ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 14.11.2017

ÎCCJ, Secția penală

HOTĂRÂRE

14.11.2017

CAMERĂ

penal

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia penală nr. 438/RC/2017

Deliberând asupra recursului în casație declarat de

inculpatul A.

, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 147 din 25 aprilie 2016 pronunțată în Dosarul nr. x/117/2014 a Tribunalului Cluj, secția penală, s-a constatat că, potrivit criteriului aprecierii globale, conform Deciziei nr. 265 din 06 mai 2014 a Curții Constituționale a României, legea penală mai favorabilă aplicabilă în prezenta cauză este C. pen. de la 1969.

A fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 (doi) ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c) C. pen. din1969 pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

În baza art. 71 C. pen. din 1969 s-au interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și c) C. pen. din 1969, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei.

În baza art. 81 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 4 ani, conform dispozițiilor art. 82 C. pen. din 1969.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în cazul săvârșirii altor infracțiuni în cursul termenului de încercare.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. din 1969, pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale s-a suspendat și executarea pedepselor accesorii.

În baza art. 19, art. 397 C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata către partea civilă Statul Român prin B. - C., Cluj-Napoca - D. Cluj a sumei de 69.910 lei cu titlu de despăgubiri civile, reprezentând impozit pe profit și T.V.A., la care s-au adăugat accesoriile aferente debitului principal până la data achitării integrale.

S-a constatat că SC E. SRL cu sediul în com. Baciu, jud. Cluj nu are calitate de parte responsabilă civilmente. S-a constatat că nu au fost identificate bunuri mobile și imobile care să aparțină inculpatului în vederea luării măsurilor asiguratorii.

Împotriva sentinței penale mai sus arătate a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr.

568/A

din

6 aprilie 2017, Curtea de Apel

Cluj,

secția penală, a r

espins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 147 din 25 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul Cluj. În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 930 lei, cheltuieli judiciare avansate de stat în procedură și a acordat onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu.

Sub aspectul situației de fapt, în esență, a reținut că inculpatul A., în cursul anului 2012, în calitate de administrator al SC E. SRL Baciu, jud. Cluj, nu a înregistrat și nu a declarat activitățile de vânzare apartamente derulate cu un număr de trei persoane fizice și nici veniturile aferente realizate, sustrăgându-se în acest mod de la plata obligațiilor fiscale în valoare totală de 69.910 lei, din care T.V.A. în sumă de 41.946 lei și impozit pe profit în sumă de 27.964 lei, faptă săvârșită la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceleiași persoane vătămate.

Împotriva

hotărârii instanței de apel a declarat prezentul recurs în casație inculpatul A.,

invocând cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen

În motivarea recursului în casație, inculpatul a arătat că hotărârea atacată nu respectă legea procesual-penală și jurisprudența în materie, menționând că nu poate subzista condamnarea sa în temeiul deciziei penale atacate, deoarece, pe de o parte, fapta concret reținută nu este prevăzută de legea penală, iar pe de altă parte, decizia penală atacată nu este motivată nici cu privire la latura civilă, nici la latura penală, așadar limitele pedepsei stabilite sunt altele decât cele prevăzute de lege.

A menționat că art. 9 pct. 1. lit. b) din Legea nr. 241/2005 prevede: „Constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale: b) omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate." Conform art. 41 pct. 1 din Legea nr. 82/1991, constituie contravenție „deținerea, cu orice titlu, de elemente de natura activelor și datoriilor, precum si efectuarea de operațiuni economico-financiare fără să fie înregistrate în contabilitate.”

Totodată, a făcut trimitere la art. 1 C. pen. („legea penala prevede faptele care constituie infracțiuni”) și la art. 15 pct. 2 C. pen. („Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale”) și a menționat că în jurisprudență s-a statuat că norma care incriminează infracțiunea trebuie să întrunească condițiile de claritate, previzibilitate si accesibilitate pentru orice cetățean. O lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituția României, cât și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât să nu pătrundă în sfera infracțională.

