Decizia nr. 188/2018 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — Hotărâre judecătorească. Incidența dispozițiilor art. 426 alin. (1) din Codul de procedură civilă

După declinare, Tribunalul Vrancea, Secția I civilă a soluționat acțiunea prin sentința civilă nr. 540 din 18 decembrie 2014, admițând cererea de chemare în judecată și constatând nulitatea contractelor atacate și obligând pe pârâții chemați în garanția la restituirea prețului de 280.000 euro în favoarea SC C. SRL, sumă la care se va adăuga dobânda legală.

Sentința primei instanțe a fost apelată de pârâți, iar prin decizia civilă nr. 200/A din 23 noiembrie 2015, Curtea de apel a respins excepția lipsei interesului SC C. SRL în declararea apelului, a anulat ca netimbrat apelul pârâților A., B. și a respins apelul celorlalți pârâți.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SC C. SRL și D., prin care aceștia au solicitat instanței competente casarea deciziei atacate cu consecința trimiterii cauzei la instanța de apel pentru o nouă judecată. Recurentul pârât D. și-a fondat recursul propriu pe dispozițiile art. 488 pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., criticând decizia pronunțată în apel pentru următoarele încălcări de drept: Cercetarea motivelor nulității unui act juridic permite instanței cercetarea împrejurărilor de la data încheierii actului, or în cauză instanța de fond a avut în vedere evenimente cu mult anterioare acestui moment, ceea ce, în opinia recurentului, reprezintă o încălcare a legii și un abuz. Se arată că buna-credință pe care instanța era chemată să o verifice în cauză putea fi evaluată până la data încheierii contractelor atacate, iar nu în raport cu situații viitoare pe care părțile nu le puteau anticipa. Mai mult, recurentul a arătat că sarcina probei relei-credințe a aparținut reclamantului care, în opinia sa, a folosit probe lipsite de relevanță, care au impus instanței stabilirea situației reclamate numai pe bază de analogii și prezumții inductive. Astfel, instanța de apel a conchis că din probele cauzei se poate stabili dubiul părților cu privire la situația juridică a dreptului transmis, care a justificat stabilirea relei-credințe la încheierea contractelor atacate, în condițiile în care nu există un tipar al comportamentului moral și obiectiv ale cărui limite să fi putut fi reținute ca încălcate. Mai arată recurentul că instanța de fond s-a folosit de convingeri personale, nesusținute de probe, încălcând principiul nemijlocirii. Este, deopotrivă, nelegal, în opinia recurentului, că instanța s-a prevalat de modalitatea în care au fost concepute clauzele contractuale, stabilind că nevoia vânzătorului de a explica în detaliu situația dreptului justifică nevoia de a acoperi ilicitul. Susținând legalitatea procedurilor prin care a fost recunoscut ca proprietar, recurentul a adăugat că nu poate fi evitat faptul că actul a fost încheiat de notarul public, conform procedurii impuse de lege, dar și că instanța validează o teză contrară absurdă, aceea că un contract eliptic de orice detalii referitoare la dreptul transmițătorului ar trebui să garanteze validitatea acestuia. Dimpotrivă, în opinia recurentului, acesta a acționat cu bună-credință, încercând să elimine orice îndoială referitoare la temeiul dreptului transmis prin vânzare, pentru a înlătura riscul evicțiunii. Astfel, concluziile instanței de apel sunt lipsite de fundament juridic și nu își găsesc suportul în motivarea deciziei. În al doilea rând, pârâtul D. a susținut că decizia este pronunțată fără o cercetare directă a cauzei de către judecătorii care au pronunțat-o, aceasta reprezentând copia textului motivării unei alte hotărâri, decizia 203 A din 2014 pronunțată de aceeași instanță, într-un alt dosar, cu nr. 913 din 2014. Astfel, identitatea de motivare arată că judecătorii care au pronunțat decizia atacată nu au participat nemijlocit la evaluarea probatoriului, valorificând datele unui alt dosar, astfel, nici principiul independenței judecătorului nu a fost respectat. Într-o a treia critică, recurentul a arătat că au fost încălcate reguli de procedură care imprimă actului sancțiunea nulității. În mod nelegal s-a constatat că acțiunea reclamantei nu are caracter timbrabil, după ce printr-o încheiere irevocabilă fusese respinsă o primă cerere de reexaminare, la 30 ianuarie 2014. După acest moment, o nouă cerere de reexaminare a fost soluționată de același complet, stabilindu-se prin încheierea din 20 februarie 2014 că acțiunea nu are caracter timbrabil, în temeiul art. 17 din Legea nr. 146/1997. În opinia recurentului aceasta imprimă nulitatea deciziei atacate, a cărei înlăturare nu poate fi obținută decât prin efectul casării, deoarece în mod greșit instanța de apel a considerat că scutirea reclamantei de obligația de a timbra a fost stabilită prin încheiere irevocabilă, care nu mai poate fi analizată. Aceasta deoarece caracterul irevocabil al celor stabilite prin încheiere nu poate fi opus decât părții care a fost îndatorată la taxă și care ulterior a contestat, prin reexaminare, obligația