ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

ÎCCJ

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3516/2018

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3516/2018 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Roman sub nr. x/2011 (ca urmare a disjungerii din Dosarul nr. x/2009 al aceleiași instanțe), reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat instanței obligarea pârâților Comisia pentru aplicarea fondului funciar de pe lângă Prefectura județului Neamț și Comisia de aplicare a legii fondului funciar a comunei Ruginoasa, județul Neamț, la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor compuse din terenuri și construcții situate în localitatea Bozienii de Sus, comuna Ruginoasa, județul Neamț, care au fost preluate de stat, în perioada regimului comunist, în temeiul Legii nr. 83/1949, de la autoarea lor H., luând act de precizarea formulată de reclamanți în sensul că reconstituirea dreptului cu privire la construcții este formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, respectiv al Legii nr. 247/2005.

Prin Sentința civilă nr. 1222 din 20 aprilie 2011, Judecătoria Roman a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Neamț, reținând că sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Neamț, secția I civilă la data de 27 iunie 2011, sub nr. x/2011.

Pentru termenul de judecată din data de 14 martie 2012, reclamanții au depus o cerere de modificare și completare a acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 132 și 57 C. proc. civ., prin care au solicitat restituirea construcțiilor situate în satul Bozienii de Sus, comuna Ruginoasa, județul Neamț, cunoscute drept "I.", respectiv: conac, casă de administrație, locuințe lucrători, trei grajduri pentru animale mari, remiză de garaj și grajd.

De asemenea, reclamanții au solicitat restituirea terenului aferent acestor construcții, atragerea în proces, în calitate de pârât, a Consiliului Județean Neamț, care are în subordine așezământul denumit "J." și obligarea acestuia la restituirea imobilului.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 563 alin. (1) din Noul C. civ.

Prin Sentința civilă nr. 2718 din 18 decembrie 2017, Tribunalul Neamț a respins excepția netimbrării acțiunii, invocată de pârâtul J.; a admis excepția inadmisibilității acțiunii invocată de același pârât și, în consecință, respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamanții F., K., L., M., N., O., C., D., E., P., Q. și R., în contradictoriu cu pârâții J., Consiliul Județean Neamț și Comuna Ruginoasa, având ca obiect revendicare imobiliară.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că acțiunea în revendicare cu care reclamanții au învestit instanța vizând restituirea în natură a unor imobile construcții și teren, deși este evaluabilă în bani, este scutită de plata taxei de timbru, întrucât bunurile revendicate fac parte din categoria celor care au fost preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1949, iar actul normativ în vigoare la data de 23 februarie 2012 (când reclamanții și-au modificat și precizat acțiunea ca fiind revendicare imobiliară), respectiv Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, prevedeau la art. 15 lit. r) scutirea unor astfel de acțiuni de la plata taxei de timbru.

Cu referire la excepția inadmisibilității acțiunii, pe care tribunalul a găsit-o fondată, s-a arătat că reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea în natură a mai multor construcții, respectiv un conac, casă de administrație, locuință lucrători, trei grajduri animale, remiză garaj și grajd construcție "împreună cu terenul aferent" situate în satul Bozienii de Sus, comuna Ruginoasa, județul Neamț, preluate de stat prin Decretul/lege nr. 83/1949 de la autoarea lor - H. și aflate în stăpânirea pârâților.

Cu privire la întinderea suprafeței de teren, reclamanții au arătat (pentru termenul din 11 decembrie 2017) următoarele:

"Precizăm că terenul solicitat pe calea acțiunii în revendicare ca fiind aferent conacului și celorlalte construcții este de 89.500 mp" din această suprafață au indicat ca fiind terenul afectat de construcții 17.500 mp (conac și dependințe) și 7000 mp teren aferent bisericii - Parohia Bozienii de Sus.

Din înscrisurile existente în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Roman (din care a fost disjunsă prezenta cauză), respectiv: Procesul-verbal din 21 martie 1949 cu schițele anexe întocmite de membrii Comisiei județene Roman pentru aplicarea Decretului-lege nr. 83/1949 în baza Instrucțiunilor Ministerului Agriculturii - Direcția Gospodăriilor Agricole de Stat, "Formularul de inventariere și evaluare a patrimoniului Bozienii de Sus", întocmit de Direcția Gospodăriilor Agricole de Stat - Roman și Hotărârea nr. 389 din 19 septembrie 1945 a Comisiei de Plasă pentru reforma agrară - Plasa Secuieni Roman rezultă că s-a dispus exproprierea moșiei proprietatea numitei H. situată "în com. Budești, jud. Roman", care cuprindea terenuri și clădiri, inclusiv construcțiile cu destinațiile indicate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată.

