ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1174/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 ianuarie 2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. SRL, în insolvență, prin administrator judiciar B. S.P.R.L. și administrator special C., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. x din 19 octombrie 2015, emisă de pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 19 octombrie 2015.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la dosarul cauzei la data de 7 martie 2017, reclamanta Societatea A. SRL a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București.

Prin Sentința civilă nr. 1942 din 25 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, respingând acțiunea formulată în contradictoriu cu aceste pârâte și, totodată, a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta Societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată.

Împotriva Sentinței civile nr. 1942 din 25 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta Societatea A. SRL, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București și admiterea cererii de suspendare, astfel cum a fost formulată.

O primă critică din recurs a vizat soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

A susținut recurenta-reclamantă că DGRFP București a fost introdusă în cauză în decursul soluționării procesului, motivat de pierderea calității de mare contribuabil de către Societatea A. SRL, pe care o deținea la momentul inspecției fiscale, astfel că toate procedurile de executare a actelor administrative fiscale emise de Direcția Generală a Marilor Contribuabili (DGAMC) urmează a fi preluate de persoana juridică nou introdusă în cauză, care, în acest mod, își justifică în dosar calitatea procesuală pasivă.

În privința cazului bine justificat, susține recurenta-reclamantă că, în aprecierea aparenței de legalitate a actelor administrative fiscale atacate, instanța judecătorească trebuie să aibă în vedere nu numai aspectele procedurale specifice emiterii actelor atacate, ci și motivele aparente de nelegalitate care afectează chiar și constatările de fond ale organelor fiscale. În caz contrar, dacă s-ar refuza analiza, cel puțin sumară, a probatoriului administrat, posibilitatea suspendării actelor administrative fiscale ar fi drastic limitată și contrară spiritului art. 14 din Legea nr. 554/2004. În referire la sentința recurată, Societatea A. SRL arată că prima instanță nu a analizat argumentele sale ce au fundamentat cazul bine justificat, limitându-se doar în a motiva că pentru a analiza aparenta temeinicie a acestor argumente ar fi necesară analizarea fondului cauzei.

În opinia recurentei, judecătorul suspendării actelor administrative fiscale trebuia să se aplece atât asupra motivelor formale, cât și asupra motivelor de natură tehnică și substanțială de nelegalitate.

A reluat recurenta-reclamantă argumentele sale referitoare la existența cazului bine justificat, după cum urmează:

A. Argumente procedurale

A.1 Nerespectarea dreptului de apărare al societății

A considerat recurenta-reclamantă că acest motiv procedural putea fi cercetat de prima instanță prin analizarea unui număr redus de dispoziții legale și prin cercetarea documentelor relevante, fără a fi în niciun caz necesară analiza fondului raportului juridic de drept fiscal. Sub un prim aspect, a făcut recurenta trimitere la prevederile art. 107 alin. (2) și (4) și ale art. 9 alin. (1) C. proc. civ. fiscală, arătând că organul fiscal a recunoscut în raportul de inspecție fiscală și în decizia de soluționare a contestației că nu a mai așteptat împlinirea termenului de depunere a punctului de vedere al contribuabilului față de constatările din proiectul RIF, invocând dispozițiile art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Or, în opinia recurentei-reclamante, organele fiscale aplică discreționar art. 9 alin. (2) lit. a) și art. 107 alin. (2) C. proc. fisc. , fără a sesiza raportul dintre cele două norme, respectiv norma specială și norma generală, iar din interpretarea corelată a celor două prevederi legale ar rezulta, conform susținerilor societății în cauză, că, în cazul proiectului de raport de inspecție fiscală, ascultarea contribuabilului este întotdeauna obligatorie, nefiind incidente excepțiile reglementate de art. 9 alin. (2) C. proc. fisc.

A mai susținut recurenta-reclamantă că nerespectarea dreptului la apărare în materie fiscală care are ca obiect aplicarea dreptului Uniunii, cum ar fi în materie de TVA, a cunoscut o consacrare expresă în jurisprudența CJUE, indicând, în acest sens, Hotărârea Curții din data de 17 decembrie 2015 în cauza C-419/14, Webmindlicenses Kft.

