ÎCCJ, Decizia nr. 95/2017

Acțiunea disciplinară; Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Judecătoriei Bacău, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. r) și lit. t) teza a ll-a, raportat la art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în „lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, în condițiile legii”, precum și „exercitarea funcției cu gravă neglijență”.

Soluția instanței de disciplină; Prin Hotărârea nr. 12/J din 1 iunie 2016, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a respins excepția necompetenței materiale și funcționale a Inspecției Judiciare, ca neîntemeiată. Totodată, a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Judecătoriei Bacău, sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcția de judecător pe o perioadă de 3 luni”, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a ll-a, raportat la art. 99 1 alin. (2) și lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cererea de recurs; Împotriva Hotărârii nr. 12/J din 1 iunie 2016, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs pârâtul judecător A., solicitând admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii disciplinare, ca nefondată. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Sub un prim aspect, recurentul a învederat că hotărârea atacată nu cuprinde în mod clar și explicit motivele pentru care s-a dispus respingerea excepției necompetenței funcționale și materiale a Inspecției Judiciare, respectiv nu rezultă temeiul în baza căruia s-a apreciat că Inspecția Judiciară are competența de a analiza și cenzura motivarea hotărârilor judecătorești. Cât privește aspectele reținute cu privire la pretinsa studiere superficială a cauzei, ce-i este reproșată în context disciplinar, acestea vizează activități specifice actului de justiție, ce pot fi cenzurate numai în cadrul controlului judiciar. De asemenea, recurentul consideră că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, întrucât nu s-a constatat în mod exact că motivarea încheierii în discuție lipsește în totalitate, astfel cum prevede textul legal incriminator invocat, ci s-au reținut doar aprecieri asupra unei motivări, în condițiile în care, respectiva încheiere a fost supusă controlului de legalitate al judecătorului de cameră preliminară din cadrul instanței superioare. Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare, autorul recursului a susținut punctual, cu referire la fiecare situație factuală reținută în cadrul laturii obiective a fiecărei abateri disciplinare invocate, la dispozițiile legale incidente, la particularitățile concrete ale speței și la susținerile formulate în apărare, în esență, faptul că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât nu sunt întrunite cumulativ elementele constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa. Mai mult, în privința abaterii reglementate de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, magistratul a menționat că nu este întrunită situația premisă pentru atragerea răspunderii sale disciplinare sub acest aspect și pentru faptul că textul legal se referă la mai multe hotărâri, iar nu la una singură, întrucât nu s-ar viza sancționarea unui caz izolat și îndoielnic ori scuzabil, ci o conduită constantă în sensul respectiv.

Apărările intimatei; Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, raportat la dispozițiile art. 489 alin. (2), cu aplicarea art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., excepția nulității recursului, întrucât recurentul nu a indicat motivele de nelegalitate sau de netemeinicie ale hotărârii atacate, ci s-a limitat la prezentarea situației de fapt reținute în cuprinsul acesteia. În subsidiar, s-a solicitat motivat, cu referire punctuală la aspectele expuse în acțiunea disciplinară, la probele administrate și la considerentele reținute de instanța de disciplină, respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs; Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului A.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, în sensul și pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed. Primul motiv invocat vizează lipsa considerentelor pe care se întemeiază soluția dată excepției necompetenței funcționale și materiale a Inspecției Judiciare , caz prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Potrivit acestui text legal, casarea unei hotărâri se poate cere atunci „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”. Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată. Susținerile magistratului privind nemotivarea, sunt contrazise de conținutul hotărârii, în care instanța de disciplină și-a expus considerentele care au determinat-o să respingă excepția menționată, aspect care denotă îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 425 alin. (1) C. proc. civ. Se constată, astfel, că excepția necompetenței funcționale și materiale a Inspecției Judiciare , invocată de pârâtul judecător, a fost examinată prin prisma reglementărilor normative aplicabile, fiind avute în vedere în mod corect dispozițiile art. 3 alin. (2) lit. b) din Hotărârea nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii , care reglementează atribuțiile inspectorilor judiciari în ceea ce privește activitatea și conduita judecătorilor. Ținând cont de faptul că, din conținutul hotărârii, reiese că au fost analizate toate aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției cu privire la apărarea părții, și, întrucât, argumentarea este logică și coerentă, precum și în acord cu dispozițiile legale incidente, nu se poate constata o nemotivare, fiind respectate prevederile art. 50 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 317/2004. Împrejurarea că instanța de disciplină a apreciat că motivele invocate de pârât în susținerea excepției reprezintă apărări de fond și le-a analizat odată cu fondul, nu are semnificația propusă de recurent și nu poate atrage nelegalitatea hotărârii din această perspectivă, câtă vreme, în cuprinsul analizei, secția pentru judecători a expus punctual argumentele care au format opinia instanței sub respectivul aspect. Cât privește raționamentul secției referitor la încadrarea faptei constând în nemotivarea corespunzătoare, în abaterea ce vizează nemotivarea totală, acesta reprezintă un aspect de legalitate a încadrării juridice, ce nu poate fi reproșat instanței din perspectiva contradictorialității. În privința corectitudinii respectivului raționament, aceasta urmează a fi analizată în cadrul criticilor de nelegalitate formulate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Ca atare, se reține că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea. În ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele de nelegalitate dezvoltate de recurent au în vedere încălcarea legii de drept substanțial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare reținute în sarcina sa. 6.1. Relativ la criticile formulate din perspectiva primei abateri disciplinare, Înalta Curte constată netemeinicia lor. Conform art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constituie abatere disciplinară „exercitarea funcției cu gravă neglijență”. Această normă vine în completarea art. 4 din legea menționată, care dispune că judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și obligațiile persoanelor, precum și egalitatea lor în fața legii și să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanților la procedurile judiciare, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, precum și a art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, care prevede că judecătorii și procurorii au îndatorirea să promoveze supremația legii, statul de drept și să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor. În speță, în cadrul controlului judiciar exercitat pe calea de atac a recursului, se constată că sunt întrunite elementele constitutive ale acestei abateri reținute în sarcina pârâtului judecător. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că, sub aspect obiectiv, faptele reținute au natura unui act de justiție înfăptuit cu înfrângerea unei valori sociale. În cauză, valoarea socială lezată o reprezintă relațiile sociale referitoare la realizarea activității de justiție atât în sensul larg, cât și în sensul restrâns al acestei noțiuni, care presupune, pe lângă organizarea și funcționarea organelor judiciare și înfăptuirea corectă a actului de justiție, pe planul raportului juridic de muncă aceste relații transpunându-se în obligații și îndatoriri profesionale ale judecătorilor, stabilite prin legi și regulamente. Sub acest aspect, este de observat că faptele reținute prin hotărâre sunt de netăgăduit, ele fiind dovedite prin materialul probator administrat, fără a fi infirmate prin vreun alt mijloc de dovadă administrat în prezenta cale de atac. În ceea ce privește grava neglijență, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 99 1 alin. (2) din aceeași lege, că aceasta există „atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”. Respectarea dispozițiilor procedurale și regulamentare, ca și a principiilor și drepturilor fundamentale ale părților, reprezintă o îndatorire de serviciu. În conformitate cu dispozițiile art. 371 C. proc. pen., „Judecata se mărginește la faptele și persoanele arătate în actul de sesizare", iar potrivit dispozițiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen., „dacă s-au formulat cereri și excepții(.), judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere motivată (...) la expirarea termenului prevăzut de art. 344 alin. (4)". Se constată că instanța de disciplină a acordat o corectă