A reținut tribunalul că, întrucât aceste imobile au fost preluate de stat în perioada anterioară anului 1989, redobândirea dreptului de proprietate de către persoanele care se consideră îndreptățite nu poate avea loc decât pe calea legilor speciale de reparație, și anume, legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 247/2005) și Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 563 alin. (1) din noul C. civ., pe care reclamanții și-au întemeiat acțiunea, prevăd că: "Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept".

Prin urmare, pentru a fi admisă acțiunea în revendicare, cel care revendică un bun aflat în stăpânirea altuia trebuie să facă dovada calității de proprietar, acțiunea în revendicare fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar.

Deoarece prin preluarea bunurilor de către stat fostul proprietar a pierdut dreptul de proprietate, redobândirea acestuia poate fi făcută pe calea prevăzută de legile speciale de reparație menționate; în speță, pentru suprafața de teren agricol revendicată (care excede celei pe care se află amplasate construcțiile) dovada dreptului de proprietate se face cu titlu de proprietate emis în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare, iar pentru construcțiile și terenul aferent acestora cu dispoziția/decizia emisă de entitatea învestită cu soluționarea notificării sau de unitatea deținătoare, emisă în procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Or, reclamanții, deși au urmat procedura prevăzută de legile fondului funciar, nu au făcut dovada că au obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren revendicată, pe care au precizat-o generic ca având o întindere de 89.000 mp teren.

Astfel, împrejurarea că pe parcursul soluționării Dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Roman cererile de reconstituire a dreptului de proprietate au fost admise în parte și, prin Hotărârile nr. 46 și nr. 47 din 22 septembrie 2015, emise de Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate moștenitorilor autorilor S. și H. pentru o suprafață totală de 50 ha teren agricol și 3 ha pășune, nu dovedește faptul că reclamanții au obținut reconstituirea terenului pe vechiul amplasament și că în acesta este inclus și cel revendicat în prezenta cauză, o astfel de dovadă putând rezulta doar dintr-un titlu de proprietate, pe care reclamanții nu l-au depus.

În plus, prin Decizia civilă nr. 179 din 21 septembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Neamț în dosarul nr. x/2009*, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamanților de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 8 ha teren agricol, care, având aceeași întindere, s-ar putea circumscrie celei revendicate prin acțiunea de față.

Nici în privința construcțiilor revendicate și a terenului aferent, reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar, cât timp aceste imobile au fost preluate de stat prin expropriere în baza Decretului-lege nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare și fac parte din categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca fiind preluate abuziv de stat, cu titlu.

Or, reclamanții nu au urmat procedura prevăzută de dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au obținut vreo decizie/dispoziție de restituire în natură și nici nu au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului.

Împrejurarea că prin cererea adresată Comisiei de aplicare a legii fondului funciar a comunei Ruginoasa, formulată în temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății, au indicat și construcțiile și terenul aferent acestora, este lipsită de relevanță și nu constituie dovada respectării procedurii administrative instituite prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, în condițiile în care cererile (notificările) vizând imobilele care intră sub incidența acestei legi trebuiau adresate unității deținătoare a imobilelor (sau entităților învestite de lege cu soluționarea notificărilor) în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii, termen care a fost prelungit succesiv și s-a împlinit la data de 14 februarie 2002. În Legea nr. 247/2005 (de care s-au prevalat reclamanții) nu a fost prevăzut un nou termen de formulare a notificărilor sau de repunere în termen a celor care au pierdut termenul prevăzut de dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Astfel, în lipsa obținerii unei decizii sau dispoziții de restituire în natură a imobilelor pretinse, acțiunea în revendicare nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut (prin dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001), chiar și pentru situația în care preluarea imobilelor s-a făcut fără titlu valabil că, deși persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, această calitate se exercită doar după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor Legii nr. 10/2001.

Cum reclamanții nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 și nu au parcurs procedura instituită de această lege, nu pot uza de calea revendicării pe dreptul comun.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (decizie obligatorie pentru instanțe conform art. 329 C. proc. civ.) s-a statuat: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice".

În considerentele deciziei s-a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. (2) din legea fundamentală.

În speță, nu există contradicții între dispozițiile legii speciale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici din perspectiva respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, nici din perspectiva accesului la justiție.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecăruia "dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanță judecătorească să soluționeze orice contestații privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis însă că acest drept nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, și că statul dispune în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În România legiuitorul a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilului.

Faptul că acest act normativ - Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.