A arătat recurenta-reclamantă că nu poate fi de acord cu punctul de vedere al organului de soluționare a contestației, care a precizat că i-a fost respectat contribuabilului dreptul la apărare, "întrucât i s-a acordat posibilitatea exercitării căii administrative de atac, drept de care a uzat prin formularea contestației administrative, exprimându-și argumentele de fapt și de drept în legătură cu actul administrativ fiscal încheiat ca urmare a inspecției fiscale".

A susținut recurenta-reclamantă, în această chestiune, că nu se poate confunda dreptul de a exercita calea de atac în procedura administrativă cu dreptul de a a-și exprima punctul de vedere asupra RIF-ului anterior emiterii sale, fiind, astfel, lipsită de posibilitatea de a fi ascultată pe fondul raportului juridic, atât cu ocazia întocmirii RIF-ului, cât și cu ocazia soluționării contestației administrative. În concluzie, a subliniat societatea că aceste argumente puteau fi avute în vedere de către prima instanță, care ar fi trebuit să analizeze aparența de temeinicie a acestor susțineri, raportat la un număr redus de norme legale incidente în cauză și la jurisprudența CJUE la care a făcut trimitere.

B. Argumente substanțiale referitoare la existența cazului bine justificat

În referire la aceste argumente, a criticat recurenta-reclamantă motivarea primei instanțe, în care s-a reținut că, pentru a se aprecia asupra aparenței de nelegalitate, este necesar să fie cercetat însuși fondul raportului juridic de drept fiscal, fiind respinsă, pentru aceste considerente, cererea de suspendare formulată în cauză.

În calea de atac a recursului, a reiterat recurenta A. SRL aceste argumente, astfel:

În esență, arată recurenta că organele fiscale au făcut aplicarea prevederilor art. 11 C. fisc. , reținând că sunt suspiciuni cu privire la realitatea tranzacțiilor, întrucât partenerii contractuali ai contribuabilului nu au declarat sau au declarat un cuantum mult mai mic al livrărilor efectuate către A. SRL, ulterior aceștia fiind incluși pe lista contribuabililor inactivi sau radiați, iar aceste tranzacții nu au fost luate în considerare, determinând obligații fiscale suplimentare din refuzul dreptului de deducere a TVA-ului aferent acestor achiziții și refuzând caracterul de cheltuieli deductibile din perspectiva impozitului pe profit. În opinia recurentei, raportat la realitatea existenței documentelor justificative și a plăților, consemnate ca atare în RIF, existau suficiente elemente obiective pentru ca organele fiscale să se pronunțe asupra efectelor fiscale pe care tranzacțiile respective le au asupra societății verificate.

În susținerea acestui argument a invocat recurenta-reclamantă jurisprudența consolidată a CJUE în materie de TVA (Hotărârea Curții din data de 21 iunie 2012 în cauzele conexate C-80/11 și C-142/11, Mahageben kft. și Hotărârea Curții din data de 6 decembrie 2012 în cauza C-285/11, Bonik EOOD), arătând că inspectorii fiscali nu pot transfera societății verificate în cauză atribuțiile lor de control cu privire la activitatea diverșilor contribuabili, iar CJUE a decis că nu se poate impune, în mod general, o obligație pentru titularul dreptului de deducere de a face verificări cu privire la cocontractantul său, bunurile achiziționate sau legalitatea acțiunilor acestuia.

În considerarea acestor principii, a solicitat recurenta-reclamantă să se observe relevanța fiscală a faptului că toate bunurile au fost achiziționate și că niciun furnizor nu era declarat inactiv la data la care s-au achitat facturile către aceștia, societatea depunând toate documentele justificative solicitate de prevederile fiscale.

A mai reproșat recurenta-reclamantă inspectorilor fiscali și faptul că nu au respectat jurisprudența CJUE în materie de TVA, întrucât, în situația în care ar fi considerat că societatea verificată avea cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință despre existența unei eventuale fraude fiscale, ar fi devenit aplicabilă jurisprudența Halifax a CJUE, cauza C-255/02, ceea ce ar permis organelor fiscale să determine TVA și impozit pe profit prin raportare la situația reală constatată, caracterizată, în raportul fiscal de față, de existența produselor achiziționate de A. SRL, situație constatată de inspectorii fiscali.

