BARTONEK ET BARTONKOVA c. REPUBLIQUE TCHEQUE

BARTONEK ET BARTONKOVA c. REPUBLIQUE TCHEQUE (CtEDO, 2008)

SECȚIUNEA A CINCEA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 15574/04 și 13803/05 prezentate de Ivo BARTON Zdravka Kalaydjieva, judecători, și Claudia Westerdiek, graffière de secțiune, având în vedere cererile sus-menționate depuse la 22 aprilie 2004 și 5 aprilie 2005, După ce au deliberat, pronunță următoarea decizie: Linköping (Suedia) și Brno. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Keller, avocat în barou ceh. Circumstanțele din speță Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. Contextul cauzei Reclamanții au fost proprietari ai unei case familiale situate în Brno. În 1971, ei au părăsit vechiul Cehoslovacia pentru Suedia. Având în vedere că statul confisca proprietățile emigranților, ei au preferat să-și transfere casa către terțe părți, pentru a o putea recupera în cazul în care se întorceau în țară. Prin urmare, au încheiat un contract de vânzare fictiv, prețul de vânzare nu a fost niciodată plătit. La 21 martie 1974, Tribunalul Municipal din Brno (Městský Soud) La 28 august 1974, aceeași instanță le-a ordonat noilor proprietari, soții B., să părăsească locul și să pună casa la răcoare. În temeiul hotărârii sale, tribunalul a constatat că contractul de vânzare nu a fost niciodată valabil, din lipsă de conformitate cu legea (părțile care au încercat să eludeze legea), și că soții B. n După întoarcerea reclamanților în Republica Cehă în 1990, aceștia au fost reabilitați; sentința din 21 martie 1974 a fost anulată ex tunc, iar acuzațiile penale împotriva lor au fost oprite. Mai târziu, văduva B. și fiica sa au recunoscut în fața notarului că reclamanții le-au vândut bunurile în cauză sub amenințarea confiscării de către fostul stat cehoslovac. Ele au constatat, de asemenea, că modicitatea prețului de cumpărare a fost aceea că contractul de vânzare a fost semnat sub presiune și sub presiunea regimului politic anterior, și au confirmat că prețul nu a fost plătit niciodată. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară, restituirea bunurilor, pentru a le retroceda ulterior. Cu toate acestea, după ce văduva B. și fiica ei au fost restituite bunurile în temeiul unui acord încheiat cu municipalitatea Brno la 18 octombrie 1991, ele au refuzat să le predea celor interesați. Prin urmare, la 24 august 1992, reclamanții au introdus în fața Tribunalului Municipal din Brno o procedură în constatarea nulității contractului de vânzare, care s-a încheiat în defavoarea lor prin decizia Curții Constituționale din 10 iunie 1997. Această procedură a făcut obiectul cererii nr. 40799/98, declarată inadmisibilă de Curte la 5 martie 2002. Prezentele cauze se referă la următoarele proceduri în constatarea dreptului de proprietate asupra imobilului (obiectul cererii nr. 13803/05) La 25 mai 1993, reclamanții au solicitat Tribunalului Municipal să își constate dreptul de proprietate asupra casei. La 3 septembrie 1998, tribunalul municipal a respins această cerere, din cauza faptului că cei interesați au demonstrat interesul lor juridic iminent. La 21 martie 2000, instanța regională, sesizată cu recursul reclamanților, a anulat hotărârea menționată anterior. El a constatat mai întâi că a fost în conformitate cu legea că văduva B. și fiica sa au fost returnate bunurile, având în vedere că art. 6 alin. (1) lit. (f) din Legea nr. 87/1991 le acorda prioritate celor care dobândiseră bunurile din partea persoanelor care plecau din țară, celor condamnați la confiscarea bunurilor lor după emigrare. În continuare, Tribunalul a indicat că singurul motiv pentru o terță persoană care solicita constatarea dreptului său de proprietate asupra bunurilor în cauză era să introducă o acțiune în constatare, în cadrul căreia instanța să examineze, ca întrebare preliminară, validitatea tranzacției de origine. faptul că legea de restituire acordă un drept prioritar celor care au dobândit bunurile din partea emigranților n Codul civil, pentru a se asigura că dreptul său de proprietate este recunoscut din cauza nulității absolute a contractului de vânzare. Legea de restituire permitea doar restabilirea statu-quo-ului ante Astfel cum a existat după încheierea contractului din 1971, în timp ce dreptul de proprietate era de nedescris, iar instanța era, în speță, obligată să examineze problema nulității absolute a contractului. Prin urmare, Tribunalul concluzionează că reclamanții aveau, în fapt, interesul juridic iminent la constatarea dreptului lor de proprietate asupra bunurilor înregistrate în cadastru în beneficiul văduvei B. și al fiicei sale. Prin hotărârea Tribunalului Municipal din 21 septembrie 2000, reclamanții au fost revocați din acțiunea lor. Tribunalul a considerat că, de la hotărârea din 21 martie 1974, a fost