecurare la data de 11 decembrie 2015, anterior formulării recursului de față, astfel încât nu poate fi reținută critica vizând prematuritatea capătului b din acțiune.

Ultima critică invocată de recurent se referă la soluția pronunțată pe fondul cauzei, de obligare la plata sumei de 203.172,91 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 1.326.302,12 RON, pentru perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum și la plata sumei de 3769,35 RON reprezentând dobânda aferentă sumei de 44.258,52 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015.

Aceste solicitări rezultă din punerea în executare a procesului-verbal de constatare a neregulilor nr. x din 21 septembrie 2012, emis de ministerul pârât, prin care s-au reținut în sarcina reclamantei, autoritate contractantă, abateri de la legislația achizițiilor publice privind Contractul de lucrări nr. x din 23 martie 2010, fiind apreciate ca neeligibile cheltuieli în sumă totală de 1.348.044,78 RON. Procesul-verbal a fost menținut prin respingerea contestației prin Decizia nr. x din 19 noiembrie 2012, însă aceste acte administrative au fost anulate definitiv și irevocabil de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 3830 din 3 decembrie 2013, recursul promovat de minister fiind respins ca nefondat de Î.C.C.J. prin Decizia nr. 1152 din 13 aprilie 2015.

După stabilirea sumei de 1.348.044,78 RON ca fiind datorată de UAT Târgoviște, prin procesul-verbal de constatare a neregulilor nr. x din 21 septembrie 2012 a cărui executare nu a fost suspendată, ministerul pârât a demarat procedurile de executare prin intermediul AJFP Dâmbovița, unde s-a format Dosarul de executare x/2013 și s-a emis Somația nr. 11864 din 13 mai 2015, în care s-a precizat că scadența acestei creanțe este la 29.10.2012, suma fiind achitată integral de Municipiul Târgoviște la 18 iunie 2013. Urmare rămânerii definitive și irevocabile a Sentinței nr. 3830 din 3 decembrie 2013 pronunțate de Curtea de Apel București, suma apreciată ca neeligibilă a fost restituită Municipiului Târgoviște la data de 27 iulie 2015, prin ordinele de plată 7987 și 7988.

Întrucât Municipiul Târgoviște nu a achitat suma de 1.348.044,78 RON la data scadentă, precizată în somația 11864 din 13 mai 2015, respectiv 29 octombrie 2012, ci la 18 iunie 2013, ministerul pârât a calculat dobânda datorată de reclamantă, în conformitate cu disp. art. 42 din O.U.G. nr. 66/2001, prin Procesul-verbal 53205 din 3 iulie 2013 stabilind în sarcina acesteia o dobândă de 44.258,52 RON, care a fost achitată de UAT Târgoviște cu ordinele de plată 181 și 185 din 29 aprilie 2014, sumă ce nu a fost restituită până în prezent reclamantei, nefiind depuse la dosar dovezi cu privire la restituirea acestei sume.

Instanța de fond a obligat pârâtul MDRAP să plătească reclamantei suma de 203.172,91 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 1.326.302,12 RON, pentru perioada 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum și să restituie reclamantei suma nedatorată în cuantum de 44.258,52 RON, cu dobânda aferentă de 3769,35 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014 - 10 august 2015. A reținut că suma de 44.258,52 RON, ce reprezintă dobânda aferentă debitului principal de 1.348.044,78 RON, pentru care instanțele au decis definitiv și irevocabil că îndeplinește condițiile de eligibilitate, nu este datorată de Municipiul Târgoviște, ci se impune restituirea acesteia, fiind un accesoriu al sumei apreciate ca neeligibile de minister, anularea Procesului-verbal nr. x din 21 septembrie 2012 producând consecințe juridice atât pentru suma de 1.348.044,78 RON, care a fost restituită de minister, cât și pentru dobânda aferentă acesteia, neavând nicio relevanță faptul că pentru dobândă ministerul pârât a emis un Proces-verbal distinct cu nr. x din 3 iulie 2013, ce face obiectul contestației la executare a cărei judecată este suspendată în prezent de Judecătoria Târgoviște în Dosarul x/2014

De la data de 29 aprilie 2014 și până la învestirea instanței cu prezenta acțiune, reclamanta a fost lipsită nelegal de suma de 44.258,52 RON. Aceasta este îndreptățită să beneficieze de folosința acestor sume, respectiv beneficiul nerealizat care este reprezentat de dobânda legală penalizatoare, așa cum este reglementată prin O.G. nr. 13/2011, dobândă datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea acesteia la scadență, conform art. 1 alin. (3) din actul normativ special, rata dobânzii legale penalizatoare stabilindu-se la nivelul ratei dobânzii de referință, plus patru puncte procentuale, cum prevede art. 3 alin. (2) din același act normativ.

În sarcina ministerului a reținut comiterea unei fapte nelegale, reprezentate de emiterea Procesului-verbal nr. x din 21 septembrie 2012, anulat definitiv și irevocabil prin hotărâre judecătorească; prin executarea acestui act administrativ, în patrimoniul Municipiului Târgoviște a fost cauzat un prejudiciu compus din suma de 44.258,52 RON, percepută cu titlu de dobândă pentru nerespectarea termenului scadent al plății debitului principal de 1.348.044,78 RON, la care se adaugă dobânda aferentă debitului principal, pentru intervalul în care acesta s-a aflat la dispoziția MDRAP, respectiv 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, precum și dobânda aferentă sumei de 44.258,52 RON, pentru perioada 29 aprilie 2014, când a fost achitată de UAT Târgoviște și până la 10 august 2015, între fapta ministerului de emitere a unui act administrativ sancționat cu nulitatea și această pagubă existând o legătură de cauzalitate, fiind incidente prevederile art. 1349, art. 1531 și art. 1535 din C. civ., precum și cele ale art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, impunându-se ca ministerul să acopere paguba cauzată, în cuantumul stabilit de expert.