În consecință, susține recurenta că prima instanță, din simpla lecturare a raportului de inspecție fiscală, ar fi putut observa că, pe de o parte, organele fiscale au constatat existența documentelor justificative cerute de lege și, pe de altă parte, faptul că s-a imputat societății acțiunile altor persoane juridice, spre a se reține caracterul nereal al operațiunilor, în lipsa oricăror argumente concrete din care să rezulte că cel verificat cunoștea faptul că furnizorii erau implicați într-un lanț ce se presupune că avea drept scop o fraudă. S-a mai susținut și faptul că ușor se putea observa că suma întreagă aferentă bunurilor respective nu putea fi reintegrată în baza impozabilă, câtă vreme bunurile achiziționate aveau un anumit cost, plătit conform documentelor justificative prezentate organelor de control.

A menționat recurenta-reclamantă, în cadrul acestui argument, faptul că a trecut un interval lung de timp de când dăinuie suspendarea soluționării contestației administrative, în raport de pronunțarea unei soluții în materie penală pentru fapte ce au legătură cu cele reținute prin inspecția fiscală efectuată în cauză.

Recurenta-reclamantă susține că organele inspecției fiscale au plecat, în realizarea inspecției fiscale, de la concluziile procurorilor DIICOT, din cadrul anchetei penale, chestiune inadmisibilă, câtă vreme inspecția fiscală a vizat o altă perioadă decât cea a activității de urmărire penală, iar prezumția de nevinovăție trebuie să aibă eficiență, cât timp nu a intervenit o hotărâre definitivă asupra cauzei penale. A invocat recurenta A. SRL și prevederile art. 94 alin. (3) C. proc. fisc. , în privința obligației inspecției fiscale de a "examina documentele aflate la dosarul fiscal al contribuabilului", fără a pleca de la prezumția de fraudă în realizarea activității de control.

C. Paguba iminentă

A fost criticată sentința recurată pentru că, în mod greșit, în opinia titularului căii de atac, prima instanță a reținut că, în cauză, consecințele emiterii actului administrativ, relevate de către societate, sunt "pur teoretice".

A reliefat recurenta-reclamantă faptul că, în speță, cuantumul foarte mare al creanței fiscale datorate (95.239.483 RON) este de natură a conduce la intrarea societății în faliment, în situația executării actului administrativ fiscal contestat, fără a exista posibilitatea de a se redresa contribuabilul în cauză prin propunerea și votarea unui plan de reorganizare, chiar intimata-pârâtă fiind în situația de a nu-și recupera creanța. A mai subliniat recurenta-reclamantă, tot în justificarea îndeplinirii cerințelor legale pentru a se dispune suspendarea deciziei de impunere nr. x din 19 octombrie 2015, că, în considerarea Recomandării nr. R (89) 8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, autoritatea jurisdicțională trebuie să țină seama de ansamblul circumstanțelor și intereselor prezente, asemenea măsuri putând fi acordate, în opinia Societății A. SRL, mai ales atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube grave, dificil de reparat și când există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului administrativ.

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la Dosarul cauzei la data de 3 august 2017, intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a invocat excepția nulității cererii de recurs, întrucât criticile formulate nu se încadrează într-unul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, întrucât cererea de recurs nu este semnată de administratorul judiciar al societății aflate în insolvență.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 1 septembrie 2017, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că prima instanță a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii, astfel că soluția recurată se impune a fi menținută, fiind legală.

A criticat recurenta-reclamantă hotărârea dată asupra cererii de suspendare a Deciziei de impunere nr. x din 19 octombrie 2016, sub un prim aspect, pentru greșita soluționare, în opinia Societății A. SRL, a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, excepție ce a fost admisă.

Raportul juridic de drept administrativ fiscal este legat între organul fiscal ce a emis decizia de impunere a cărei suspendare s-a solicitat și contribuabilul căruia i-a fost adresată această decizie. Or, obiectul cererii de suspendare în cauză îl reprezintă un act administrativ fiscal emis de Direcția Generală de Administrare Fiscală a Marilor Contribuabili, aceasta fiind singura entitate fiscală îndrituită să stea în judecată în calitate de pârâtă. Împrejurarea că, pe parcursul soluționării litigiului, recurenta-reclamantă a pierdut calitatea de mare contribuabil și se află arondată fiscal, la momentul actual, în cadrul DGRFP București, nu poate conduce la modificarea raportului juridic de drept administrativ fiscal în raport de circumstanțe factuale și temporare ce exced acestui raport.