În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este asigurat accesul la justiție.

Or, reclamanții nu s-au aflat în imposibilitatea de a utiliza procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu au invocat niciun impediment mai presus de voința lor, care să-i fi împiedicat să facă demersurile necesare și să dovedească dreptul de proprietate și calitatea de moștenitori, pentru obținerea, pe calea procedurii speciale, a retrocedării în natură a imobilului.

Pierderea posibilității de a obține restituirea în natură a imobilului pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce le sunt imputabile, nu le conferă reclamanților posibilitatea de a obține, ulterior, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, aceeași măsură reparatorie (de restituire în natură a imobilului) ca cea instituită prin legea specială, teza contrarie ducând la concluzia caracterului facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Mai mult, această teză contrarie ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare o perioadă nelimitată de timp.

A mai reținut tribunalul că, prin edictarea Legii nr. 10/2001, legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate fixând limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității circuitului civil în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Constituție.

Astfel, pentru revendicarea acestor imobile trebuie urmată calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în caz contrar persoanele îndreptățite pierzând însuși dreptul de proprietate, întrucât dispozițiile art. 42 prevăd că imobilele care nu se restituie în urma prevederilor prevăzute de această lege rămân în administrarea deținătorilor actuali putând fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare.

Măsura reparatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 este o acțiune în revendicare specială supusă unui regim juridic aparte.

Prin urmare, reclamanții, cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și cea a dreptului comun în materia revendicării, reglementată prin dispozițiile art. 563 C. civ., având în vedere regula "electa una via".

Art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Astfel, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea, amintind decizia din cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislații care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, a stabilit totodată că:

"de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000, nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art. 1 din protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparații și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi".

Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că apărarea dreptului de proprietate protejat de art. 1 din Protocolul 1 din Convenție se face prin intermediul mecanismelor reglementate de legea specială, prin parcurgerea procedurii prevăzută de această lege; pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare reclamantul trebuia să se prevaleze de un bun, în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței unui "bun" în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui "bun actual" cât și a unei "speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

Or, în jurisprudența actuală a Curții a avut loc, după pronunțarea hotărârii - pilot în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, o schimbare de raționament privind conținutul noțiunii de "bun", diferită de practica anterioară (cauzele Păduraru contra României, Străin și Porțeanu contra României).

Astfel, în cauza Atanasiu și alții contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010) se arată că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus în sensul restituirii bunului.

Pentru aceste considerente tribunalul a respins acțiunea în revendicare, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții F., K., L., M., E. (moștenitoarea B.), N., O., P., Q., R., C. și D..

În motivarea apelului, aceștia au arătat, în esență, că au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate pentru bunurile ce fac obiectul cauzei de față, după pronunțarea recursului în Dosarul nr. x/2009** și după emiterea hotărârii consiliului județean de reconstituire a dreptului de proprietate pentru terenul arabil și pășune.

În anexele Decretului nr. 83/1949 se regăsesc doar 61 ha terenuri preluate abuziv de stat, nu și restul imobilelor; imobilele-conac și celelalte clădiri nu au fost preluate inițial prin Legea nr. 187/1945, ci au fost rechiziționate în 1947, conform adresei MS nr. 14.482/1949, astfel că dreptul de proprietate al autorilor nu s-a pierdut niciodată.

În ipoteza preluării imobilului prin expropriere în temeiul Decretului nr. 83/1949 și rechiziționare în anul 1949, titlul statului nu este valabil, astfel că reclamanții au solicitat să se constate nevalabilitatea titlului statului.

Apelanții-reclamanți au susținut că tribunalul nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, precum și că au fost în imposibilitate de a formula o cerere în baza Legii nr. 10/2001, întrucât autoarea H. a decedat la 2 noiembrie 2000.

Cererea de reconstituire a fost făcută în termenul prevăzut de Legea nr. 247/2005 de A., iar înscrisurile de la Arhivele Naționale ale Statului le-au primit în anii 2005 - 2006.

De asemenea, reclamanții arată că nu au domiciliul în România, nu s-au născut în România, iar autoarea lor nu a efectuat nicio cerere de restituire a dreptului de proprietate ceea ce i-a pus în imposibilitatea de a formula o notificare conform Legii nr. 10/2001.

Intimații Consiliul Județean Neamț și J. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea apelului, ca nefondat.

A arătat intimatul J. că bunurile imobile ce fac obiectul prezentei cauze au fost rechiziționate și, ulterior, expropriate de către Statul Român.