Conform art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., ce completează Legea nr. 554/2004 cum prevede art. 28, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile sau inacțiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare.

De asemenea, creditorul are dreptul la reparația integrală a prejudiciului ce cuprinde pierderea efectiv suferită și beneficiul de care este lipsit, cum statuează art. 1531 alin. (1) și (2) din C. civ., pentru obligațiile ce au ca obiect o sumă de bani, prejudiciul este reprezentat de daunele moratorii reglementate de art. 1535 din același cod, ce sunt cuantificate legal prin art. 3 din O.G. nr. 13/2011, impunându-se deci ca ministerul pârât să acopere integral prejudiciul cauzat Municipiului Târgoviște, rezultat din emiterea unui act administrativ nelegal, compus din suma încasată, dar nedatorată și echivalentul folosinței capitalului reclamantei în perioadele 18 iunie 2013 - 27 iulie 2015, respectiv 29 aprilie 2014 - 10 august 2015.

Instanța de fond a înlăturat apărarea ministerului ce vizează faptul că reclamanta nu este îndreptățită să beneficieze de dobânda legală penalizatoare, prin O.G. nr. 66/2011 fiind reglementat dreptul la dobândă doar în favoarea ministerului, și nu a beneficiarilor finanțărilor nerambursabile, întrucât reclamanta nu și-a întemeiat în drept acțiunea pe prevederile actului normativ special, disp. art. 42 nefiindu-i aplicabile, ci pe disp. O.G. nr. 13/2011 care reglementează dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligațiile bănești, prin această ordonanță cuantificându-se legal prejudiciul cauzat prin lipsirea unui subiect de drept de disponibilitățile sale bănești.

Înalta Curte apreciază că soluția de obligare a recurentului la plata de dobânzi în conformitate cu disp. O.G. nr. 13/2011 a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011 care, la alin. (1) și (2), prevăd că creanțele bugetare rezultate din nereguli sunt scadente la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanță, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanță. (2) Debitorul datorează pentru neachitarea la termen a obligațiilor stabilite prin titlul de creanță o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1) până la data stingerii acesteia.

Instanța de control judiciar are în vedere faptul că, atât timp cât materia dobânzilor datorate în cazul finanțării din fonduri nerambursabile - fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora, astfel cum sunt definite de art. 2 alin. (1) lit. c) și d) din O.U.G. nr. 66/2011, este reglementată prin printr-un act normativ cu caracter special - O.U.G. nr. 66/2011, persoanele interesate nu pot recurge la normele de drept comun, în speță O.G. nr. 13/2011 pentru obținerea de dobânzi, întrucât specialia generalibus derogant (norma specială derogă de la norma generală).

Cu alte cuvinte, norma specială nu recunoaște dreptul celor cu privire la care s-a reținut săvârșirea unei nereguli în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau fondurilor publice naționale aferente acestora, în ipoteza în care actul administrativ prin care s-a constatat respectiva neregulă și s-a stabilit creanța bugetară rezultată din neregulă a fost desființat, de a obține dobânzi de la autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene care a emis actul administrativ desființat, aferente sumelor pe care le-au achitat în temeiul acestuia. Prin urmare, beneficiarii fondurilor sus menționate nu pot apela la normele de drept comun pentru a obține aceste dobânzi, întrucât o asemenea abordare ar goli de conținut prevederile actului normativ cu caracter special care nu reglementează posibilitatea obligării la plata dobânzilor a autorităților publice care emit procese-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare în conformitate cu disp. art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011. Din aceste considerente nu poate fi reținută nici incidența prevederilor C. civ. invocate în sentința recurată.

Față de aceste argumente, se reține că nu se mai impune analizarea susținerilor recurentului privind neîndeplinirea cumulativă a condițiilor pentru angajarea răspunderii sale administrativ patrimoniale și incidența prevederilor O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii.

În întâmpinare se susține că, dacă s-ar considera că doar recurentul ar fi îndreptățit la solicitarea dobânzii aferente, s-ar răsturna principiul egalității părților contractuale. Susținerea nu poate fi reținută ca argument în sensul respingerii recursului, întrucât în cauză este vorba despre un contract de finanțare care este un contract administrativ. Or, potrivit art. 8 alin. (3) din Legea 554/2004, la soluționarea litigiilor prevăzute la alin. (2) se are în vedere regula după care principiul libertății contractuale este subordonat principiului priorității interesului public.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice; va casa, în parte, sentința recurată și, rejudecând: va obliga pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice să restituie reclamantei Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Târgoviște suma de 44.258,52 RON; va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la plata către reclamantă a sumei de 202.633,53 RON, respectiv a sumei de 3.717,72 RON și va menține celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva Sentinței nr. 145 din 7 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și, rejudecând:

Obligă pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice să restituie reclamantei Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Târgoviște suma de 44.258,52 RON.

Respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la plata către reclamantă a sumei de 202.633,53 RON, respectiv a sumei de 3.717,72 RON.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM