ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3501/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5822, pronunțată la data de 17 noiembrie 2017 în dosar nr. x/2016 de Judecătoria Râmnicu Vâlcea, au fost admise acțiunea principala și cererea adițională formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.; a fost respinsă cererea reconvențională, precizată, formulată de pârâtul B. în contradictoriu cu reclamanta A. și obligat pârâtul să plătească în favoarea minorului suma de 373 RON, lunar, cu titlu de pensie de întreținere, începând cu data de 17.11.2017 și până ia majoratul minorului sau noi dispoziții ale instanței. Totodată au fost stabilite legături personale între tată și minor, la domiciliul tatălui, după următorul program: prima și a treia săptămână din lună, de vineri seara, de la ora 16, până duminică seara, orele 16; în anii cu număr impar, în prima zi de Paști și a doua zi de Crăciun; în anii cu număr par minorul va petrece Revelionul cu mama și în anii cu număr impar, cu tatăl; atât tatăl cât și mama vor sărbători anual ziua de naștere a minorului, alături de minor, chiar dacă în ziua respectivă minorul ar trebui să stea cu celălalt părinte; o săptămână în vacanța de iarnă; o săptămână în vacanța de Paști, două săptămâni în vacanța de vară și obligat pârâtul la piața sumei de 1.040 RON, cheltuieli de judecată, către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul B., apel respins de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin decizia nr. 628/A din 31 mai 2018.

Pârâtul B. a formulat recurs împotriva acestei din urmă decizii, recurs înregistrat la Tribunalul Vâlcea și înaintat prin adresa din 16.08.2018 Înaltei Curți de Casație și Justiție

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 27 august 2018 și trimis spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 9.

Prin rezoluția completului din data de 29 august 2018 s-a fixat termen de judecată la 9 octombrie 2018 în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în judecarea cererii de recurs.

La acest termen Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale în soluționarea recursului de față, în raport de dispozițiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepția, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de către Tribunalul Vâlcea într-un litigiu având ca obiect pensie de întreținere și stabilire program vizitare minor.

Potrivit dispozițiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum si a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării, unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Din norma de competență citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a Înaltei Curți.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăsește în conținutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenței de atribuțiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanță-, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluție legislativă diferită, prin indicarea expresă și limitativă a cazurilor de atribuire a competenței în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, ar echivala cu nesocotirea intenției legiuitorului ia edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți ia cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare ia lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" și art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora "competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenționat consacrarea Înaltei Curți ca instanță de drept comun pentru soluționarea recursurilor.

Rațiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curți îi revine prin lege competența de soluționare a recursului. De altfel, aceiași scop îl urmărește și recursul soluționat de alte instanțe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea și aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituție, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competență în soluționarea recursurilor, în absența unei norme exprese de competență în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituție prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casație și Justiție "potrivit competenței sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce precedă, se constată că nu este prevăzută în mod expres competența Înaltei Curți de Casație și Justiție de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanțelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispozițiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., curțile de apel sunt competente să soluționeze recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Cum în speță, judecătoria a fost învestită în primă instanță cu judecarea acțiunii, iar apelul a fost soluționat de tribunal, rezultă că nu este incidență norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competența în materia recursului a instanței supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curții de apel și, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire ia alte hotărâri ale instanțelor), care să atragă competența de judecată în recurs a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În aplicarea acestor norme, competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Vâlcea revine instanței ierarhic superioare, anume Curții de Apel Pitești, instanță în favoarea căreia Înalta Curte urmează a decima competența de soluționare a recursului, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 628/A din 31 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, în favoarea Curții de Apel Pitești.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09.10.2018.