Față de textele de lege de mai sus, a menționat că a solicitat instanței de apel să rețină că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscala, ci eventual, pe cele ale contravenției prevăzute de art. 41 pct. 1 din Legea nr. 82/1991. A precizat că a evidențiat în facturi operațiunile efectuate și în chitanțe veniturile realizate, fapt necontestat de către parchet și de către instanțe. În schimb, s-a reținut că nu a ținut contabilitatea, astfel că devine incident art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen.

În art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 nu este menționat cuvântul „contabilitate”, fiind folosit doar în cuprinsul art. 41 pct. 1 din Legea 82/1991. Față de acest aspect, a dedus că actul de conduita interzis prin norma art. 9 alin. (1) lit. b) ) din Legea nr. 241/2005 se suprapune, evident, într-o mare măsură, cu actul de conduita interzis prin art. 41 pct. 1 din Legea nr. 82/1991, cele două diferențiindu-se doar prin scopul urmărit de autorul faptei. Există infracțiune atunci când faptele sunt săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, iar în cazul în care acest scop lipsește, este contravenție.

A susținut că instanța de apel nu a analizat aceste motive de apel, prin raportare la faptele concrete reținute în sarcina sa.

Recurentul-inculpat a menționat că a recunoscut că a întocmit și semnat acele facturi, însă în calitate de angajat al martorului F., de aceea doar îndeplinea atribuții de serviciu trasate de acesta, printre care și semnarea facturilor. Așadar, reprezentarea sa personală a fost ca operațiunile efectuate să se consemneze într-un document contabil, ceea ce a și făcut și și-a asumat semnătura. Totodată, a făcut referire la declarațiile martorilor și a susținut că atât sentința, cât și decizia sunt nemotivate cu privire la latura civilă a cauzei, că nu este indicat temeiul de drept substanțial pentru care a fost obligat la plata despăgubirilor civile către Statul roman, fiind incidente astfel prev. art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen. A mai menționat că un magistrat din compunerea completului care a soluționat apelul în prezentul dosar a soluționat și apelul său în Dosarul penal nr. x/117/2012, dosar în care Înalta Curte de Casație și Justiție i-a admis recursul în casație și a casat decizia pronunțată și motivată de acesta. Împrejurarea că judecătorul a motivat soluția din data de 6 aprilie 2017 cu faptele ulterioare pronunțării soluției de respingere a apelului, din 17 aprilie 2017, îi formează convingerea că prin decizia recurată magistratul doar a vrut și a reușit sa se răzbune pe el, cu atât mai mult cu cât în motivarea soluției de respingere a apelului a dat doar copy/paste la concluziile parchetului, cuprinse în încheierea de ședința din 23 martie 2017, fără a judeca efectiv calea sa de atac.

Prin încheierea din data de 3 octombrie 2017 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de

inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 568/A din 6 aprilie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. x/117/2014.

Examinând, pe fond, recursul în casație declarat de

inculpatul A.

, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

naliza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Se constată că inculpatul

și-a întemeiat recursul în casație pe cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și 12 C. proc. pen., conform cărora o hotărâre este supusă casării în situația în care „

inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală

” și când „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.”

Cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său, sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune. Acesta nu poate fi invocat pentru a se obține schimbarea încadrării juridice a faptei sau pentru a se constata incidența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, acesta fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, instanțe cărora le revine competența exclusivă a judecării cauzei penale atât în fapt, cât și în drept, spre deosebire de Înalta Curte care, pe calea recursului în casație, poate examina exclusiv și limitativ numai aspectele de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-inculpat

a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 C. pen.

Totodată, reține că a fost considerată a întruni elementele constitutive ale acestei infracțiuni fapta inculpatului

A. constând în aceea că, în cursul anului 2012, în calitate de administrator al SC E. SRL Baciu, jud. Cluj, nu a înregistrat și nu a declarat activitățile de vânzare apartamente derulate cu un număr de trei persoane fizice și nici veniturile aferente realizate, sustrăgându-se în acest mod de la plata obligațiilor fiscale în valoare totală de 69.910 lei, din care T.V.A. în sumă de 41.946 lei și impozit pe profit în sumă de 27.964 lei, faptă săvârșită la intervale de timp diferite, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceleiași persoane vătămate.