de a timbra. Or, în litigiu, cele două încheieri irevocabile aflate în contradicție opun aceeași problemă rezolvată succesiv, diferit, iar singura modalitate de reglaj este critica în apel; de aceea, instanța de apel a greșit rezolvând problema formalist prin valorificarea caracterului irevocabil al încheierii, ceea ce nu a fost de natură a elimina contradicția evocată. Din acest punct de vedere, decizia atacată nu este motivată, deoarece instanța de apel a apelat la clișee simple și convenabile, evitând un răspuns complet la criticile formulate. Decizia atacată este nulă, în opinia recurentului D., și pentru că nu s-a dat prevalență sancțiunii nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa mandatului Direcției Silvice X de a acționa în cauză. Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 246 și art. 200 C. proc. civ. Totodată, greșit s-a constatat că RNP Romsilva are calitatea de administrator al fondului forestier, indiferent de titular, și că, în virtutea acestui drept, poate sta în judecată în acest litigiu, care are ca obiect anulare acte translative, care depășesc sfera dreptului de acțiune al entității reclamante. În opinia recurentului, reclamanta nu are calitate procesuală activă, deoarece, cu privire la pădurea care a făcut obiectul vânzării, RNP Romsilva nu are un drept de administrare. Deși reclamanta a pretins calitatea de parte în proces prevalându-se de dreptul de proprietate a statului asupra moștenirii vacante, acest drept nu se susține pe un certificat de vacanță succesorală emis în condițiile legii. Mai mult, chiar într-o eventuală vacanță succesorală, dreptul de proprietate intră în patrimoniul unității administrativ-teritoriale pe raza căreia sunt situate bunurile din moștenirea vacantă. Cel mult, această calitate o putea avea unitatea administrativ-teritorială, plecând și de la prevederile art. 11 și art. 12 din Legea nr. 46/2008. Mai arată recurentul că această susținere se consolidează pe baza actului nou, depus în recurs, decizia nr. 815 din 8 octombrie 2013 a Tribunalului Vrancea, prin care s-a constatat că legatara lui G. este H., astfel încât această moștenire nu este vacantă. Nu în ultimul rând, recurentul a arătat că Direcția Silvică X nu are personalitate juridică, iar în lipsa capacității civile nu poate sta în judecată, nici în nume propriu, nici ca mandatară a reclamantei RNP Romsilva, aspect lămurit și prin Decizia pronunțată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție cu nr. 15/2011. În aceste condiții, este greșită aserțiunea instanței de apel care a validat o anomalie juridică acceptând că aceasta are legitimarea de reprezentare a reclamantei în acțiunea promovată. În următorul motiv al apelului recurentul a arătat că hotărârea curții de apel este nulă, pentru că extinde limitele învestirii, analizând buna-credință a părților în circumstanțe care nu au fost descrise și nu au fost avute în vedere de reclamantă în acțiunea promovată. Astfel, s-a reținut că în al doilea contract atacat, autentificat sub nr. 4678/10.12.2008, sunt elemente ale relei-credințe împrejurarea că a fost descrisă originea dreptului de proprietate al pârâtului D., faptul că anumite date au fost scrise îngroșat, ceea ce argumentau un dubiu în privința provenienței dreptului, care nu a fost suficient investigat de părți. Se critică decizia atacată și din perspectiva greșitei aplicări a legii, a lipsei ocrotirii dreptului de către cel care l-a dobândit prin bună-credință. În condițiile în care la data autentificării actelor titlul transmițătorului era încă în vigoare, la 19.11.2008 fusese promovat un litigiu fictiv de către un reclamant predecedat, iar extrasele de carte funciară verificate de notar atestau lipsa oricărei sarcini de natură a plasa sub semnul îndoielii autenticitatea dreptului vânzătorului, instanța nu a dat eficiență nici principiului ocrotirii terțului care a dobândit dreptul cu titlu oneros, cu bună-credință, deși legea și jurisprudența consacră necesitatea unei asemenea protecții și nici prezumției instituite de art. 30 din Legea nr. 7/1996 privind publicitatea imobiliară. În final, recurentul a arătat că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului litigiului, deoarece problemele de drept succesoral, inerente în cauză, nu au fost niciodată rezolvate într-o modalitate în care să excludă net pe D. din calitatea de moștenitor al lui G. Recursul promovat de pârâta SC C. SRL a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Recurenta a arătat, într-o primă critică de recurs, că instanța de fond a încălcat principiul disponibilității, deplasând obiectul acțiunii în nulitate, fondate pe cauza ilicită, către o acțiune al cărei fundament a constat în eficientizarea principiului anulării actului subsecvent, inversând sarcina probei și pretinzând că reaua-credință a vânzătorilor rezultă din lipsa dovezilor de bună-credință, mai presus de îndoială, la încheierea celor două acte atacate. Totodată, se mai arată că Tribunalul Vrancea a delimitat greșit acțiunea, cu consecința aplicării greșite a sancțiunii specifice