semnificație faptului, probat necontestat, că, pe întregul parcurs al instrumentării cauzei, recurentul judecător s-a aflat într-o permanentă confuzie în ceea ce privește actul de sesizare al instanței, inculpații în cauză și infracțiunea pentru care aceștia au fost trimiși în judecată. Astfel, la termenul din 28 ianuarie 2014, față de solicitarea avocatului părții vătămate, s-a consemnat în încheiere că nu se poate efectua cercetarea judecătorească și cu privire la SC B. SRL, deoarece împotriva ei a fost dată o soluție de neîncepere a urmăririi penale și s-a acordat termen pentru stabilirea cadrului procesual. La termenul următor, din 20 februarie 2014, s-a pus în discuție, la solicitarea părților, trimiterea cauzei la judecătorul de cameră preliminară și, raportat la dispozitivul încheierii din 6 noiembrie 2013, rectificarea obiectului cauzei, din plângere împotriva rezoluțiilor sau ordonanței procurorului de netrimitere în judecată, în infracțiunea de înșelăciune, fără a se menționa art. (art. 297 alin. (1) sau art. 215 alin. (1), (3) C. pen. de la 1968), pentru ca, ulterior, prin încheierea din 25 aprilie 2014, să se constate legalitatea sesizării instanței cu „Rechizitoriul" nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, privind pe inculpații persoane fizice C., D. și E., trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. Concret, în încheierea anterior enunțată: chiar din partea introductivă, s-a reținut eronat că pe rolul instanței se află cauza având ca obiect legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în Dosarul nr. x/P/2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererile și excepțiile formulate de inculpata petentă, contrar dispozițiilor ce reglementează procedura camerei preliminare, reținându-se greșit în considerentele încheierii, că nu au fost formulate astfel de cereri și excepții de către inculpat, pentru ca, apoi, să se constate, de asemenea, eronat, legalitatea unui rechizitoriu inexistent și să se menționeze doar cei trei inculpați persoane fizice, pronunțându-se doar cu privire la situația juridică a acestora, și pentru o altă infracțiune, decât cea cu privire la a cărei săvârșire a fost admisă plângerea împotriva soluției procurorului de netrimitere în judecată și reținută cauza spre judecare, fără a se analiza și a se pronunța și cu privire la situația juridică a inculpatei persoană juridică. Și la termenele de judecată ce au urmat (13 noiembrie 2014, 15 ianuarie 2015 și l9 februarie 2015), reiese aceeași indecizie a instanței cu privire la obiectul cererii și la părți, deși apărătorul inculpatei petente SC B. SRL , a insistat cu privire la faptul că respectiva calitate, de inculpat în cauză, a fost dobândită prin încheierea definitivă din 6 noiembrie 2013. Abia prin încheierea din 19 martie 2015, la un interval de timp de aproximativ un an și jumătate de la data învestirii instanței, recurentul judecător, președinte al completului, a pus în discuție încheierea din data de 6 noiembrie 2013, prin care s-a admis plângerea la soluția procurorului și a dispus introducerea în cauză și a inculpatei petente SC B. SRL , alături de ceilalți 3 inculpați persoane fizice, pentru infracțiunea de înșelăciune cu privire la calitatea mărfurilor prev. de art. 297 alin. (1), reținută prin această încheiere. Cu toate acestea, în preambulul încheierilor ce au urmat (30 aprilie 2015, 4 iunie 2015, 17 septembrie 2015, 22 octombrie 2015, 19 noiembrie 2015, 3 decembrie 2015), a continuat să facă trimitere la infracțiunea de înșelăciune prevăzută de art. 244 din N.C.P. Ulterior, la termenul din 22 decembrie 2015, a pus, în cele din urmă, în discuție, schimbarea încadrării juridice, din infracțiunea prev. de art. 297 alin. (1) C. pen. de la 1968, în cea prevăzută de art. 244 alin. (1) din N.C.P. Este adevărat că încheierea de cameră preliminară pronunțată la data de 25 aprilie 2014, contestată de către inculpații persoane fizice și de inculpata persoană juridică, nu a fost desființată de către instanța de control judiciar, respectiv, Tribunalul Bacău. Însă, în motivarea Încheierii de cameră preliminară nr. 136 din 23 septembrie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/180/2013/al, Tribunalul Bacău a făcut trimitere în mod expres la limitele impuse de dispozițiile art. 425 1 C. proc. pen., instanța de control judiciar reținând și că încheierea instanței de fond conține erori, care pot și trebuie soluționate de instanța de fond. Semnificativ în contextul expus este și faptul că sentința penală pronunțată in cauză de către recurent a fost desființată în totalitate, de către Curtea de Apel Bacău, prin Decizia penală nr. 698 din 16 iunie 2016, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Ca atare, neprocedând conform dispozițiilor art. 345 alin. (1), art. 371 și art. 374 