la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară, prevedea condițiile pentru a exercita acest drept. În opinia sa, reclamanții ar fi trebuit să procedeze în conformitate cu legea menționată și, în lipsa acesteia, să-și fi îndeplinit obligația de a înceta existența ca urmare a expirării termenului. Reclamanții au răspuns la apel, susținând, printre altele, că au formulat o cerere de restituire conform legii nr. 87/1991 și că părțile la contractul de vânzare din 1971 erau conștiente de faptul că a acționat într-un act simulat. La 10 decembrie 2002, tribunalul regional a confirmat hotărârea din 21 Septembrie 2000. După completarea dovezilor, el a constatat că, chiar dacă pedeapsa de confiscare ar fi fost anulată, restabilirea dreptului de proprietate pe plan civil n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87/1991 municipalitatea Brno încheiase, în 1991, un acord de restituire cu văduva B. și cu fiica sa care beneficiau astfel de un titlu de dobândire originar. Faptul că această dispoziție se limita la o simplă existență a unui contract de cesiune, fie că este valabil sau nul, însemna că problema validității sale era exclusă de la examinarea de către instanță în cadrul unei proceduri de restituire. Prin urmare, dreptul de proprietate al reclamanților nu mai exista, întrucât acesta era încheiat în temeiul contractului de vânzare valabil cu văduva B. și fiica sa, sau în temeiul hotărârii privind confiscarea în cazul în care contractul de vânzare ar trebui să fie considerat nul. Astfel, legislația în vigoare nu permite instanței să adopte o decizie favorabilă persoanelor interesate. În plus, reclamanții nu și-au demonstrat intenția de a-și păstra dreptul de proprietate după încheierea contractului de vânzare, în timp ce pârâtii și-au păstrat dreptul de proprietate ca proprietari. La 14 octombrie 2003, Curtea Supremă a declarat inadmisibil recursul în casarea reclamanților, considerând că problema ridicată nu era de o importanță juridică crucială și a arătat că legislația de restituire avea ca scop atenuarea efectelor anumitor persoane. Greșeli patrimoniale, indiferent de nulitatea actelor sau a deciziilor, și a avut prioritate față de dispozițiile generale. La 2 noiembrie 2004, Curtea Constituțională a respins, din lipsă vădită de temei, acțiunea constituțională a reclamanților, în care se plângeau că instanțele au încălcat principiile de echitate și nu și-au protejat dreptul la proprietate. Comisia a constatat că hotărârile pronunțate în cauza în cauză erau justificate în mod corespunzător și subscrie la concluzia că părțile interesate nu puteau obține recuperarea dreptului lor de proprietate, nici în temeiul legislației de restituire, nici prin intermediul unei acțiuni în constatarea dreptului de proprietate. Procedura în restituire a dreptului de proprietate în conformitate cu Legea nr. 87/1991 ( Obiectul cererii nr. 15574/04) La 27 octombrie 1995, reclamanții au sesizat instanța municipală cu o cerere de restituire a imobilului Õ în temeiul art. 6 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 87/1991. La 25 iulie 2001, instanța a respins această cerere, considerând că Instanțele nu au demonstrat că au îndeplinit condițiile prevăzute la art. 6 din legea menționată anterior pentru a revendica dreptul de proprietate. Deoarece nu au dobândit dreptul de proprietate în temeiul hotărârii penale de confiscare, reclamanții nu au putut deveni titularii de drept în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 87/1991. De fapt, imobilul în cauză nu a devenit proprietatea statului decât pe baza deciziei luate în urma procedurii efectuate de către instanța împotriva soților B. (...) În aceste circumstanțe, persoanele care aveau dreptul în temeiul articolului (f) din Legea nr. 87/91 erau văduva B. și fiica sa care se vedeau, într-adevăr, înapoiază casa. Reclamanții au răspuns la apel, susținând că contractul de vânzare din 1971 era pătat de nulitate și că, prin urmare, soții B. nu au putut deveni proprietari sau au dreptul la restituire. Prin hotărârea din 13 august 2002, tribunalul regional a confirmat hotărârea atacată. 87/1991 nu făcea obiectul obligației de restituire a valabilității sau a nulității contractului de cesiune încheiat între proprietarii de origine (emigranți) și cumpărători. Faptul că această dispoziție se limita la o simplă existență a contractului de cesiune însemna că problema validității sale era exclusă de la examinare. La 21 martie 2003, Curtea Supremă a respins recursul în casarea celor interesați și a menționat că art. 6 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 87/1991 prevedea restituirea bunurilor pe care proprietarii lor de origine le abandonaseră la emigrație și care ulterior fuseseră afectate de confiscare. Cu toate acestea, acest lucru nu s-a întâmplat în speță, deoarece reclamanții au vândut bunurile soților B înainte de emigrare. Astfel, aceștia din urmă, și nu cei interesați, care aveau calitatea de titulari ai dreptului în temeiul Legii nr. 87/1991, în vederea atenuării efectelor anumitor erori patrimoniale. La 5 noiembrie 2003, Curtea Constituțională a respins, din lipsă evidentă de temei, acțiunea constituțională în care reclamanții se plângeau de încălcarea principiului egalității părților și a dreptului lor la proprietate și au contestat interpretarea legii nr. 87/1991 făcută de instanțe. Instanța a considerat că art. 6 alineatul (1) litera (f) din legea menționată, precum și aplicarea acesteia în speță, instanțele erau conforme cu Constituția. În plus, dezacordul reclamanților cu concluziile instanțelor inferioare și eșecul lor în procedură nu implicau încălcarea drepturilor lor constituționale. Cererea de satisfacție rezonabilă formulată în temeiul Legii 82/1998 La 5 februarie 2007, reclamanții au solicitat Ministerului Justiției să le aloce daune-interese pentru conduita neregulamentară a instanțelor în procedurile de restituire și de constatare a dreptului de proprietate, inclusiv pentru durata examinării cauzei lor. Până în prezent, la sfârșitul acestei cereri nu este cunoscută Curtea. Legea nr. 87/1991 privind reabilitarea extrajudiciară În conformitate cu art. 1, legea este concepută pentru a atenua efectele anumitor erori patrimoniale comise între 25 februarie 1948 și 1 ianuarie 1990 în contradicție cu principiile unei societăți democratice care respectă drepturile cetățenilor recunoscute în Carta Națiunilor Unite și în Declarația Universală a Drepturilor Omului. De asemenea, aceasta prevede condițiile de aplicare a obligațiilor care decurg din deciziile de confiscare anulate, modul de reparație și întinderea acestora. În conformitate cu art. 3 alineatul (1), este abilitat să solicite restituirea bunurilor transferate în statul membru în cazurile prevăzute la art. 6 orice persoană fizică resortisantă a Republicii Federale Cehe și slovacă. Art. 6 prevede că obligația de restituire se referă la bunurile care au fost transferate în statul membru (c) atunci când un cetățean emigrant le-a abandonat pe teritoriul republicii, (f) în temeiul unei hotărâri judiciare prin care se declară că nu există nici un contract de cesiune a bunurilor încheiat înainte de a fi mutate, în cazul în care această emigrare constituie motivul nulității ; în aceste cazuri, este abilitată să restituie dreptul de proprietate în temeiul contractului menționat anterior, chiar dacă acesta era fără efect. GRIEFS 1. În ceea ce privește procedura în constatarea dreptului de proprietate (solicitarea n 13803/05), reclamanții, la: art. 6 din convenție pentru a denunța durata și la: se plâng că tribunalele s-au predat în speță unei interpretări variabile a codului civil, fără a lua în considerare circumstanțele importante ale cauzei care demonstrează nulitatea absolută a contractului din 1971. 2. În ceea ce privește procedura de restituire (solicitarea n 15574/04), reclamanții contestă, pe teren de la art. 6 din convenție, interpretarea Legii nr. 87/1991 la care erau livrate instanțele sesizate, precum și lipsa motivării deciziilor acestora. Potrivit acestora, tribunalele au aplicat în speță art. 6 (1) Curtea consideră în primul rând că este necesar, în temeiul articolului 42 alineatul (1) din Regulamentul Curții, să se unească cererile înregistrate la nr. 15574/04 și 13803/05. (2) Reclamanții ridică mai multe obiecții sub unghiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, formulat după cum urmează: Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) și într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) 2.1. În ceea ce privește motivul întemeiat pe durata procedurii în constatarea dreptului de proprietate, Curtea constată că reclamanții s-au bazat pe acțiunea de despăgubire introdusă în ordinea juridică cehă prin amendamentul nr. 160/2006 la Legea nr. 82/1998. Această acțiune a fost considerată de Curte ca fiind efectivă și accesibilă pentru a denunța depășirea termenului rezonabil În orice procedură judiciară care intră sub incidența articolului 1 din Convenție (Vokurka c. Republica Cehă (dec.), 40552/02, 16 octombrie 2007). Curtea a precizat, de asemenea, că este necesar să se impună întreprinderilor pe care le sesizează o instană competentă cu privire la o aciune în despăgubire îndreptată împotriva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În speță, reclamanții au solicitat Ministerului Justiției să le aloce o satisfacție rezonabilă în temeiul Legii nr. 82/1998, la 5 februarie 2007. Având în vedere că Curtea nu a fost până în prezent informată cu privire la poziția adoptată de minister, aceasta pare prematură și constată că, în cazul în care ministerul nu a decis în termenul de șase luni prevăzut în art. 15 din Legea nr. 82/1998 și în cazul în care rezultatul cererii menționate trebuie să fie nesatisfăcătoare pentru solicitanți, în sensul art. 15 din Legea nr. 82/1998, ei ar fi trebuit să introducă o acțiune în despăgubire la instanța competentă, în condițiile prevăzute de legea menționată anterior. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă pentru a nu epuiza căile de atac interne, în conformitate cu art. 35 1 și 4 din Convenție. 2.2. Reclamanții se plâng apoi de procedurile de restituire și de constatare a dreptului de proprietate, care pun sub semnul întrebării în special interpretarea făcută de instanțele naționale și de lipsa de motivare convingătoare a deciziilor pronunțate în aceste litigii; ei se referă la faptul că văduva B. și fiica sa, care nu au suferit niciun prejudiciu patrimonial și care au încheiat cu ei un contract de vânzare fictivă, adică lovit cu o iută absolută, sunt astăzi recunoscuți ca proprietari ai bunurilor în litigiu. Curtea amintește că nu are sarcina de a înlocui propria apreciere a faptelor și a probelor cu cea a instanțelor interne, sarcina sa fiind de a se asigura că mijloacele de probă au fost prezentate astfel încât să se garanteze un proces echitabil. În prezenta cauză, instanțele interne, obligate să interpreteze dispozițiile Codului civil și ale Legii privind reabilitarea extrajudiciară care stabilesc condițiile de restituire, au concluzionat că: Trebuie menționat faptul că Convenția nal impune statelor contractante nicio restricție asupra libertății lor de a stabili domeniul de aplicare al legislațiilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care sunt de acord să restituie drepturi de proprietate persoanelor deținute (Jantner c. Slovacia, nr 39050/97, § 34, 4 martie 2003). Blücher c. Republica Cehă, nr. 58580/00, § 65, 11 ianuarie 2005). În special, statele contractante dispun de o marjă de apreciere mai mare în ceea ce privește caracterul adecvat al anumitor categorii de drepturi de restituire (Kopeckýc. Slovacia [GC], n 44912/98, § 35 CEDH 2004 IX). În lumina acestor considerente, nu se poate reproșa instanțelor că a considerat că legea de restituire, Lex specialis, avea prioritate față de dispozițiile generale ale codului civil și excludea astfel încât să se examineze în speță problema validității contractului din 1971, care nu era relevantă în temeiul Legii nr. 87/1991. În speță, aceasta este, în special, instanța regională care a rezumat situația, în hotărârea sa din 10 decembrie 2002, susținând că dreptul de proprietate al părților interesate ar fi trebuit să existe, fie în temeiul contractului de vânzare încheiat în mod valabil cu B., fie în temeiul hotărârii privind confiscarea, în cazul în care contractul de vânzare ar fi trebuit să fie considerat nul. Astfel cum a arătat Curtea Supremă în decizia sa din 21 martie 2003, s-a produs, prin urmare, situația prevăzută la art. 6 alineatul (1) litera (f) din Legea nr. 87/1991 și nu cea prevăzută la art. 6 alineatul (1) litera (c). Nimic din dosar nu permite Curții să concluzioneze că o astfel de interpretare a legislației și consecințele acesteia nu erau conforme cu Convenția. În plus, trebuie să se constate că, în hotărârea sa din 10 decembrie 2002, tribunalul regional se pronunță asupra cauzei și dintr-un unghi mai general, considerând că Ön Õ nu și-au demonstrat intenția de a-și păstra dreptul de proprietate după încheierea contractului de vânzare, în timp ce pârâtii Õ erau Õ trași ca proprietari. În concluzie, Curtea consideră că instanțele naționale au apreciat cauza reclamanților în mod suveran și având în vedere toate circumstanțele cazului și că acestea și-au motivat în mod corespunzător deciziile. Acestea au fost luate în cadrul unor proceduri contradictorii în cursul cărora reclamanții, reprezentați de un avocat, au putut prezenta observațiile și mijloacele pe care le-au considerat necesare, precum și argumentele pe care le-au susținut. Cu toate acestea, acesta a implicat instanțele naționale, în special Curtea Supremă, în legătură cu legislația adoptată în momentul reconstrucției țării și care viza redresarea anumitor prejudicii comise în trecut (a se vedea mutatis mutandis Blücher) Astfel, instanțele au îndeplinit rolul care le-a fost conferit într-un stat de drept și, în măsura în care concluziile lor nu pot fi considerate arbitrare, Curtea nu le poate pune în discuție. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că, în ansamblu, procedurile în litigiu au avut un caracter echitabil în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Prin urmare, rezultă că această cauză trebuie respinsă pentru lipsa vădită de temei, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, decide să unească cererile înregistrate la n 15574/04 și 13803/05 ; Declară cererile inadmisibile. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Modulul Președinte

CINQUIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n

os

15574/04 et 13803/05

présentées par Ivo BARTONĚK et Marcela BARTOŇKOVÁ

contre la République tchèque

La Cour européenne des droits de l’homme (cinquième section), siégeant le 3 juin 2008 en une chambre composée de

:

Peer Lorenzen,

président,

Rait Maruste,

Karel Jungwiert,

Renate Jaeger,

Mark Villiger,

Isabelle Berro-Lefèvre,

Zdravka Kalaydjieva,

juges,

et de Claudia Westerdiek,

greffière de section

,

Vu les requêtes susmentionnées introduites les 22 avril 2004 et 5

avril

2005,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M. Ivo Bartoněk et M

me

Marcela Bartoňková, sont des ressortissants tchèques, nés respectivement en 1928 et 1929, résidant à

Linköping (Suède) et à Brno. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

R.

Keller, avocat au barreau tchèque.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

Contexte de l’affaire

Les requérants étaient propriétaires d’une maison familiale située à Brno. En 1971, ils quittèrent l’ancienne Tchécoslovaquie pour la Suède. Sachant que l’Etat confisquait les propriétés des émigrants, ils préférèrent transférer leur maison à des tiers, pour pouvoir la récupérer au cas où ils retourneraient dans le pays. Ils conclurent donc un contrat de vente fictif, le prix de vente ne fut jamais payé.

Le 21 mars 1974, le tribunal municipal de Brno

(Městský soud)

condamna les requérants à une peine d’emprisonnement et à la confiscation de leurs biens, pour avoir clandestinement quitté le pays.

Le 28 août 1974, le même tribunal ordonna aux nouveaux propriétaires, les époux B., de quitter les lieux et de remettre la maison à l’Etat. Dans les motifs de son jugement, le tribunal constata que le contrat de vente n’avait jamais été valable, faute de conformité avec la loi (les parties ayant essayé de contourner la loi), et que les époux B. n’étaient donc jamais devenus propriétaires légitimes de l’immeuble. Le 22 janvier 1975, le tribunal régional de Brno

(Krajský soud)

confirma ce jugement.

Après le retour des requérants en République tchèque en 1990, ceux-ci furent réhabilités

; le jugement du 21 mars 1974 fut annulé

ex tunc

et les poursuites pénales menées à leur encontre furent arrêtées.

Par la suite, la veuve B. et sa fille reconnurent devant le notaire que les requérants leur avaient, en 1971, vendu les biens en question sous menace de confiscation par l’ancien Etat tchécoslovaque. Elles constatèrent également que la modicité du prix d’achat démontrait que le contrat de vente avait été signé sous contrainte et sous pression de l’ancien régime politique, et confirmèrent que le prix n’avait jamais été payé.

Les requérants s’arrangèrent donc avec la veuve B. et sa fille pour que celles-ci demandent, en tant que personnes habilitées selon la loi n

o

87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires, la restitution des biens, afin de les leur rétrocéder ultérieurement. Cependant, après que la veuve B. et sa fille se virent restituer les biens en vertu d’un accord conclu avec la municipalité de Brno le 18

octobre 1991, elles refusèrent de les remettre aux intéressés.

Le 24 août 1992, les requérants intentèrent donc devant le tribunal municipal de Brno une procédure en constatation de la nullité du contrat de vente, laquelle se termina en leur défaveur par la décision de la Cour constitutionnelle du 10

juin 1997. Cette procédure fit l’objet de la requête n

o

41079/98, déclarée irrecevable par la Cour le 5 mars 2002.

Les présentes affaires portent sur les procédures suivantes

:

Procédure en constatation du droit de propriété sur l’immeuble (objet de la requête n

o

13803/05)

Le 25 mai 1993, les requérants demandèrent au tribunal municipal de constater leur droit de propriété sur la maison.

Le 3 septembre 1998, le tribunal municipal rejeta cette demande, faute pour les intéressés d’avoir démontré leur intérêt juridique imminent.

Le 21 mars 2000, le tribunal régional, saisi de l’appel des requérants, annula ledit jugement. Il constata d’abord qu’il était conforme à la loi que la veuve B. et sa fille s’étaient vu restituer les biens, étant donné que l’article 6 § 1 f) de la loi n

o

87/1991 donnait la priorité à ceux qui avaient acquis les biens de la part des personnes s’apprêtant à quitter le pays, sur ceux condamnés à la confiscation de leurs biens après l’émigration. Le tribunal nota ensuite que le seul moyen pour une tierce personne demandant la constatation de son droit de propriété sur les biens litigieux était d’introduire une action en constatation, dans le cadre de laquelle le tribunal examinerait, en tant que question préjudicielle, la validité de la transaction d’origine. Le

fait que la loi de restitution donnait un droit prioritaire à ceux qui avaient acquis les biens de la part des émigrés n’excluait pas selon le tribunal que le propriétaire d’origine procède ensuite selon la réglementation générale, à

savoir le code civil, afin de faire constater son droit de propriété en raison de la nullité absolue du contrat de vente. La loi de restitution ne permettait que le rétablissement du

statu quo ante

tel qu’il existait après la conclusion du contrat de 1971, alors que le droit de propriété était imprescriptible et le tribunal était en l’espèce tenu d’examiner la question de la nullité absolue du contrat. Le tribunal conclut donc que les requérants avaient en l’occurrence l’intérêt juridique imminent à la constatation de leur droit de propriété sur les biens enregistrés dans le cadastre au profit de la veuve B. et de sa fille.