Aceste bunuri fac obiectul unei legi speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, iar apelanții - reclamanți au avut posibilitatea de a uza de procedura acestei legi pentru restituirea bunurilor, conform art. 22.

Prin Adresa nr. x/2012 a Primăriei Comunei Ruginoasa s-a confirmat că apelanții-reclamanți nu au formulat notificare cu privire la bunurile ce fac obiectul cauzei de față, astfel că acțiunea în revendicare este inadmisibilă.

Prin Decizia nr. 419/2018 din 23 aprilie 2018, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul formulat de apelanții - reclamanți F., K., L., M., E. (moștenitoarea B.), N., O., P., Q., R., C. și D., împotriva Sentinței civile nr. 2718 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Neamț, secția I civilă, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut, ca și prima instanță, că din înscrisurile existente în Dosarul nr. x/2009 al Judecătoriei Roman (din care a fost disjunsă prezenta cauză) respectiv: Procesul-verbal din 21 martie 1949 cu schițele anexe întocmite de membrii Comisiei județene Roman pentru aplicarea Decretului-lege nr. 83/1949 în baza Instrucțiunilor Ministerului Agriculturii - Direcția Gospodăriilor Agricole de Stat, "Formularul de inventariere și evaluare a patrimoniului Bozienii de Sus", întocmit de Direcția Gospodăriilor Agricole de Stat - Roman și Hotărârea nr. 389 din 19 septembrie 1945 a Comisiei de Plasă pentru reforma agrară - Plasa Secuieni, Roman rezultă că s-a dispus exproprierea moșiei proprietatea numitei H. situată "în com. Budești, jud. Roman", care cuprindea atât terenuri cât și clădiri, în cuprinsul acestora regăsindu-se și imobilele construcții cu destinațiile indicate de reclamanți prin acțiune.

Cum aceste imobile au fost preluate de către stat în perioada anterioară anului 1989, redobândirea dreptului de proprietate de către persoanele care se consideră îndreptățite nu poate avea loc decât pe calea legilor speciale de reparație.

Reclamanții, deși au urmat procedura prevăzută de legile fondului funciar, nu au făcut dovada că au obținut reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de teren revendicată, pe care au precizat-o generic ca având o întindere de 89.000 mp teren.

Astfel, împrejurarea că pe parcursul soluționării Dosarului nr. x/2009 al Judecătoriei Roman cererile de reconstituire a dreptului de proprietate au fost admise în parte și, prin Hotărârile nr. 46 și 47 din 22 septembrie 2015 emise de Comisia județeană Neamț pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate a moștenitorilor autorilor S. și H. pentru o suprafață totală de 50 ha teren agricol și 3 ha pășune, nu dovedește și faptul că reclamanții au obținut reconstituirea terenului pe vechiul amplasament și că în acesta se include și cel revendicat în prezenta cauză, o astfel de dovadă putând rezulta doar dintr-un titlu de proprietate, pe care reclamanții nu l-au depus.

Nici în privința construcțiilor revendicate și a terenului aferent reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietari, cât timp aceste imobile, fiind preluate de stat prin expropriere în baza Decretului - lege nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziții din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare, fac parte din categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, ca fiind preluate abuziv de stat, cu titlu.

Apelanții-reclamanți s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 247/2005, însă în dispozițiile acestei legi nu s-a prevăzut un nou termen de formulare a notificărilor sau de repunere în termen a celor care au pierdut termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001; termenul de 6 luni, a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001 și s-a împlinit la 14 februarie 2002.

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 constituie legea - cadru în materia măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate abuziv în România în perioada regimului comunist, fiind destinată să asigure repararea prejudiciului cauzat foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora, ca urmare a naționalizării, confiscării, exproprierii sau a preluării în orice alt mod a bunurilor aflate în proprietatea acestora.

În acest scop, legea prevede o procedură specială și obligatorie în cadrul căreia persoanele îndreptățite sunt obligate, în primul rând, să notifice unitatea deținătoare, în termen de cel mult un an de la data intrării în vigoare, solicitând restituirea în natură sau prin echivalent, indiferent dacă preluarea imobilelor a fost făcut cu sau fără titlu valabil. Este așa-numita procedură administrativă prealabilă, care, în caz de nerespectare, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, fără a deosebi dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil ori fără niciun titlu, adică în baza unui titlu nevalabil ori chiar în fapt.

Deși potrivit art. 2 alin. (2) din lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, această calitate o pot exercita numai după primirea deciziei (dispoziției) sau a hotărârii judecătorești de restituire, date "conform prevederilor prezentei legi", adică ale Legii nr. 10/2001, indiferent dacă este vorba de imobile preluate cu titlu sau fără titlu.