Prin urmare, reținând că DGAMC are calitatea de emitentă a deciziei de impunere a cărei suspendare s-a solicitat, Înalta Curte confirmă soluția pronunțată asupra acestei excepții de către prima instanță, soluția fiind corectă.

Cu privire la fondul chestiunii în discuție, a criticat recurenta-reclamantă faptul că prima instanță a considerat eronat că argumentele susținute în cererea de suspendare referitoare la cazul bine justificat și existența unei pagube iminente implică analizarea pe fond a raporturilor litigioase dintre părți, incompatibilă procedurii sumare a cererii întemeiate pe art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că judecătorul fondului a analizat aparența legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare s-a solicitat, prin cercetarea sumară a argumentelor formulate de reclamantă, în raport de premisele procedurale impuse pentru această cerere de temporizare a efectelor deciziei de impunere contestate de contribuabilul vizat.

În calea controlului judiciar, urmează a fi completată motivarea primei instanțe, în condițiile în care va fi menținută soluția pronunțată prin sentința recurată.

Argumentele procedurale pe care recurenta-reclamantă le-a invocat în susținerea existenței unui caz bine justificat, deși divizate în două chestiuni distincte, respectiv aplicabilitatea dispozițiilor art. 107 alin. (2) și (4) și a dispozițiilor art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. și nerespectarea dreptului la apărare, în fapt, vizează aceeași încălcare a dreptului contribuabilului de a formula un punct de vedere față de proiectul raportului de inspecție fiscală ce i-a fost comunicat, încălcare pe care o consideră acesta prejudiciabilă sub aspectul negării dreptului său de a fi ascultat anterior emiterii unei decizii fiscale.

Fără îndoială că o astfel de chestiune poate fi decelată în procedura cercetării sumare a temeiurilor care fundamentează condiția cazului bine justificat, în raport de definiția dată asupra acestei noțiuni prin prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Se observă, din lecturarea RIF nr. x din 19 octombrie 2015, că organul fiscal a considerat că sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că sunt incidente situațiile reliefate la lit. a) din conținutul acestui articol.

În analiza sumară a argumentelor recurentei-reclamante, subsumate aspectului de ordin procesual vizând nerespectarea dreptului contribuabilului de a fi ascultat, reține Înalta Curte că regimul juridic al unei asemenea încălcări a normelor de procedură fiscală este cel al unei nulități relative, condiționate de existența unei vătămări, pe care cel ce o invocă trebuie să o dovedească.

Or, la o aparentă verificare, se relevă, în conținutul RIF nr. x din 19 octombrie 2015, împrejurarea că "pe parcursul inspecției fiscale, contribuabilul a fost informat asupra constatărilor rezultate din inspecția fiscală", iar "administratorul special a pus la dispoziția organului de inspecție fiscală toate documentele solicitate care sunt reale și legale, documente care au fost restituite în totalitate la finalizarea inspecției fiscale, certificând realitatea operațiunilor efectuate și consemnate în documentele justificative, precum și mențiunea că nu mai deține alte documente și nu mai are alte fapte/aspecte de prezentat."

În considerarea acestor mențiuni din raportul de inspecție fiscală ce a stat la baza emiterii deciziei de impunere a cărei suspendare s-a solicitat, la nivel de aparență, nu se poate decela facil nicio vătămare care să fi fost produsă prin aplicarea prevederilor art. 9 alin. (2) lit. a) C. proc. fisc. , recurenta-reclamantă având posibilitatea formulării contestației administrative, drept pe care l-a și exercitat în fața organului fiscal competent.

Prin urmare, acest argument procedural invocat în construcția cazului bine justificat, pentru a obține temporizarea efectelor Deciziei de impunere nr. x din 19 octombrie 2015, este neîntemeiat.

Sub aspect substanțial, a susținut recurenta-reclamantă, într-un prim motiv, aparența de nelegalitate a actului administrativ fiscal contestat, date fiind, în opinia sa, caracterul real al achizițiilor de mărfuri și existența documentelor justificative ce atestă achizițiile și plățile efectuate de Societatea A. SRL.