și nu a făcut diferența necesară între sancțiunea relativă, incidentă în cazul vânzării lucrului altuia, și cea a absolută, atunci când actul este atacat pentru frauda la lege. De asemenea, instanța de apel a consolidat această confuzie, arătând că motivul de nulitate este unul de ordine publică, absolut, întrucât se fondează pe reaua-credință a părților la încheierea actului, ceea ce a și justificat respingerea excepției lipsei calității procesuale active. Această justificare vădește, în opinia recurentei, o neînțelegere a problemei de drept, o ignorare a normelor imperative ale legii privind caracterul devolutiv al apelului care obliga instanța de apel la reevaluarea probelor și stabilirea stării de fapt. Raportat la petitul și cauza cererii de chemare în judecată, curtea de apel nu a observat aspectul de drept procesual esențial, acela că motivul de nulitate s-a fondat pe vânzarea lucrului altuia, imprimând sancțiunea nulității relative, care nu putea fi invocată de un terț. A doua eroare a instanței de apel a constat în analiza generală a cauzelor de nulitate, fără o cercetare individuală a fiecărei tranzacții și identificarea elementelor specifice fiecăreia dintre acestea. Aceasta a avut ca efect o stabilire greșită, în esență, a stării de fapt și, implicit, nulitatea deciziei adoptate. Un al doilea motiv a vizat analiza arbitrară a probelor administrate, cu încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ. Motivarea concluziilor instanței de apel s-a bazat pe considerentele deciziei nr. 1193 din 22.12. 2010 a Tribunalului Vrancea, act care a fost ulterior actelor atacate. Procedând astfel, curtea de apel a realizat o selecție proprie a probelor pe care le-a valorificat în proces, încălcând dispozițiile art. 264 C. proc. civ. Or, este nerezonabil să fie opuse SC C. SRL efectele unei hotărâri judecătorești pronunțate într-un proces în care aceasta nu a avut calitatea de parte, întrucât aspectele intrate în puterea de lucru judecat într-un alt proces nu generează efecte împotriva terților. Valorificând această decizie, instanțele de fond au înlăturat fără justificare probele administrate de pârâți, probe care consolidau buna-credință a SC C. SRL la încheierea contractului autentificat sub nr. 4678/10.12.2008. Astfel, instanța de apel a ignorat: că la data contractului autentificat sub nr. 1351, 16.05.2007, era valid titlul de proprietate al vânzătorului D., iar acest titlu era înscris în cartea funciară (CF) încă din 23.02.2007 pentru o suprafață totală de 518 ha pădure, că la data celui de-al doilea contract atacat, 10.12.2008, Comisia Locală de Fond Funciar I. solicitase prin adresa nr. 3380/4.12.2008 să rectifice titlul de proprietate nr. 8343/2006, în sensul de a indica drept unic succesor după G. pe D., act pe care părțile s-au bazat la încheierea actului, că prin Hotărârea nr. 290 Comisia Județeană validase solicitarea Comisiei Locale de Fond Funciar, toate acestea fiind probe apte să consolideze buna-credință a cumpărătorului la încheierea contractului. Lipsa de justificare a instanței de apel pentru a ignora realitatea dovedită prin aceste probe susține motivul de recurs a cărui consecință nu ar putea fi decât casarea deciziei atacate. Un al treilea motiv de recurs constă în greșita aplicare a legii la momentul calificării acțiunii introductive. Între motivele de nulitate ale contractelor atacate s-a regăsit și cel determinat de reaua-credință a părților care puteau cunoaște că imobilul care a făcut obiectul vânzării aparținea unei alte persoane. Pe aceste premise, instanța de apel a denaturat sensul acțiunii fondate pe cauza ilicită, soluționând o acțiune în anularea actului subsecvent, astfel că, în final, concluzia instanței de apel este una eronată, deoarece reține că nu au fost îndeplinite, dincolo de orice îndoială, standardele de probă pentru eroarea comună și invincibilă în care s-au aflat cumpărătorii la data încheierii actului. Astfel, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material în raport cu cauzele de nulitate invocate de reclamantă, iar motivarea deciziei creează o îndoială legitimă părților cu privire la realizarea unui examen exhaustiv al cauzei. Pe acest temei, recurenta consideră că motivul de nulitate descinde indisolubil din eroarea cumpărătorului asupra calității de proprietar al vânzătorului, de natură a imprima actului doar o nulitate relativă, care nu a fost invocată în condițiile legii. În această ordine de idei, curtea de apel a omis să cerceteze buna-credință a cumpărătorului SC C. SRL, ca percepție morală, de ordin subiectiv, raportată la trăsăturile contractului de vânzare. Întrucât buna-credință se prezumă, rezultă că aceasta trebuie răsturnată prin administrarea unor probe care să susțină reaua-credință. Este, în circumstanțele cauzei, dincolo de orice dubiu că SC C. SRL a acționat cu bună-credință pe aparența de validitate a titlului vânzătorului și că nu putea cunoaște viciile acestuia, dar și că nu avea nicio posibilitate de a verifica, în plus de cercetările relevate, calitatea de moștenitor a