Recurentul-inculpat a susținut, în esență, că nu a deținut calitatea de administrator al SC E. SRL Baciu și, prin urmare, nu poate fi subiect activ al acestei infracțiuni, precum și că

nu sunt realizate cerințele esențiale ale laturii subiective, în sensul că fapta nu a fost săvârșită în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că legea penală incriminează în cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, sub denumirea marginală de „evaziune fiscală”, „omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate”, săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Analizând conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, se constată că subiectul activ al infracțiunii de evaziune fiscală nu este calificat, fapta putând fi săvârșită atât de către administrator, cât și de orice altă persoană care are atribuții de evidențiere în actele contabile a operațiunilor comerciale derulate și a veniturilor realizate și că sub aspectul laturii subiective, fapta se săvârșește cu intenție directă, calificată prin scop, acela al sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale.

Cum instanța de apel a reținut că inculpatul

este cel care, în cursul anului 2012, în calitate de administrator al SC E. SRL Baciu, jud. Cluj, nu a înregistrat și nu a declarat activitățile de vânzare apartamente derulate cu un număr de trei persoane fizice și nici veniturile aferente realizate, precum și împrejurarea că această faptă a avut drept rezultat sustragerea SC E. SRL Baciu

de la plata obligațiilor fiscale în valoare totală de 69.910 lei, din care T.V.A. în sumă de 41.946 lei și impozit pe profit în sumă de 27.964 lei, în baza unei rezoluții infracționale unice, solicitarea apărării de a constata calitatea de simplu executant a inculpatului, precum și lipsa intenției de a se sustrage de la plata obligațiilor fiscale, vizează examinarea și modificarea situației de fapt reținute de către instanța de fond și apel, demersuri ce nu se pot realiza în calea extraordinară de atac a recursului în casație.

Prin urmare, fapta inculpatului A. se circumscrie elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005.

În ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se reține că aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută/menținută prin hotărârea atacată, instanța de recurs nefiind abilitată de lege să dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, tocmai datorită limitării erorilor de drept ce pot fi corectate în calea extraordinară de atac a recursului în casație, așa cum s-a menționat anterior.

O pedeapsă depășește, de regulă, limitele prevăzute de lege dacă se situează în afara limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracțiune. Există însă situații în care limitele speciale suferă modificări datorită reținerii unor împrejurări care au drept consecință reducerea sau majorarea limitelor de pedeapsă.

Acestea împrejurări țin de individualizarea legală a pedepsei și pot fi legate de faptă, de calitatea făptuitorului sau a victimei (cum sunt circumstanțele atenuante sau agravante, unitatea sau pluralitatea de infracțiuni, unele cazuri speciale de atenuare sau agravare, etc.), dar pot fi și de natură procesuală (cum ar fi judecarea cauzei în procedura recunoașterii învinuirii).

Înalta Curte reține că infracțiunea prev. și ped. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, pentru care a fost condamnat inculpatul A., se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 8 ani, împrejurare față de care constată că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată inculpatului se încadrează în limitele speciale prevăzute de lege, reținerea în sarcina inculpatului a art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 nefiind de natură a reduce pedeapsa sub minimul special prevăzut de lege, dimpotrivă, poate conduce la majorarea facultativă a maximului special.

De altfel, recurentul-inculpat a susținut faptul că pedeapsa de 2 ani închisoare se situează în afara limitelor legale întrucât fapta pentru care a fost condamnat nu este prevăzută de legea penală și datorită faptului că decizia recurată nu este motivată, ce nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

În ceea ce privește modalitatea în care instanțele de fond și de apel și-au motivat hotărârile sau faptul că un membru al completului de judecată care a soluționat apelul a făcut parte dintr-un complet de judecată care a soluționat Dosarul penal nr. x/117/2012 cu privire la care Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în casație declarat de inculpat, se constată că aceste aspecte, pe de o parte, nu se pot circumscrie cazurilor de casare pentru care a fost admis în principiu recursul în casație și, pe de altă parte, nu pot fi cenzurate în cadrul acestei căi extraordinare de atac.

Față de aceste considerente,

în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) C. proc. pen.