Aceasta însemnă că persoanele îndreptățite trebuie să urmeze calea specială (adică procedura) oferită de lege, iar nu calea de drept comun, ele trebuind, totodată, să se conformeze condițiilor și termenelor prevăzute de legea specială, urmând ca, în caz contrar, să suporte sancțiunile prevăzute în caz de nesocotire a acestora.

A reținut curtea de apel că, instituind o procedură specială, obligatorie și exclusivă de restituire, Legea nr. 10/2001 nu suprimă dreptul de acces la justiție, câtă vreme persoanele îndreptățite pot ataca în justiție deciziile sau dispozițiile de respingere a cererilor de restituire, iar instanța este competentă să examineze în fond această pretenție, pronunțându-se, pe baza materialului probator administrat, asupra temeiniciei sau netemeiniciei acesteia.

Procedura administrativă prealabilă nu este o simplă condiție de exercițiu a acțiunii, ci însăși calea sau modalitatea legală de restituire în natură a imobilelor revendicate, astfel încât, în caz de nerespectare a termenului de notificare a unității deținătoare, persoanele îndreptățite pierd dreptul de a solicita în justiție restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor respective, fiind decăzute din dreptul de proprietate.

Sancțiunea pierderii dreptului de proprietate nu constituie însă o încălcare a principiului garantării proprietății private, câtă vreme, potrivit Constituției, "conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege", iar stabilirea unor termene de exercitare ori de valorificare a unui drept, cum este cazul dreptului la acțiunea în revendicare, este impusă de necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate este incert ori aflat de multă vreme în litigiu. Privarea persoanelor îndreptățite de bunurile lor, ca urmare a nerespectării termenelor și a procedurilor de restituire este, așadar, o măsură legală care sancționează, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea ori neglijența foștilor proprietari, fiind, totodată, compatibilă și cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

A menționat această instanță că teza inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun, introdusă împotriva unității deținătoare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este, de altfel, împărtășită și de Înalta Curte de Casație și Justiție, care s-a pronunțat în mod constant în acest sens, inclusiv prin Decizie nr. LIII (53) din 4 iunie 2007 a Secțiilor Unite în care s-a statuat, cu valoare de principiu, că:

"În acord cu soluțiile adoptate de Curtea constituțională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 și buna-credință a cumpărătorului chiriaș, se constată că această lege, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (6) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989".

Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acțiunii în revendicarea-retrocedarea bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile și acțiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluție conformă cu regula non bis în idem și cu principiul securității juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu - 1997 ș.a.).

Legea nr. 10/2001 suprimă, așadar, acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor, prin accesul deplin și liber la trei grade de jurisdicție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

De altfel și prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii s-a statuat: "Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Așa fiind, curtea de apel a reținut că apelanții-reclamanți nu s-au aflat în imposibilitatea de a uza de procedura specială prevăzută de Legea 10/2001, nu au invocat niciun impediment mai presus de voința lor, care să-i fi împiedicat să facă demersurile necesare și să-și dovedească dreptul de proprietate și calitatea de moștenitori, pentru deținerea, pe calea procedurii speciale, a retrocedării în natură a imobilului. Susținerile apelanților-reclamanți că nu au domiciliul în România, nu s-au născut în România, iar autorul lor nu a formulat nicio cerere de restituire a bunurilor, nu reprezintă impedimente mai presus de voința lor care să-i fi împiedicat să formuleze notificare de restituire a bunurilor conform legii și nu pot fi primite ca argumente de repunere în termen și nici să justifice cererea formulată în prezenta cauză.

Motivul de apel vizând nesoluționarea fondului de către prima instanță a fost găsit nefondat, arătându-se că, de vreme ce instanța de fond a constatat că cererea reclamanților nu este admisibilă, era de prisos cercetarea fondului cauzei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, la data de 29 mai 2018, reclamanții P., R., Q., F., K., L., M., N., O., C., D. și E., solicitând admiterea recursului, schimbarea hotărârii pronunțate în apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Recurenții-reclamanți au depus două memorii, unul intitulat "Recurs" și altul intitulat "Motive de Recurs". În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au arătat următoarele:

Hotărârea pronunțată în apel nu este motivată în sensul că instanța de apel nu a făcut o analiză a motivelor de apel, ci a preluat considerentele tribunalului.

Astfel, Curtea de Apel Bacău a respins apelul și a menținut soluția de respingere, ca inadmisibilă, a acțiunii reținând că, întrucât apelanții nu au uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 și nu au parcurs procedura prevăzută de această lege, nu pot uza de calea revendicării de drept comun.