alin. (1) C. proc. pen. , norme imperative instituite de legiuitor pentru asigurarea unui cadru strict, disciplinat, al procesului penal, recurentul se face vinovat de săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, cu referire la art. 99 1 alin. (2) din aceeași lege, așa cum, pe bună dreptate, a reținut secția pentru judecători. Susținerile recurentului, în sensul că, în speța examinată, în opinia sa, actul de sesizare nu ar fi încheierea din 6 noiembrie 2013, nu înlătură caracterul imputabil al încălcării normelor menționate. Împrejurarea că acest aspect a fost stabilit în mod definitiv de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău confirmă atât situația de fapt reținută, cât și caracterul grav al încălcării, recurentul nesocotind caracterul obligatoriu al celor astfel dispuse. Apărările formulate de recurent, incluzând considerații personale, care nu sunt în concordanță cu interpretarea logică, teleologică și gramaticală a textelor de referință, motivațiile legate de caracterul de noutate al instituțiilor de drept în discuție, ca și elementele jurisprudențiale invocate, rezultate din situații de fapt diferite, nu pot fi primite, atâta timp cât acestea nu dovedesc inexistența faptelor sau lipsa unuia dintre elementele constitutive ale abaterii disciplinare și nu înlătură obligațiile personale ale judecătorului de a verifica și de a asigura desfășurarea procesului în condiții de legalitate. Prin urmare, existența unei nesocotiri evidente, indiscutabile, din culpă, a normelor de drept procesual invocate a fost în mod corect stabilită de instanța de disciplină. În ceea ce privește caracterul grav al nesocotirii dispozițiilor în discuție, instanța de disciplină a circumscris în mod corect fapta reproșată recurentului unor încălcări ale normelor de drept procesual de o gravitate deosebită, care a avut drept consecință vătămarea drepturilor sau intereselor inculpatei persoane juridice, parte în respectiva cauză, întrucât s-au creat premisele încălcării dispozițiilor art. 21 alin. (3) și ale art. 124 alin. (2) din Constituția României, privind dreptul la un proces echitabil și garantarea unei justiții unice, imparțiale și egale tuturor persoanelor. Pe de altă parte, o consecință a faptelor imputate o reprezintă percepția petiționarilor și a opiniei publice asupra justiției, aprecierile negative ale acestora fiind determinate de lipsa de încredere în obiectivitatea și corectitudinea judecătorului care participă la soluționarea unui dosar. În speță, această urmare este dovedită chiar de conținutul sesizării adresate Inspecției Judiciare de către petenta persoană juridică, în care aceste suspiciuni au fost învederate în mod explicit. Semnificativ din perspectiva examinată este și faptul că recurentul nu neagă faptele în materialitatea lor, acordându-le însă propria semnificație și minimalizându-le gravitatea. Pentru aceste argumente, Înalta Curte consideră că se poate reține, în sensul dispozițiilor art. 99 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, îndeplinirea condiției referitoare la caracterul de gravitate. În ceea ce privește condiția referitoare la inexistența oricărei justificări a greșelilor constatate, instanța reține că, raportat la caracterul imperativ al normelor de referință și la importanța instituției reglementate, precum și la îndelungata perioadă în care conduita s-a manifestat, modalitatea în care recurentul judecător a procedat în privința cauzei penale examinate, nu poate fi justificată de considerentele expuse în apărare și care reprezintă, în esență, aprecieri personale, ce nu sunt în concordanță cu litera și spiritul respectivelor norme. Recurentul nu se poate prevala nici de noutatea instituțiilor de drept incidente. Pe de o parte, modul ezitant și inconsecvent în care, pe tot parcursul instrumentării cauzei penale de referință, judecătorul a stabilit obiectul pricinii, părțile, calitatea acestora, cadrul legal aplicabil, ca și modul în care acesta a consemnat sau nu și a soluționat la un moment dat cererile formulate, confirmă cele reținute de Secția pentru judecători cu privire la superficialitatea de care a dat dovadă magistratul în studierea dosarului dedus judecății și a dispozițiilor legale incidente. Pe de altă parte, respectivele chestiuni de drept reprezintă aspecte și noțiuni generale care nu presupun cunoștințe aprofundate referitoare la noile instituții. Este adevărat că actul de judecată în sine nu poate fi supus cenzurii în acest cadru, însă conduita magistratului, care nu a respectat dispozițiile legale în anume situație poate fi examinată într-o astfel de procedură, în condițiile în care, în cadrul atribuțiilor sale de serviciu, judecătorul cauzei trebuie să manifeste o diligență sporită în respectarea normelor de drept material și procesual. De aceea, Înalta Curte