Pornind de la caracterul executoriu al unui act administrativ, se reține că suspendarea respectivului act reprezintă o situație excepțională, ce are ca scop protecția juridică a persoanei potențial vătămate, până la evaluarea legalității deciziei de impunere de către instanța de contencios administrativ, o astfel de măsură neputând fi dispusă discreționar, ci doar prin raportare la probele administrate în cauză, care trebuie să ofere destule indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a se analiza, pe fond, conținutul actului administrativ.

Indiciile de nelegalitate pe care recurenta-reclamantă le-a avut în vedere sunt în legătură cu aspecte reținute prin decizia de soluționare a contestației administrative, care, în accepțiunea societății verificate, sunt diferite față de cele reținute prin actele inspecției fiscale, în referire la realitatea tranzacțiilor cu anumiți furnizori, din perspectiva obligațiilor fiscale constând în TVA și impozit pe profit. Or, o analiză a acestor susțineri, în vederea verificării circuitului economic și documentar al achizițiilor efectuate de către A. SRL și plățile aferente acestor achiziții, depășește, fără îndoială, contextul procesual al cercetării sumare pe care este îndreptățită instanța de contencios administrativ să o realizeze în cererea de suspendare a unui act administrativ (în cauză fiind în discuție un act administrativ fiscal).

În aceeași limitare procesuală se înscrie și verificarea unei nelegale aplicări a prevederilor art. 11 C. fisc. , ce a determinat, în cursul inspecției fiscale, reîncadrarea unor tranzacții, având drept consecință stabilirea unor obligații fiscale suplimentare din refuzul dreptului de deducere a TVA-ului aferent acestor achiziții și din refuzul reținerii caracterului deductibil al unor cheltuieli, în vederea calculării impozitului pe profit.

Chestiunea aprecierii elementelor obiective (realitatea existenței documentelor justificative și a plăților) care ar fi permis organelor fiscale să se pronunțe asupra efectelor fiscale ale tranzacțiilor realizate de recurenta-reclamantă din perspectiva stabilirii obligațiilor acesteia la bugetul de stat este una care excede posibilității de verificare în calea procesuală a analizei sumare specifice unei cereri de suspendare formulate în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/20004.

Un alt motiv al pretinsei nelegalități a deciziei de impunere contestate, a cărei suspendare s-a solicitat, este cel al faptului că organele de control nu pot transfera în sarcina persoanei verificate atribuțiile lor de control privind activitatea diverșilor contribuabili, jurisprudența CJUE fiind constantă în sensul că "nu se poate impune, în mod general, o obligație pentru titularul dreptului de deducere de a face verificări cu privire la cocontractantul său, bunurile achiziționate sau legalitatea acțiunilor acestuia". A mai invocat recurenta-reclamantă faptul că nu s-a aplicat jurisprudența Halifax a CJUE nici în ceea ce privește reașezarea fiscală a celui care cunoștea sau trebuia să cunoască despre existența unei fraude fiscale, susținând, în demersul judiciar de față, că instanța de contencios administrativ, învestită cu soluționarea unei cereri de suspendare, poate aprecia, prin simpla lecturare a raportului de inspecție fiscală, că, pe de o parte, organele fiscale au constatat existența documentelor justificative cerute de lege, iar pe de altă parte, i s-au imputat Societății A. SRL acțiunile unor alte persoane juridice, pentru a se reține caracterul nereal al operațiunilor ce au determinat stabilirea de obligații fiscale suplimentare.

Contrar opiniei recurentei-reclamante și în acord cu soluția pronunțată de prima instanță, reține Înalta Curte că aceste argumente de drept substanțial, ce țin de cercetarea în fond a tranzacțiilor care au determinat impunerea suplimentară în sarcina societății recurente, cu analizarea comportamentului fiscal al achizitorului în raport de conduita proprie și de cea a furnizorilor săi, în lanțurile de achiziție pentru care există suspiciuni de fraudă, reprezintă chestiuni specifice acțiunii în anularea actelor administrative fiscale de impunere, epuizate în procedura administrativă prealabilă, ce implică un probatoriu riguros și amplu, fără a fi suficientă simpla lecturare a raportului de inspecție fiscală, cum susține recurenta-reclamantă.