Însă, așa cum s-a arătat și în Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, la care atât instanța de apel, cât și instanța de fond au făcut referire, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile dreptul de a recurge la acțiunea în revendicare, chiar în lipsa formulării unei notificări în temeiul acestui act normativ, deoarece solicitantul poate să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și să aibă o speranță legitimă că acesta îi va fi restituit.

De asemenea, acțiunea în revendicare nu este exclusă în condițiile în care se face dovada imposibilității formulării unei cereri, conform Legii nr. 10/2001, respectiv a existenței unei împrejurări mai presus de voința părților.

Au mai arătat recurenții că prin motivele de apel au învederat că prin Hotărârile Comisiei județene Neamț nr. 46/2016 și nr. 47/2016 le-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru o suprafață de 50 ha teren arabil și 3 ha pășune; aceste hotărâri au fost emise în timpul derulării procesului prin care au cerut reconstituirea dreptului de proprietate în instanță, cauza aflându-se în recurs după trimiterea, de trei ori, spre rejudecare.

Recurenții au încheiat cu reprezentanții Comisiei locale de aplicare a legii fondului funciar Ruginoasa procesul-verbal nr. x pentru o suprafață de 15,5 ha pe raza comunei Ruginești, județul Neamț, urmând atribuirea efectivă a restului de teren, însă acest proces-verbal, deși au dorit să îl depună la dosar la data soluționării apelului, nu a fost primit de instanța de apel, cu toate că vechiul C. proc. civ. permite administrarea probei cu înscrisuri oricând, chiar fără ca înscrisul să fie menționat în acțiune sau în motivele de apel.

Relevanța procesului-verbal, așa cum rezultă și din motivele de apel, constă în faptul că în acest fel au o "speranță legitimă" la primirea tuturor bunurilor ce le-au aparținut, terenuri și construcții.

Or, instanța de apel, interpretând greșit motivul de apel, a reținut că nu există un titlu de proprietate asupra terenurilor emise în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, astfel încât nu se face dovada dreptului de proprietate asupra terenului revendicat.

Recurenții au arătat că au solicitat, inclusiv după pronunțarea în Dosarul x/2009** a deciziei date în recurs și după emiterea hotărârilor comisiei județene de reconstituire a dreptului de proprietate pentru 50 ha arabil și 3 ha pășune, ca reconstituirea să se facă pe vechile amplasamente indicând organului administrativ că identificarea terenurilor s-a efectuat prin Raportul de expertiză al expertului T.; cererea a fost depusă și la dosarul cauzei.

Prin urmare, au susținut că reconstituirea dreptului de proprietate pe terenurile preluate abuziv îi îndreptățește să aibă o speranță legitimă și în privința construcțiilor și a terenului aferent acestora, aspect enunțat și în motivele de apel și că, față de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se pot prevala și de noțiunea de "bun" în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, întrucât această noțiune reflectă și bunuri viitoare a căror certitudine există fără dubiu.

Conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție "orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale de drept internațional".

Or, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestor motive de apel, nefiind aduse în considerente argumente de analiză.

Sub un alt aspect, au arătat că emiterea proceselor-verbale de punere în posesie pe suprafețele de 50 ha arabil și 3 ha pășune este o operațiune îndelungată iar titlurile de proprietate se emit doar după punerea în posesie pe întreaga suprafață de teren.

Hotărârile Comisiei județene Neamț de reconstituire a dreptului de proprietate au fost emise în cursul derulării Dosarului nr. x/2009* în care Tribunalul Neamț, în recurs, a constatat că recursul a rămas fără obiect, întrucât au fost emise hotărâri privind reconstituirea dreptului de proprietate pe cale administrativă, însă după o perioadă de nouă ani.

Față de această împrejurare, nu li se poate imputa faptul că nu a fost emis un titlu de proprietate pe terenurile ce au aparținut autorilor lor, 50 ha arabil și 3 ha pășune, precum și că nu au prezentat titluri de proprietate, în condițiile în care nu au stat în pasivitate niciun moment de la data depunerii la prima instanță (Judecătoria Roman) a primei plângeri funciare în anul 2009, așa cum se poate observa din Dosarul atașat nr. x/2009*.

Printr-o altă critică, recurenți-reclamanți au arătat, făcând trimitere la prevederile art. 8 și 10 din Constituția României din 1948 (în vigoare la data preluării bunurilor prin Decretul de expropriere nr. 83/1949) și la cele ale art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia imobilelor expropriate în temeiul Decretului nr. 83/1949, că sunt îndreptățiți la restituirea bunurilor pe calea acțiunii în revendicare întrucât imobilele aflate în litigiu nu au intrat în proprietate statului în temeiul unui titlu valabil.