consideră că, pe bună dreptate, această încălcare a normelor de procedură din gravă neglijență, reproșată recurentului, prin modul în care s-a săvârșit, a fost plasată în sfera abaterilor disciplinare. Astfel, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește, prin secțiile sale, rolul de instanță de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, pentru faptele prevăzute în Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare”. În același context, Înalta Curte reamintește faptul că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, publicată în M. Of., Partea I nr. 131 din 23 februarie 2012, Curtea Constituțională a respins obiecțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 și ale Legii nr. 317/2004. Este semnificativ de precizat faptul că, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) teza a II-a din Legea fundamentală, deciziile Curții Constituționale „sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor” iar în conformitate cu prevederile Deciziei Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995 „puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului ci și considerentelor pe care se sprijină acestea”. Or, în considerentele Deciziei nr. 2/2012, referitor la dispozițiile legale privind exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Curtea Constituțională a statuat că „reglementările menționate nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege”. În aceeași decizie, instanța de contencios constituțional, reluând argumentele expuse într-o decizie a sa anterioară (respectiv Decizia nr. 588/2007) a reținut că textul legal în discuție „nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Astfel, de esența înfăptuirii actului de justiție este supunerea judecătorului în fața legii și, ca un corolar al acestei cerințe, respectarea normelor de procedură. Consiliul Superior al Magistraturii, în virtutea rolului său constituțional de garant al independenței justiției, îndeplinește rolul de instanță de judecată, prin secțiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, așadar și în situația nerespectării, de către aceștia, cu rea-credință sau din gravă neglijență, a normelor de procedură. Obiectul judecății îl constituie însă numai abaterile disciplinare, așadar conduita magistraților, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de aceștia”. 6.2. În continuarea analizei, se constată că criticile de nelegalitate formulate din perspectiva celei de-a doua abateri disciplinare sunt, în parte, întemeiate. Prin considerentele hotărârii atacate, secția pentru judecători în materie disciplinară, a apreciat că încheierii de cameră preliminară pronunțate de recurentul judecător la data de 25 aprilie 2014 îi lipsește total motivarea, motiv pentru care a stabilit angajarea răspunderii disciplinare a magistratului și în temeiul dispozițiilor art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Argumentarea acestei soluții s-a întemeiat pe redarea unor inadvertențe și erori menționate de judecătorul pârât în cuprinsul respectivei încheieri. Examinarea conținutului încheierii relevă faptul că, într-adevăr, au fost inserate date care nu aveau corespondent în realitate, făcându-se trimitere la o situație de fapt și de drept eronate, ceea ce denotă încălcarea dispozițiilor procedurale ce reglementează conținutul unei hotărâri judecătorești. Ca atare, existența faptei culpabile în materialitatea ei a fost corect reținută. Tot în mod just s-au reținut și consecințele negative, concretizate în prelungirea nejustificată a procesului și în vătămarea dreptului părților la un proces echitabil, precum și existența vinovăției magistratului, rezultată din modul defectuos de studiere a dosarului și de aplicare a dispozițiilor legale. Relativ la încadrarea juridică a faptei, raportarea conținutului acesteia la particularitățile cauzei și la dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, impune, însă, o concluzie diferită de cea a instanței de disciplină. În speță, deși Secția pentru judecători a reținut că, în concret, ceea ce se reproșează, sub aspectul situației de fapt, judecătorului, este o motivare necorespunzătoare, iar nu completa nemotivare, determinarea practică a normei aplicabile situației juridice concrete cu care instanța de disciplină a fost învestită, s-a făcut în mod eronat. Prin dispozițiile art. 99 lit. r) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară: „lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, în condițiile legii”. În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, considerentele necorespunzătoare expuse în cuprinsul încheierii de cameră preliminară pronunțate de recurentul judecător la data de 25 aprilie 2014, respectiv modul criticabil în care, în acest unic caz, magistratul a motivat o hotărâre, nu confirmă