Par un jugement du tribunal municipal daté le 21 septembre 2000, les requérants furent de nouveau déboutés de leur action. Le tribunal estima que depuis le jugement du 21 mars 1974, c’était l’Etat qui était propriétaire de la maison litigieuse, et que le droit de propriété des requérants n’avait pas été automatiquement rétabli par leur réhabilitation judiciaire. Le tribunal rappela que, dans ces circonstances, une loi spéciale, à savoir celle n

o

87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires, prévoyait les conditions pour faire valoir ce droit. Selon lui, les requérants auraient donc dû procéder en application de ladite loi et, faute de l’avoir fait, leur prétention cessa d’exister du fait de l’expiration du délai.

Les requérants interjetèrent appel, soutenant, entre autres, qu’ils avaient formé une demande en restitution selon la loi n

o

87/1991 et que les parties au contrat de vente de 1971 étaient conscientes qu’il s’agissait d’un acte simulé.

Le 10 décembre 2002, le tribunal régional confirma le jugement du 21

septembre 2000. Après avoir complété les preuves, il constata que même si la peine de confiscation avait été annulée, le rétablissement du droit de propriété sur le plan civil n’était possible qu’en vertu des lois de restitution, qui ne donnaient cependant pas aux requérants la qualité des ayants droit. Conformément à l’article 6 § 1 f) de la loi n

o

87/1991, la municipalité de Brno avait conclu, en 1991, un accord de restitution avec la veuve B. et sa fille qui bénéficiaient ainsi d’un titre d’acquisition originaire. Le fait que ladite disposition se contentait d’une simple existence d’un contrat de cession, fût-il valable ou frappé de nullité, signifiait que la question de sa validité était exclue de l’examen par le tribunal dans le cadre d’une procédure de restitution. Le droit de propriété des requérants avait donc cessé d’exister, que ce fût en vertu du contrat de vente valablement conclu avec la veuve B. et sa fille, ou en vertu de la décision sur la confiscation si le contrat de vente devait être considéré comme nul. Ainsi, la législation en vigueur ne permettait pas au tribunal d’adopter une décision favorable aux intéressés. En outre, les requérants n’avaient pas démontré leur intention de conserver leur droit de propriété après la conclusion du contrat de vente, tandis que les défendeurs s’étaient comportés depuis comme propriétaires.

Le 14 octobre 2003, la Cour suprême déclara inadmissible le pourvoi en cassation des requérants, considérant que la question soulevée ne revêtait pas une importance juridique cruciale. Elle releva que la législation de restitution avait pour but l’atténuation des effets de

certains

torts patrimoniaux, indépendamment de la nullité des actes ou décisions, et avait la priorité sur les dispositions générales.

Le 2 novembre 2004, la Cour constitutionnelle rejeta pour défaut manifeste de fondement le recours constitutionnel des requérants, dans lequel ils se plaignaient que les tribunaux avaient enfreint les principes d’équité et n’avaient pas protégé leur droit à la propriété. Elle constata que les décisions rendues en l’espèce étaient dûment motivées, et souscrit à la conclusion selon laquelle les intéressés ne pouvaient obtenir le rétablissement de leur droit de propriété ni en vertu de la législation de restitution ni par le biais d’une action en constatation du droit de propriété.

Procédure en restitution de l’immeuble selon la loi n

o

87/1991 (objet de la requête n

o

15574/04)

Le 27 octobre 1995, les requérants saisirent le tribunal municipal d’une demande en restitution de l’immeuble litigieux, en vertu de l’article 6 § 1 c) de la loi n

o

87/1991.

Le 25 juillet 2001, le tribunal rejeta cette demande, relevant que

les requérants n’avaient pas prouvé qu’ils remplissaient les conditions prévues par l’article 6 de la loi précitée pour revendiquer l’immeuble litigieux. Etant donné que l’Etat n’avait pas acquis l’immeuble litigieux sur la base de la décision pénale prononçant la confiscation, les requérants ne pouvaient pas devenir les ayants droit selon l’article 19 de la loi n

o

87/1991. En réalité, l’immeuble en question n’était devenu propriété de l’Etat que sur la base de

la décision issue de la procédure menée par l’Etat contre les époux B. (...) Dans ces circonstances, les personnes ayant droit en vertu de l’article

6

§

1

(f) de la loi n

o

87/1991 étaient la veuve B. et sa fille qui s’étaient vu, en effet, restituer la maison.

Les requérants interjetèrent appel, faisant valoir que le contrat de vente de 1971 était entaché de nullité et que, partant, les époux B. n’avaient pas pu devenir propriétaires ni ayants droit à la restitution.

Par un arrêt du 13 août 2002, le tribunal régional confirma le jugement attaqué. Il releva que l’article 6 § 1 f) de la loi n

o

87/1991 ne faisait pas dépendre l’obligation de restitution de la validité ou de la nullité du contrat de cession passé entre les propriétaires d’origine (émigrés) et les acquéreurs. Le fait que ladite disposition se contentait d’une simple existence du contrat de cession signifiait que la question de sa validité était exclue de l’examen.