transmițătorului său. Buna sa credință s-a fondat pe acte emise de autorități ale statului, tot cele care, contemporan, contestă autenticitatea actelor pe care le-au emis, astfel că este dincolo de orice caracter rezonabil a pretinde particularilor o conduită prin care puteau să prevadă sau să preîntâmpine aceste greșeli. Or, în aceste circumstanțe, statul, prin autoritățile sale, nu poate invoca reaua-credință a celor care s-au bazat pe acte emise de aceste autorități, cât timp chiar acestea au realizat erorile comise cu întârzieri semnificative, erori pe care le plasează, finalmente, în responsabilitatea terților particulari, cum este cazul SC C. SRL. La data cumpărării SC C. SRL nu avea niciun motiv să pună la îndoială titlul lui D., susținut de acte, care să caracterizeze regularitatea dreptului transmis. Aceste verificări au fost cerute și efectuate de către notarul public care a autentificat contractul și care, în opinia sa, dă gir profesional unei astfel de verificări. Recurenta consideră că nu au fost aplicate în privința sa prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996 care protejează buna-credință a dobânditorului care, la data înregistrării cererii de înscriere în folosul său, constată că nu a fost notată în cartea funciară nicio acțiune care să conteste cuprinsul cărții funciare sau care să tindă a dovedi că titlul transmițătorului și cuprinsul cărții funciare sunt neconcordante. În aceste condiții, instanța de apel a ignorat să verifice că litigiul notat în partea a III-a a CF viza o ieșire din indiviziune și nu contesta cuprinsul cărții funciare, dar și să constate că acest litigiu s-a finalizat printr-o hotărâre de anulare a cererii de chemare în judecată. Aspectele de circumstanță, cum ar fi prezentarea unor date cu caractere îngroșate, nu pot reprezenta, în sine, o dovadă a relei-credințe a SC C. SRL, dincolo de împrejurarea că acestea nu au fost chestiuni pe care reclamanta să le fi invocat în cadrul motivării propriei sale cereri. Încheierea celor două contracte de vânzare a avut la bază inclusiv hotărâri judecătorești care aveau caracter irevocabil, deci creau o aparență suficientă părților pentru a se baza pe autenticitatea celor stabilite prin acestea, astfel încât răsturnarea prezumției de bună-credință a cumpărătorului era cel puțin consolidată. Pe aceste temeiuri, recurenta a susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală. La 1 iunie 2016 recurentul D. a depus un memoriu pentru suplimentarea motivelor de recurs, prin care a invocat puterea de lucru judecat a sentințelor nr. 4976/12.11.2007 și nr. 4166/2008, susținând totodată că nu pot prevala, în raport cu acestea, efectele deciziei nr. 1193/22.12.2010. La 7 noiembrie 2016, printr-un al doilea memoriu, D. a invocat prin completarea motivelor de recurs excepția puterii de lucru judecat. În acest sens a arătat că prin decizia nr. 482/21.06.2016, același magistrat care a pronunțat decizia civilă nr. 1193/22.12.2010 efectuează o interpretare a propriei decizii. Aceste motive au fost depuse cu depășirea termenului legal pentru motivarea recursului prevăzut de art. 487 C. proc. civ., de aceea, în condițiile art. 498 alin. (1) C. proc. civ., vor putea fi avute în vedere numai dacă prin acestea se invocă motive de casare de ordine publică.

Potrivit art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra recursului, comunicat părților, iar recursul a fost admis în principiu, iar părțile au fost citate în ședință publică, pentru dezbateri.

Analizând recursurile, premergător considerentelor care răspund motivelor de nelegalitate formulate de părți, pentru a stabili limitele obligației instanței supreme de a examina și răspunde fiecăruia dintre argumentele litiganților, se impune a verifica dacă motivele de recurs formulate cu depășirea termenului legal, prin cele două memorii separate, reprezintă motive de ordine publică, spre a putea face obiectul cercetării. Din această perspectivă, se poate observa că un prim aspect de referă la puterea de lucru judecat conservată prin sentințele nr. 4976/12.11.2007 și nr. 4166/2008, acte care nu pot fi desconsiderate în planul probațiunii, prin prevalarea și preferarea efectelor deciziei civile nr. 1193 din 22.10 2012. Cum decizia civilă nr. 1193 din 22.10 2012 a fost valorificată de instanța de fond în plan probator, reținându-se că prin aceasta s-a constatat nulitatea hotărârii nr. 290/2008 a Comisiei pentru aplicarea legii fondului funciar din județul X și a titlului de proprietate nr. 8343/2006 prin care se recunoștea dreptul de proprietate al pârâtului D. asupra unei suprafețe de 518 ha pădure, rezultă că punerea în opoziție a acesteia cu alte două hotărâri irevocabile tinde să aibă ca efect o rediscutare a ierarhiei și semnificației acestor hotărâri, în mod concurent, tot în plan probator. De aceea, nu se poate reține că evocarea unor aspecte care țin de evaluarea probelor și de valoarea pe care acestea o imprimă stabilirii stării de fapt pot reprezenta motive de recurs de ordine publică ce ar putea fi analizate chiar cu depășirea