existența situației premisă reglementate de textul legal menționat. Nu orice motivare incorectă a unei hotărâri judecătorești, ce ar putea, prin menționarea unor aspecte sau elemente eronate, să fie apreciată ca fiind străină cauzei, mai puțin tehnică ori incompletă, contradictorie sau necorespunzătoare, poate justifica sancționarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004. Semnificativ este faptul că, în speță, se reproșează recurentului judecător modalitatea de motivare în ceea ce privește o singură hotărâre redactată. În acest sens, se constată că fapta, așa cum a fost reținută, nu întrunește elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în modalitatea care rezultă din interpretarea literală, gramaticală, logică și teleologică a textului incriminator. Astfel, nu s-a demonstrat, pe de o parte, nici caracterul repetitiv al faptei iar, pe de altă parte, nu s-a obiectivat nici existența unei fapte care, chiar singulară, să fie de o asemenea gravitate încât să atragă per se incidența textului incriminator în discuție. Prin urmare, acțiunea disciplinară a fost în mod nelegal admisă în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Se observă, însă, că, deși nu reprezintă o abatere disciplinară distinctă, nerespectarea indiscutabilă a prevederilor procedurale care reglementează conținutul hotărârii judecătorești, în modalitatea reliefată în hotărâre, se înscrie în contextul și în completarea celorlalte acte materiale de nesocotire, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual deja constatate, pentru aceleași considerente - aplicabile mutatis mutandis - și impune angajarea răspunderii disciplinare a judecătorului A. și pentru această faptă. Regimul sancționator aplicabil este însă cel atras tot în temeiul art. 99 lit. t) teza a II-a din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru exercitarea funcției cu gravă neglijență, abatere dedusă și din examinarea în ansamblu a modului de instrumentare a cauzei penale în discuție, grefat pe un cumul de nereguli săvârșite în maniera anterior expusă. Încadrând în drept în mod greșit fapta, instanța de disciplină a pronunțat, sub acest aspect, o hotărâre nelegală, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate judecătorului cercetat, în raport cu constatările acestei instanțe, în sensul că, faptele culpabile reținute în sarcina sa sunt subsumate totuși unei singure abateri, ceea ce diminuează gradul răspunderii, Înalta Curte apreciază că se impune o reapreciere asupra sancțiunii acordate, care să respecte pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual în faza adoptării soluției, precum și principiul proporționalității, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Sub acest aspect , este de observat că sancțiunea disciplinară constând în „suspendarea din funcția de judecător pe o perioadă de 3 luni”, aplicată recurentului în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este penultima dintre sancțiunile disciplinare ce se pot aplica magistraților, astfel cum acestea sunt enunțate la art. 100 lit. a) - e) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte consideră că abaterea disciplinară săvârșită de judecătorul A., constatată în privința unei singure cauze instrumentate, cu tot caracterul ei de a aduce atingere prestigiului justiției și drepturilor procesuale ale părților, nu are gradul de gravitate care să-i atragă o sancțiune atât de aspră. Ca urmare, față de prevederea de la art. 100 din Legea nr. 303/2004, potrivit căreia sancțiunile ce se pot aplica trebuie să fie proporționale cu gravitatea abaterilor, apare necesar să se reevalueze sancțiunea aplicată magistratului, în sensul de a i se aplica o altă sancțiune, mai puțin severă. Ținând cont de faptul că mutarea disciplinară a magistratului nu ar avea eficiența urmărită, se constată că trebuie să se aprecieze asupra posibilității de a i se aplica o altă sancțiune care să nu îl îndepărteze din instanță, dar, în același timp, să-i atragă atenția asupra gravității faptelor comise și a consecințelor acestora. În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispozițiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8, recursul este fondat și va fi admis. Se va casa în parte hotărârea atacată și, în consecință, se va admite în parte acțiunea disciplinară exercitată împotriva judecătorului A.. În baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare, se va aplica recurentului sancțiunea diminuării indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 6 luni, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza a ll-a din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare. Totodată, se va respinge, ca nefondată, acțiunea disciplinară privind abaterea prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările și completările ulterioare.