Le 21 mars 2003, la Cour suprême rejeta le pourvoi en cassation des intéressés. Elle nota que l’article 6 § 1 c) de la loi n

o

87/1991 prévoyait la restitution des biens que leurs propriétaires d’origine avaient abandonnés lors de leur émigration et qui avaient été par la suite frappés par la confiscation. Or, tel ne fut pas le cas en l’espèce car les requérants avaient, avant leur émigration, vendu les biens aux époux B. Ainsi, c’étaient ces derniers, et non les intéressés, qui avaient la qualité des ayants droit en vertu de la loi n

o

87/1991, tendant à l’atténuation des effets de

certains

torts patrimoniaux.

Le 5 novembre 2003, la Cour constitutionnelle rejeta pour défaut manifeste de fondement le recours constitutionnel dans lequel les requérants se plaignaient de la violation du principe de l’égalité des parties et de leur droit à la propriété, et contestaient l’interprétation de la loi n

o

87/1991 faite par les tribunaux. La cour considéra que l’article 6 § 1 f) de ladite loi ainsi que l’application qu’en avaient faite en l’espèce les tribunaux étaient conformes à la Constitution. En outre, le désaccord des requérants avec les conclusions des tribunaux inférieurs et leur échec dans la procédure n’emportaient pas la violation de leurs droits constitutionnels.

Demande en satisfaction raisonnable formée en vertu de la loi

n

o

82/1998

Le 5 février 2007, les requérants demandèrent au ministère de la Justice de leur allouer des dommages-intérêts au titre de la conduite irrégulière des tribunaux dans les procédures en restitution et en constatation du droit de propriété, y compris au titre de la durée de l’examen de leur affaire. A ce jour, l’issue de cette demande n’est pas connue de la Cour.

B.

Le droit interne pertinent

Code de procédure civile

L’article 80 (c) dispose que le tribunal peut constater l’existence ou l’absence d’un rapport juridique ou d’un droit lorsque l’intérêt juridique imminent à une telle constatation est établi.

Loi n

o

87/1991 sur les réhabilitations extrajudiciaires

Selon l’article 1, la loi est conçue pour atténuer des effets de certains torts patrimoniaux commis entre le 25 février 1948 et le 1

er

janvier 1990 en contradiction avec les principes d’une société démocratique respectant les droits des citoyens reconnus dans la Charte de l’ONU et la Déclaration universelle des droits de l’homme. Elle prescrit également les conditions d’application aux prétentions découlant des décisions de confiscation annulées, le mode de réparation et l’étendue de ces prétentions.

Aux termes de l’article 3 § 1, est habilitée à demander la restitution de ses biens transférés à l’Etat dans les cas prévus à l’article 6 toute personne physique ressortissante de la République fédérative tchèque et slovaque.

L’article 6 dispose que l’obligation de restitution concerne les biens qui avaient été transférés à l’Etat (c) lorsqu’un citoyen émigré les avait abandonnés sur le territoire de la république, (f) en vertu d’une décision judiciaire déclarant nul le contrat de cession des biens conclu avant l’émigration, si cette émigration constituait le motif de la nullité

; dans ces cas, est habilité à la restitution l’acquéreur au titre dudit contrat, même si celui-ci était dépourvu d’effet.

GRIEFS

o

13803/05), les requérants invoquent l’article 6 de la Convention pour en dénoncer la durée et l’iniquité. Ils se plaignent que les tribunaux se sont en l’espèce livrés à une interprétation variable du code civil, sans prendre en compte les circonstances importantes de l’affaire démontrant la nullité absolue du contrat de 1971.

o

15574/04), les requérants contestent, sur le terrain de l’article 6 de la Convention, l’interprétation de la loi n

o

87/1991 à laquelle s’étaient livrés les tribunaux saisis, ainsi que le manque de motivation de leurs décisions. Selon eux, les tribunaux ont en l’espèce appliqué l’article 6 mécaniquement et sans aucune logique juridique, décidant en faveur des défendeurs qui n’avaient subi aucun tort patrimonial, alors que leur conclusion selon laquelle la question de la validité du contrat était exclue du réexamen n’avait pas d’appui dans la loi.

EN DROIT

os

15574/04 et 13803/05.

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) et dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

2.1. En ce qui concerne le grief tiré de la durée de la procédure en constatation du droit de propriété, la Cour observe que les requérants se sont prévalus du recours indemnitaire introduit dans l’ordre juridique tchèque par l’amendement n

o

160/2006 à la loi n

o

82/1998. Ce recours a été considéré par la Cour comme étant effectif et accessible pour dénoncer le dépassement du «

délai raisonnable

» dans toute procédure judiciaire tombant dans le champ d’application de l’article

6

§

1 de la Convention (

Vokurka c.

République tchèque

(déc.), n

o

40552/02, 16 octobre 2007). La Cour a également précisé qu’il y avait lieu d’exiger des requérants qu’ils saisissent un tribunal compétent d’une action en dommages-intérêts dirigée contre l’Etat tchèque lorsqu’une contestation surgit quant au montant de l’indemnisation allouée par le ministère de la Justice ou lorsqu’aucune indemnisation n’est accordée par ce dernier.