termenului legal de invocare a motivelor de casare. Similar, excepția puterii de lucru judecat a deciziei nr. 482/2016 prin care s-a realizat o interpretare a efectelor deciziei nr. 1193/2012 are ca scop reconsiderarea valorii probatorii a deciziei primordiale, de aceea nu poate reprezenta motiv de ordine publică pe care partea să îl poată invoca oricând. În concluzie, memoriile care conțin suplimentări ale criticilor de recurs nu vor putea fi analizate, recurentul fiind decăzut din dreptul de a formula aceste critici. Mai departe, Înalta Curte de Casație și Justiție arată că suita motivelor de recurs dezvoltate de recurenți pun în dezbatere chestiuni cărora instanța le va răspunde exhaustiv, prin considerente comune, într-o ordine care, prin prisma efectelor care le imprimă, să rezolve necesitatea verificării modului de respectare a legii în fața instanței de apel - instanță de fond. Astfel, într-un prim motiv de recurs, s-a susținut că hotărârea atacată este nulă pentru că nu a fost pronunțată de judecătorul care a luat parte la dezbateri, de vreme ce această decizie conține considerente identice cu cele ale deciziei civile nr. 203/A pronunțată de Curtea de Apel Galați în dosarul nr. x/2014. Pe acest considerent, recurentul D. arată că unul dintre judecătorii completului nu a participat, de fapt, la soluționarea cauzei și nu a primit, în mod nemijlocit, probatoriul. Incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. presupune o lipsă de identitate între judecătorii care au compus completul la data dezbaterilor și cei care au intrat în compunerea completului la data pronunțării hotărârii. Această identitate este verificată în cauză, întrucât la data dezbaterilor din 4 noiembrie 2015 și la 23 noiembrie 2015, când decizia a fost pronunțată, completul a avut aceeași compunere. Din formula redacțională a deciziei reiese că s-au respectat dispozițiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., decizia fiind redactată, nu de un colectiv de judecători, ci de către un membru al completului desemnat de președintele acestuia, în cauză fiind desemnată ca redactor d-na judecător J. Redactarea deciziei de către un singur judecător nu poate semnifica, așadar, lipsa deliberării colective, cu atât mai puțin împrejurarea că s-a încălcat principiul nemijlocirii, câtă vreme celălalt membru al completului a asumat, prin semnătură, considerentele deciziei ca fiind conforme deliberării. De asemenea, împrejurarea că decizia atacată prezintă, în cuprinsul său, considerente comparabile cu cele ale unei alte decizii nu reprezintă un caz de nulitate a deciziei atacate, în măsura în care problematica dezbătută în cele două procese ar putea fi, la rândul său, asemănătoare, justificând același raționament juridic. De aceea, acest motiv de nulitate nu este fondat și a fost înlăturat. Al doilea motiv, care vizează nulitatea sesizării, a fost invocat de recurentul D. care susține că instanța de apel nu a motivat o apărare esențială în cauză, legată de caracterul timbrabil al acțiunii promovate de reclamanta Regia Națională a Pădurilor Romsilva. În dezvoltări, recurentul a arătat că problema caracterului timbrabil al acestei acțiuni a fost succesiv analizată la 30.01.2014 și la 20.02.2014, dată la care prima instanță a pronunțat încheieri definitive contradictorii, aspect care putea fi reglat numai pe calea apelului. Cu toate acestea, instanța de apel a adoptat o soluție convenabilă, dar nelegală, prevalându-se sumar de imposibilitatea de a combate hotărâri cu caracter definitiv. Examinând cele două încheieri, Înalta Curte constată că în cauză s-au formulat, în termen legal - potrivit celor reținute la prima instanță, două cereri de reexaminare a taxei de timbru, promovate de aceeași parte, Regia Națională a Pădurilor Romsilva - Direcția Silvică X. O primă cerere a fost fondată pe dispozițiile art. 42 din Legea nr. 1/2000 și a fost respinsă prin încheierea din 30 ianuarie 2014, iar o a doua a fost întemeiată pe dispozițiile art. 17 din Legea nr. 146/1997 și s-a constatat că reclamanta este legal scutită de obligația de a timbra acțiunea promovată, potrivit încheierii din 20 februarie 2014. Astfel, contradicția dintre cele două hotărâri evocate de recurent este doar aparentă, deoarece, prin lipsa identității de cauză, niciuna dintre încheieri nu contravine celor definitiv stabilite prin cealaltă. Mai mult, nu se poate imputa instanței de apel o motivare sumară și neconsistentă, considerentele curții fiind pe larg prezentate în decizia atacată, la acestea putând fi adăugat și un argument prohibitiv, prin care instanței de control judiciar nu îi este îngăduită reconsiderarea chestiunii timbrajului în fața primei instanțe, atunci când această problemă a făcut obiectul unei proceduri de reexaminare. Acest argument derivă din obligativitatea efectelor Deciziei în interesul legii nr. 7/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în dispozitiv, stabilește că: „În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului”. De aceea, pentru considerentele expuse, nici acest motiv de recurs nu