Prin răspunsul depus la instanța de fond pentru termenul din 10 mai 2017, au solicitat să se constate faptul că bunurile expropriate de la autorii lor nu au intrat în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valabil, iar prin motivele de apel au menționat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acestei chestiuni, care putea fi soluționată și pe cale de excepție.

Din considerentele hotărârii de apel nu rezultă că instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra acestei critici aduse hotărârii de fond, deși în mod succint motivele de apel au fost în inserate în hotărâre.

Prin urmare, se impunea admiterea apelului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, și aceasta cu atât mai mult cu cât în hotărârea de la fondul cauzei s-a menționat că nu au obținut o hotărâre prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului.

Au mai arătat recurenții - reclamanți că prin motivele de apel au învederat că, potrivit dispozițiilor art. 20 și 21 din Constituția României, Legea nr. 10/2001 nu poate aduce atingere ocrotirii dreptului la proprietate ori dreptului la un proces echitabil, într-un termen rezonabil, iar jurisdicțiile special administrative (cum este și procedura instituită de Legea nr. 10/2001) sunt facultative.

Astfel, Legea nr. 10/2001, care include procedura prealabilă a notificării, apare ca o jurisdicție facultativă, ce nu poate paraliza acțiunea în revendicare de drept comun pentru a reintra în posesia unor bunuri preluate abuziv de către stat, bunuri care sunt proprietatea autorilor lor.

Recurenții - reclamanți au reiterat că s-au aflat în imposibilitate de a formula o cerere conform Legii nr. 10/2001, întrucât autoarea acestora H. a decedat la data de 2 noiembrie 2000, iar Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare în perioada imediat următoare decesului defunctei, fără ca moștenitorii care locuiesc în alte țări europene să cunoască la acel moment sau în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, atât prevederile legii, cât și existența unor bunuri de restituit. Formularul privind bunurile expropriate a fost comunicat autoarei A. - fiica H. - în luna septembrie 2006, de către Direcția Județeană Neamț a Arhivelor Naționale, după expirarea termenului prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Aceștia au susținut că întrucât termenul pentru depunerea notificării conform Legii nr. 10/2001 a fost unul scurt, iar legislația nu a mai permis repunerea în termen (ca în cazul legilor de fond funciar), împrejurarea "mai presus de voința părților" trebuie să se raporteze și la această situație, cu atât mai mult cu cât recurenții sunt cetățeni străini și nu există un act normativ centralizat european, prin care să se aducă la cunoștința tuturor celor interesați apariția unor legi și durata unor termene.

Prin memoriul de recurs intitulat "Motive de recurs" depus la aceeași dată cu cererea de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că instanța de apel a reținut că nu ar exista contradicții între legea specială și dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, deși noțiunea de "bun" trebuie privită în sensul explicitat de aceștia, în contextul în care titlul statului nu este unul valabil.

Astfel, chiar dacă bunurile revendicate apar ca fiind preluate în baza Decretului nr. 83/1949 privind exproprierea, în anexele comunicate de Ministerul Agriculturii, existente în acest dosar și în Dosarul nr. x/2009*, se regăsesc doar cele 61 ha agricole preluate, nu și construcțiile.

Pe de altă parte, chiar dacă inclusiv clădirile au fost înscrise în actele administrative întocmite în urma Decretului de expropriere (conform Procesului-verbal din 21 martie 1949 al Comisiunii Județene Roman pentru aplicarea Decretului-lege nr. 83/1949) actele administrative nu înlocuiesc și nu substituie Anexele la Decretul de expropriere, în care ar fi fost necesar să se menționeze expres numele proprietarilor și bunurilor preluate.

O astfel de anexă în care să se regăsească autoarea reclamanților și bunurile preluate de stat nu a fost publicată niciodată, iar Decretul nr. 83/1949 intră în vigoare, conform art. 8, de la publicarea în Monitorul Oficial.

În Monitorul Oficial a fost publicat doar conținutul decretului fără vreo anexă în care să fie menționate bunurile recurenților, iar în lipsa publicării bunurilor preluate și a proprietarilor deposedați efectele produse sunt, pe de o parte, nevalabilitatea titlului statului, iar, pe de altă parte, imposibilitatea identificării de către recurenți și autoarea acestora a înscrisurilor doveditoare ale preluării, întrucât autorii nu se regăseau în listele de preluare publice.