En l’espèce, les requérants ont demandé au ministère de la Justice de leur allouer une satisfaction raisonnable en vertu de la loi n

o

82/1998, le 5

février

o

82/1998 et si l’issue de ladite demande devait s’avérer insatisfaisante pour les requérants, au sens de l’article

15

§

2

de la loi n

o

82/1998, ils auraient dû introduire une action en dommages-intérêts auprès du tribunal compétent, dans les conditions prévues par ladite loi.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée pour non-épuisement des voies de recours internes, en application de l’article 35

§§

1 et

4 de la Convention.

2.2. Les requérants se plaignent ensuite de l’iniquité des procédures en restitution et en constatation du droit de propriété, contestant notamment l’interprétation faite par les tribunaux de la législation nationale et le

manque de motivation convaincante des décisions rendues dans ces litiges. Ils s’opposent à ce que la veuve B. et sa fille, qui n’ont subi aucun tort patrimonial et qui ont conclu avec eux un contrat de vente fictif, c’est-à-dire frappé d’une nullité absolue, soient aujourd’hui reconnus comme propriétaires des biens litigieux.

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de substituer sa propre appréciation des faits et des preuves à celle des juridictions internes, sa tâche étant de s’assurer que les moyens de preuve ont été présentés de manière à garantir un procès équitable. Dans la présente affaire, les tribunaux internes, amenés à interpréter les dispositions du code civil et de la loi sur les réhabilitations extrajudiciaires fixant les conditions à la restitution, ont conclu qu’aucun des moyens dont les requérants s’étaient prévalus ne leur permettait d’obtenir le rétablissement de leur droit de propriété.

Il convient de noter que la Convention n’impose aux Etats contractants aucune restriction à leur liberté de déterminer le champ d’application des législations qu’ils peuvent adopter en matière de restitution de biens et de choisir les conditions auxquelles ils acceptent de restituer des droits de propriété aux personnes dépossédées (

Jantner c.

Slovaquie

, n

o

39050/97, §

34, 4 mars 2003

;

Blücher c. République tchèque

, n

o

58580/00, §

65, 11

janvier 2005). En particulier, les Etats contractants disposent d’une ample marge d’appréciation relativement à l’opportunité d’exclure certaines catégories d’anciens propriétaires de pareil droit à restitution (

Kopecký c.

Slovaquie

[GC], n

o

44912/98, §

35, CEDH 2004

‑

IX). A la lumière de ces considérations, l’on ne saurait reprocher aux tribunaux d’avoir considéré que la loi de restitution,

lex specialis

, avait la priorité sur les dispositions générales du code civil et excluait ainsi qu’il soit examiné en l’espèce la question de la validité du contrat de 1971, laquelle n’était pas pertinente au vu de la loi n

o

87/1991.

En l’espèce, c’est notamment le tribunal régional qui a résumé la situation, dans son arrêt du 10 décembre 2002, en relevant que le droit de propriété des intéressés avait cessé d’exister, que ce fût en vertu du contrat de vente valablement conclu avec les B., ou en vertu de la décision sur la confiscation si le contrat de vente devait être considéré comme nul. Comme l’a relevé la Cour suprême dans sa décision le 21 mars 2003, il s’était donc produit la situation envisagée dans l’article 6 § 1 f) de la loi n

o

87/1991, et non celle prévue à l’article 6 § 1 c). Rien dans le dossier ne permet à la Cour de conclure qu’une telle interprétation de la législation et les conséquences qui en découlaient n’étaient pas conformes à la Convention.

Force est en outre de constater que, dans son arrêt du 10 décembre 2002, le tribunal régional s’est prononcé sur l’affaire également sous un angle plus général, considérant que les requérants n’avaient pas démontré leur intention de conserver leur droit de propriété après la conclusion du contrat de vente, tandis que les défendeurs s’étaient comportés depuis comme propriétaires.

En conclusion, la Cour estime que les juridictions nationales ont apprécié la cause des requérants souverainement et au regard de l’ensemble des circonstances du dossier et qu’elles ont dûment motivé leurs décisions. Celles-ci ont été prises à l’issue de procédures contradictoires au cours desquelles les requérants, représentés par un avocat, ont pu fournir les observations et moyens qu’ils ont jugés nécessaires ainsi que des arguments à l’appui de leur thèse. Il incombait néanmoins aux tribunaux nationaux, et notamment à la Cour suprême, d’interpréter la législation adoptée lors de la reconstruction du pays et qui visait au redressement de certains torts commis par le passé (voir,

mutatis mutandis

,

Blücher

, arrêt précité, § 65). Ainsi, les juridictions ont rempli le rôle qui leur est conféré dans un Etat de droit et, dans la mesure où leurs conclusions ne peuvent pas être qualifiées d’arbitraires, la Cour ne saurait les mettre en cause.

A la lumière de ce qui précède, la Cour estime que, considérées dans leur ensemble, les procédures litigieuses ont revêtu un caractère équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

Décide

de joindre les requêtes

enregistrées sous les n

os

15574/04 et 13803/05 ;

Déclare

les requêtes irrecevables.

Claudia Westerdiek

Peer Lorenzen

Greffière

Président