este fondat și a fost înlăturat. Următorul motiv de recurs vizează tot nelegala învestire a primei instanțe, prin formularea unei cereri de chemare în judecată anulabile, de către un mandatar care nu avea mandat ad processum pentru legala reprezentare a reclamantei RNP Romsilva, dar nici nu avea capacitate procesuală, determinată de lipsa personalității juridice a Direcției Silvice X. Sub un prim aspect, sunt corecte considerentele instanței de apel care a statuat că nu puteau fi incidente dispozițiile art. 200 C. proc. civ., deoarece cele sesizate nu au făcut obiectul unei proceduri de regularizare la judecătoria inițial sesizată cu cauza. Odată depășită etapa regularizării cererii de chemare în judecată, chestiunile de procedură care vizează regulata sesizare a instanței pot fi discutate pe calea excepțiilor, în condițiile art. 245 și urm. C. proc. civ., precum și, în condițiile legii, în căile de atac. Cu privire la inexistența unui mandat procesual dat Direcției Silvice X de către reclamantă, s-a constatat în apel că RNP Romsilva a acordat Direcției mandat în acest scop, prin adresa nr. 14724/9.11.2009, act prin care se impunea direcțiilor județene să demareze, pe seama RNP, acțiuni prin care să atace în justiție acte derivate din aplicarea legilor fondului funciar, încheiate cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale legii. Întrucât acest mandat nu a fost contestat spre a se stabili lipsa sa de valabilitate, rezultă că Direcția Silvică X a avut, pe temeiul art. 80 C. proc. civ., dreptul de a acționa în justiție. Cât privește capacitatea de a avea și exercita un asemenea drept, trebuie subliniat că Direcția Silvică X este o structură regională a RNP Romsilva. Ca unitate fără personalitate juridică, în subordinea Regiei, direcția silvică are o anumită structură și organizare funcțională, delimitată la realizarea sarcinilor stabilite conform unui Regulament, pe baza căruia, în limitele atribuțiilor legale, i se recunoaște o autonomie funcțională și drept de acțiune. Ca organ al RNP Romsilva, Direcția Silvică X exercită drepturi și obligații ale Regiei, în limitele puterilor conferite, acte care sunt ale persoanei juridice înseși. În lipsa personalității juridice, actele direcției județene se realizează prin director, astfel cum rezultă din art. 6 alin. (9) și art. 19 din Regulamentul de organizare și funcționare a RNP, aprobat prin H.G. nr. 229/2009. Astfel, directorul direcției județene reprezintă interesele Regiei și îndeplinește atribuțiile direcției a cărei legitimare o are în fața autorităților, inclusiv judiciare. Lectura cererii de chemare în judecată permite verificarea respectării acestui mecanism. Acțiunea a fost promovată de RNP Romsilva prin Direcția Silvică X reprezentată de director care a semnat cererea, ca organ reprezentativ al direcției. De aceea, nu se poate primi critica recurentului, urmând a se reține că dezlegările date de instanța de apel respectă acest raționament judiciar. O altă critică a recurentului D. vizează condițiile acțiunii și expune instanței de recurs argumente legate de lipsa legitimării procesuale a RNP Romsilva. Această critică se argumentează pe două aspecte: primul, legat de lipsa dreptului de proprietate a statului asupra terenului forestier care a făcut obiectul tranzacțiilor contestate, al doilea, care delimitează dreptul statului la acțiuni legate de administrarea fondului forestier. În condițiile în care curtea de apel a dezvoltat în cadrul considerentelor argumente care susțin teza calității procesuale a reclamantei, plecând de la dispozițiile art. 2 paragraf A pct. 1 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 229/2009 care aprobă Regulamentul privind organizarea RNP Romsilva, instanța de recurs reține, la rândul său, că atribuțiile Regiei constau în asigurarea integrității fondului forestier care aparține proprietății publice a statului, precum și a celui care aparține altor deținători, fond pe care îl administrează și gestionează. Dreptul de administrare constituit printr-un act de drept public, hotărâre de guvern, este opozabil tuturor subiectelor de drept, deoarece el deservește unui interes public. În scopul exercitării acestui drept, Romsilva are, potrivit art. 3 lit. k) din Regulament, calitate procesuală activă pentru a formula plângere împotriva hotărârilor comisiilor județene emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere și de a formula acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Cum corect a reținut și instanța de apel în motivarea deciziei atacate, acțiunea reclamantei a fost fondată pe motive de nulitate absolută, inclusiv pe baza principiului anulării actului subsecvent actului considerat principal, titlul de proprietate al reclamantului, care a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale de fond funciar. Acest demers corespunde interesului RNP Romsilva de a readuce în fondul forestier suprafața de pădure tranzacționată de pârâți prin contractele atacate. Iar cum acțiunea pentru constatarea nulității actului juridic aparține celor care justifică