Ceea ce se relevă la o primă citire a raportului de inspecție fiscală este faptul consemnat în actul de control al organului fiscal, anume acela că, deși există un circuit documentar care cuprinde elementele necesare, solicitate de normele fiscale, pentru a se crea aparența unor operațiuni reale, totuși, furnizorii recurentei-reclamante, enumerați în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, nu au declarat livrări către societatea verificată, fapt de natură a susține aparența de legalitate a actului de impunere fiscală, prezumție ce nu a fost răsturnată în cauză.

A mai susținut recurenta-reclamantă, tot în calea de atac declarată împotriva soluției de respingere a cererii de suspendare pe care a formulat-o, că se află în imposibilitate de a supune cenzurii de contencios administrativ legalitatea actelor administrative fiscale, aspect de natură a justifica, în opinia sa, îndeplinirea condiției definite de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Analiza existenței unui caz bine justificat se raportează la cercetarea unor aspecte inerente emiterii actului administrativ, în vederea verificării aparenței de nelegalitate a respectivului act, fără a fi determinant, într-o astfel de cauză, parcursul procesual al unor cereri formulate în legătură cu respectivul act, în cauze diferite, cu obiect și temei de drept specifice fiecărui demers judiciar.

Un ultim aspect pe care l-a supus recurenta-reclamantă controlului judiciar, în referire la îndeplinirea condiției cazului bine justificat, este cel privind nerespectarea principiului independenței, reglementat de art. 105 alin. (5) C. proc. fisc. , menționându-se, în acest sens, faptul că organele inspecției fiscale au plecat, în realizarea inspecției fiscale, de la concluziile procurorilor DIICOT, din cadrul anchetei penale.

O astfel de afirmație a recurentei-reclamante este lipsită de suport probator, neregăsindu-se, în cuprinsul raportului de inspecție fiscală, vreo trimitere la concluzii ale organelor de cercetare penală, care să permită a se concluziona în sensul nerespectării principiilor statuate la art. 105 alin. (5) C. proc. fisc. Mențiunile din Raportul de inspecție fiscală nr. x din 19 octombrie 2015 privitoare la prezentarea echipei de control, în timpul inspecției fiscale, a unor ordonanțe de instituire a sechestrului asigurător în materie penală, emise de organul competent sesizat pentru cercetarea faptelor penale ale unor persoanelor din acționariatul societății, nu echivalează cu o preluare a unor constatări ale procurorilor DIICOT de către inspectorii fiscali ce au întocmit raportul care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 19 octombrie 2015.

În consecință, niciunul dintre argumentele invocate de recurenta-reclamantă pentru a susține existența unui caz bine justificat nu este de natură a atrage un dubiu asupra legalității actului de impunere a cărui suspendare s-a solicitat, fiind menținută aparența de legalitate a deciziei contestate, din perspectiva verificării acestei cerințe.

Cât privește paguba iminentă, definită în cuprinsul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca fiind "prejudiciul material viitor și previzibil", s-a făcut dovada, în calea controlului judiciar, a existenței unui titlu executor și a unei somații emise de organul fiscal pentru executarea sumelor înscrise în Decizia de impunere nr. x din 19 octombrie 2015, împrejurare ce poate produce un prejudiciu inevitabil în patrimoniul societății aflate, de altfel, în stare de insolvență.

Și din perspectiva faptului că nu poate intra în procedura de reorganizare, în condițiile în care această creanță este pe cale a fi recuperată silit de către organul fiscal, se constată că se poate produce o pagubă iminentă în patrimoniul societății recurente, însă îndeplinirea acestei condiții nu poate conduce la rezultatul prefigurat de partea interesată care a formulat cererea de suspendare, în absența întrunirii cumulative a celor două cerințe prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Temeiul de drept al soluției pronunțate

Pentru aceste considerente, în aplicarea prevederilor art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 1942 din 25 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sentință ce va fi menținută, fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL, prin administrator judiciar B. S.P.R.L. și administrator special C., împotriva Sentinței civile nr. 1942 din 25 mai 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2019.

Procesat de GGC - LM