Au susținut recurenții că aceste aspecte au relevanță inclusiv în ceea ce privește analizarea impedimentelor mai presus de voința lor care i-au împiedicat, atât pe ei, cât și pe autoarea lor A. să formuleze notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.

Așa cum au menționat și în motivele de apel, construcțiile solicitate nu făceau parte dintre bunurile prevăzute de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 83/1949.

Din actele existente la dosar rezultă că aceste construcții - conac și celelalte clădiri - au fost rechiziționate în 1947, conform adresei Ministerului Sănătății nr. 14.482/1949 către Ministerul Agriculturii.

Față de aceste înscrisuri rezultă că imobilul care a servit ca spital ulterior anului 1947, o perioadă îndelungată de timp a fost rechiziționat și preluat astfel fără titlu de la proprietarii de drept.

Recurenții au învederat că nu au cunoștință despre vreun ordin de rechiziție și că autorii acestora nu au primit nicio despăgubire, aceasta fiind încă o modalitate abuzivă a autorităților acelor vremuri de a prelua imobilele.

Aceștia au arătat că în conformitate cu art. 6 din Legea rechizițiilor nr. 139/1940:

"Rechizițiile se fac în timp de pace sub formă de închiriere sau sub formă definitivă. Rechizițiile temporale în timp de pace se vor face cu plată imediată sau contra unui bon de folosință. Rechizițiile sub formă definitivă se vor face contra unui bon de rechiziție. Rechizițiile, în timp de război, se fac în general sub formă definitivă. Se pot face rechiziții și sub formă de închiriere, transformându-se ulterior în rechiziții definitive, dacă interesele armatei și națiunii ar cere aceasta. Imobilele nu se pot rechiziționa decât în folosință."

În practica judiciară s-a reținut că "rechiziția unui bun este o măsură excepțională a autorității publice, prin care proprietarul este obligat la cedarea temporară a bunului forțelor destinate apărării naționale sau autorităților publice aflate în situații speciale. În principiu, rechiziția este temporară, măsura urmând a înceta la stingerea situației excepționale care a impus-o. Bunul se restituie proprietarului, cu plata unor despăgubiri pentru eventuale degradări sau distrugeri. Așadar, rechiziția bunului este o limitare legală a exercițiului dreptului de proprietate, prin afectarea temporară a atributului folosinței."

În opinia recurenților, în acest caz dreptul de proprietate al autorilor acestora nu s-a pierdut niciodată, astfel încât acțiunea în revendicare este admisibilă; au arătat că și în ipoteza preluării prin expropriere în temeiul Decretului-lege nr. 83/1949 a imobilului, față de aspectele arătate anterior și față de rechiziționarea din 1947, titlul statului nu este unul valabil.

Or, instanța de apel nu a analizat aceste susțineri, nefăcând nicio referire la aceste aspecte în considerentele hotărârii și nici nu se poate interpreta că a subsumat mai multe motive de apel unor considerente comune.

Au mai arătat recurenții că au formulat cererea de chemare în judecată soluționată în Dosarul nr. x/2009 pe parcursul a 9 ani, astfel nu se poate reține că au stat în pasivitate sau că au dat dovadă de neglijență în nerespectarea termenului de formulare a notificării către unitatea deținătoare, deoarece anterior anului 2000 (când a decedat H.), legea nu exista, iar ulterior înscrisurile care făceau dovada preluării abuzive de către stat au fost greu de identificat.

Prin aplicarea întocmai a Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanța de apel nu a analizat în mod concret cauza, deși este consacrată devoluțiunea căii de atac; aceasta a preluat în mare parte motivele avute în vedere de instanța de fond, expunând într-o manieră generală considerentele pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut inadmisibilitatea acțiunii în revendicare de drept comun.

Pentru aceste motive, hotărârea apare ca nefiind motivată, întrucât raportarea la situația de fapt nu se regăsește în conținutul motivării.

Printr-o altă critică, recurenții au arătat că instanța de apel, nu a dat eficiență caracterului devolutiv al apelului, prin urmare hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, prin cererea modificatoare și prin precizările ulterioare depuse la instanța de fond au fost invocate ca și temeiuri de drept ale acțiunii, dispozițiile C. civ. în materia revendicării, dar și dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora:

"Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat."

Sub un alt aspect recurenții - reclamanți au susținut că bunurile a căror restituire se solicită nu au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil și s-a solicitat constatarea acestui aspect, fiind încălcată Constituția României de la 1948.

Și în prezența legii speciale, care instituie o revendicare specială condiționată de existența unei notificări, acțiunea în revendicare nu este blocată, având în vedere art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Om

§ Cauze similare