un interes, caracterizarea interesului justifică în cauză calitatea procesuală a reclamantei. Aceste concluzii lipsesc de sens celelalte critici ale recurentului D. care a susținut că reclamanta nu a dovedit, printr-un certificat de vacanță succesorală, dreptul său real de proprietate asupra fondului forestier tranzacționat, deoarece, cum s-a arătat, RNP Romsilva nu acționează pentru conservarea unui interes personal, ci a unui interes general. Pe aceste considerente criticile recurentului nu sunt fondate, iar decizia curții de apel care face obiectul căii de atac a răspuns în considerente, în mod legal, acestei probleme de drept. Următoarea critică din recurs deduce analizei instanței supreme depășirea limitelor învestirii, pe baza unor fapte care nu au făcut obiectul sesizării, cercetate ex officio , dar și împrejurarea instanțele de fond au ignorat limitele investirii, extinzând acțiunea la temeiuri care, de asemenea, nu au fost invocate în cererea introductivă. Astfel, recurentul D. a motivat că instanța de fond nu s-a raportat, în cercetarea nulității, la aspecte care au fost anterioare sau contemporane momentului încheierii actului atacat, ci a avut în vedere împrejurări ulterioare, inversând în mod nepermis sarcina probei. Pe de altă parte, recurenta SC C. SRL a susținut prin critici că motivul exclusiv al nulității invocate de reclamantă a fost întemeiat pe cauza ilicită și obiect nedeterminat, dar dezvoltarea motivelor de nulitate ar permite concluzia că reclamanta are în vedere, sub această denumire, vânzarea lucrului altuia, care, în mod esențial, imprimă acțiunii un alt regim juridic. Niciuna dintre aceste critici nu este, însă, fondată. Acțiunea introductivă a avut, între altele, ca fundament cauza ilicită, fondată pe reaua-credință a părților la încheierea contractelor succesive de vânzare, argumentele reclamantei plecând de la premisa că vânzătorul D. a cunoscut situația precarității propriului titlu, acționând în scopul fraudării statului, prin vânzarea unui bun în legătură cu care avea conștiința clară că nu îi aparține, iar cumpărătorii au cunoscut și și-au asumat acest risc. În egală măsură, un prim motiv de anulare a contractelor atacate a fost fondat pe principiul efectului nulității titlului transmițătorului, mai exact principiul anulării actului subsecvent. În acest scop, reclamanta a plecat de la premisa că, fiind anulate Hotărârea Comisiei Județene de fond funciar X cu nr. 290/19.12.2008 și titlul de proprietate nr. 8343/decembrie 2006 al reclamantului pentru cele 518 ha pădure, este evident că actele ulterioare, subsecvente celor dintâi, urmează a fi sancționate cu nulitate. Sensul juridic dat de reclamantă motivelor de nulitate permite încadrarea lor ca motive de nulitate absolută, acțiunea fiind corect soluționată conform regimului juridic edictat de lege pentru acest caz. Este, așadar, lipsită de temei aserțiunea recurentei SC C. SRL care susține judecarea acțiunii pe un temei străin sau greșit calificat de instanța de fond și, pe cale de consecință, și argumentul că acțiunea s-a înregimentat juridic greșit. Nu este real nici că instanțele de fond au avut în vedere chestiuni nesesizate de reclamantă prin apărările formulate, dar nici că evaluarea nulității s-a făcut pe baza unor împrejurări ulterioare momentului încheierii actelor atacate. După cum deja s-a afirmat, în acțiune cauza ilicită s-a definit prin reaua-credință a pârâților la data încheierii contractelor, pârâți care aveau premisele cunoașterii precarității titlului transmițătorului. Analiza relei-credințe a avut în speță valențe pe care instanțele de fond le-au verificat și reținut pe temeiul celor afirmate, dar pe baza probelor cercetate. Descrierea modului în care instanțele au apreciat conduita părților nu este de natură a fi considerată o depășire a limitelor învestirii, ci a reprezentat exclusiv rezultatul cercetării judecătorești care a dus la stabilirea stării de fapt, ceea ce reprezintă atributul și obligația unei instanțe de fond. Nu este real nici că, încălcând legea, curtea de apel a reținut drept cauze de nulitate date și fapte care au fost ulterioare actelor atacate. Împrejurarea că decizia evaluată ca probă de instanța de apel, cu nr. 1193/22.12.2010, a fost pronunțată după data încheierii celor două acte atacate nu reprezintă un fapt ulterior. Această decizie a constatat nelegalitatea titlului vânzătorului fondată pe temeiuri chiar anterioare emiterii sale, evenimente care au precedat, în mod evident, încheierea contractelor. Valorificând cele stabilite prin această decizie, instanța de apel a continuat să stabilească elementele relei-credințe a părților la data încheierii actelor, estimând dacă acestea au avut o conduită conformă sau nu cu legea. Niciun element de fapt ulterior datei încheierii contractelor nu a fost identificat drept cauză de nulitate, chiar dacă recurentul consideră că reprezintă un astfel de fapt decizia nr. 1193/2010. Un alt motiv de casare, invocat de ambii recurenți, deduce instanței de casare critici referitoare la împrejurarea că probele