ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3465/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 23.11.2016 sub nr. x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

- stabilirea faptului ca reclamantul și pârâta vor exercita în comun autoritatea părintească cu privire la minorul C.;

- stabilirea locuinței minorului la domiciliul pârâtei, mama acestuia;

- stabilirea obligației ambilor părinți la cheltuielile necesare privitoare la creșterea și educarea minorului, astfel cum s-a solicitat prin prezenta cerere;

- stabilirea în favoarea sa și în interesul minorului a unui program de relații personale care să permită petrecerea unui timp egal cu copilul de către ambii părinți, iar în subsidiar;

- stabilirea în favoarea sa și în interesul minorului a unui program de relații personale astfel cum este detaliat în prezenta cerere.

Prin sentința civilă nr. 4550 din 12.07.2017 Judecătoria Buftea a admis excepția prematurității, invocată din oficiu, A respins capătul de cerere privind măsura asiguratorie, ca prematur formulat. A admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. A dispus exercitarea autorității părintești cu privire la minorul C., în comun de către ambii părinți. A stabilit locuința minorului C., la mamă. A stabilit în favoarea reclamantului, program de vizită al minorului C., după cum urmează:

- în primul și al treilea sfârșit de săptămână, începând de vineri ora 18:00 și până duminică ora 18:00;

- vacanța de iarnă va fi petrecută după cum urmează: în anii pari, săptămâna în care se sărbătorește Crăciunul va fi petrecută cu tatăl, iar săptămâna în care se sărbătorește Revelionul va fi petrecută cu mama, iar în anii impari, săptămâna în care se sărbătorește Crăciunul va fi petrecută cu mama, iar săptămâna în care se sărbătorește Revelionul va fi petrecută cu tatăl;

- în vacanța de primăvară, săptămâna în care se sărbătorește Pastele va fi petrecută în anii impari cu tatăl, iar în anii pari, cu mama;

- în vacanța de vară, în perioada 30.06-15.07, respectiv 31.07-15.08; Reclamantul va lua minorul de la domiciliul mamei și îl va aduce înapoi la acest domiciliu, la sfârșitul perioadelor de vizită. Pentru intervalul stabilit în perioada vacanțelor de iarnă, primăvară și vară, tatăl va lua minorul cu începere de la ora 9 a primei zile a intervalului și până cel târziu la ora 20 a ultimei zile a intervalului. Pe parcursul vizitelor desfășurate la domiciliul tatălui, acesta o va informa zilnic pe mamă cu privire la situația minorului, iar mama are dreptul să ia zilnic legătura cu copilul, prin intermediul telefonului, precum și a oricăror alte mijloace de comunicare. Tatăl are dreptul de a lua legătura zilnic cu minorul prin intermediul telefonului, precum și a oricăror alte mijloace de comunicare, în perioadele în care acesta se află în grija mamei, cu respectarea cerințelor privind programul de activități școlare/extrașcolare ale minorului, precum și a programului de odihnă a acestuia. Tatăl are dreptul de a fi înștiințat despre starea de sănătate și despre situația educaționala a minorului. A respins în rest cererea ca neîntemeiată și a luat act că părțile solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Tribunalul Ilfov, secția civilă, prin Decizia nr. 1203/A din 28 martie 2018, a luat act de renunțarea la judecata cererii de apel principal formulată de apelanta pârâtă B., împotriva sentinței civile nr. 4550 din 12.07.2017 pronunțată de Judecătoria Buftea, în Dosarul nr. x/2016.

A respins, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelantul reclamant A. și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 750 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii, pârâta B. a declarat recurs, înregistrat ia Tribunalul Ilfov, la data de 21 iunie 2018.

Prin adresa din 23.07.2018, Tribunalul Ilfov a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluționare, Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 26 iulie 2018 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7.

Prin rezoluția completului din data de 21 august 2018, s-a fixat termen de judecată la 5 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) și art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepție pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect exercitarea autorității părintești.

În conformitate cu art. 97 din cod, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile ciulilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor culților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului, în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți la cazurile de atribuire expresa a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora; "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că; "Recursul urmărește să impună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, in condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia; "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil ca Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență. în acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzuta în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți, de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competență nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel, ținând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curțile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanță competentă pentru soluționarea recursului de față, dat fiind că; "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora; "în cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil și stabilește, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absența unei norme privind competența de atribuțiune pentru soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză; "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare."

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teza C. proc. civ., conform cărora; "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Ilfov revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului. văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului formulat de pârâta B. împotriva Deciziei civile nr. 1203/A din 28 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 05.10.2018.