cauzei au fost analizate trunchiat, că instanța de apel a făcut o selecție de probe, „convenabile” soluției adoptate, că a avut în vedere aspecte lipsite de importanță în planul probațiunii juridice, cum ar fi, de exemplu, caracterele cu care a fost tehnoredactat contractul de vânzare încheiat cu pârâta SC C. SRL, precum și împrejurarea că instanța a operat excesiv cu prezumții și analogii. Nici aceste critici nu sunt fondate. Verificarea considerentelor deciziei recurate permite facil observația că instanța de apel a evaluat și interpretat probele printr-o analiză vastă, complexă și evaluând încrucișat atât susținerile părților, cât și probele administrate. Se poate observa, prin lectura considerentelor, că în apel au fost analizare în detaliu înscrisuri depuse de toate părțile, deopotrivă hotărârile care, în opinia recurentului, au fost ignorate, deși aveau forța de a proba contrariul celor afirmate de reclamantă. În aceste condiții, deși recurenta SC C. SRL invocă o selecție arbitrară, trunchiată a probelor, nu indică totuși care au fost probele care, în opinia sa, au fost ignorate. Împrejurarea că atașat acestui motiv de recurs recurenta SC C. SRL reconstituie starea de fapt într-o manieră proprie nu reprezintă chestiuni care să intre în sfera analizei legalității deciziei, ci reprezintă o solicitare implicită de reevaluare a fondului, a stării de fapt, ceea ce, în cazul recursului în casație, este inadmisibil. Deși se critică stabilirea stării de fapt pe bază de prezumții și analogii, Înalta Curte arată că operarea cu prezumții de către judecător ține, implicit - ca regulă generală - de examenul stării de fapt, atunci când legea nu stabilește pentru un fapt supus probațiunii reguli speciale de probă. Prezumțiile sau analogiile sunt o componentă necesară a raționamentului inductiv-deductiv al instanței și reprezintă pârghii necesare pentru coroborarea probelor. Se poate observa că recurentul nu critică mecanismul prezumției - adică acela ca o concluzie a magistratului asupra faptului prezumat să plece necesar de la un fapt cunoscut și deplin demonstrat - ci operarea cu prezumții și caracterul lor excesiv care, însă, nu este demonstrat. Operând cu prezumții, instanța poate valorifica orice date și fapte cunoscute, fie că ele se bazează pe probe cu înscrisuri, testimoniale sau probe materiale, de aceea nu a fost excesiv ca instanța să analizeze circumstanțele încheierii actelor contestate prin raportare inclusiv la grafica contractului de vânzare sau faptul că acesta nu corespunde unui tipic care, în mod obișnuit, înfățișează acest gen de operațiuni. Înlăturând și aceste critici, instanța de recurs arată că numai acest răspuns corespunde criticilor de nelegalitate, de aceea nu va verifica și starea de fapt, astfel cum a fost stabilită în apel. Critica de nelegalitate fondată pe greșita aplicare a legii de drept material a constat, în opinia recurenților, în omisiunea aplicării dispozițiilor referitoare la ocrotirea dobânditorului de bună-credință, consacrate atât în plan legislativ, cât și în jurisprudență. Nici această critică nu este fondată. Instanța de apel a consacrat analizei bunei-credințe un amplu spațiu în cadrul considerentelor, tocmai pentru a putea da eficiență dispozițiilor care ocrotesc buna-credință a dobânditorului dreptului real în astfel de tranzacții, constatând, însă, pe baza probatoriului în stabilirea stării de fapt, că SC C. SRL nu poate fi considerată cumpărător de bună-credință și, astfel, nu au putut fi aplicate dispozițiile legale a căror ignorare recurenții o pretind. Cu acest răspuns Înalta Curte reafirmă cu nu poate valorifica, în cadrul unui control exclusiv de legalitate, premisele de fapt pe care recurenții le oferă printr-o reașezare a situației de fapt în cadrul recursurilor formulate. În fine, un ultim motiv de recurs vizează necercetarea cauzei pe fond. Recurentul D. solicită instanței să constate că un just demers jurisdicțional impunea instanței de apel să cerceteze, prin aplicarea dreptului comun, care este situația succesiunii defunctului G., pentru a se stabili, în cele din urmă, că pârâtul D. are vocație succesorală la moștenirea defunctului. Instanța de recurs arată că, în limitele cadrului procesual, verificările instanței de fond au fost corect delimitate la verificarea validității actelor în circumstanțele existente la data încheierii lor. Orice demers, circumstanțial sau aflat în conexiune cu cauza, ținea de modul în care părțile au putut să procure probe prin care să-și susțină apărările. În acest sens, pentru a combate evidența demonstrată prin anumite probe ale cauzei, revine părților interesate obligația de a administra probe contrare, în lipsa cărora nu se poate opune instanței o lipsă de rol activ în soluționarea litigiului. De aceea, pe aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție a înlăturat toate criticile recurenților, respingând recursurile formulate de pârâți ca nefondate potrivit art. 496 C. proc. civ., și, implicit, cererile acestora vizând plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ.