Halmagiu și Bellu împotriva României

La originea cauzei se află o cerere (nr. 10012/03) îndreptată împotriva României și depusă la Curte de două cetățene ale acestui stat, Dnele Grațiela Marilena Halmagiu și Rodica Ileana Bellu („reclamantele"), la 22 ianuarie 2003, în conformitate cu art. 34 al Convenției de apărare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția").

Guvernul român („Guvernul") este reprezentat de agentul său, dl. Răzvan-Horațiu Radu, din ministerul Afacerilor Externe.

La 27 februarie 2006, Curtea hotărît comunicarea cererii Guvernului. Folosindu-se de dispozițiile articolului 29 § 3, hotărît că vor fi examinate simultan admisibilitatea și fondului cauzei.

În perioada regimului comunist, bun imobiliar situat la strada 14 (anterior 3 bis) Gh. Gr. Cantacuzino, la Ploiești și aparținând părinților reclamanelor fusese naționalizat. Bunul era alcătuit dintr-o construcție și teren de 555 m².

În cursul anului 1996, reclamantele solicitaseră autorităților locale restituirea în natură a bunului.

Prin decizie din 7 martie 1997, comisia pentru aplicarea legii nr. 112/1995 constatasemnat că reclamantele aveau dreptul să li se acorde o indemnizație de 151 894 345 ROL (aproximativ 18 773 EUR la curs mediu stabilit de Banca Națională pentru anul 1997). Reclamantele depuseseră o contestație împotriva acestei decizii, cerând restituirea în natură a bunului. Prin sentință definitivă din 27 martie 1998, tribunalul județean Prahova („tribunalul județean") respinge contestația, reținând că legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă, deoarece nu reglementase situația imobilelor ilegal naționalizate, cum era cazul în prezenta cauză.

Prin contracte încheiate între 1997 și 1998, Statul vinduse cele șase apartamente din imobil unor terți persoane care le locuieau ca și chiriași („cumpărătorii"). Terenul aferent apartamentelor, situat sub imobil și totalizând 250 m², fusese de asemenea vândut.

Prin sentință din 16 iunie 1998, tribunalul de primă instanță din Ploiești („tribunalul de primă instanță") admisese o acțiune de revendicare introdusă de reclamante împotriva consilului municipal și condamnsede pe acesta să le restituie bunul. Sentința deveni definitivă în absența unui apel.

Printr-o scrisoare din 21 iulie 1998, societatea care administrase imobilele Statului informaziua reclamantele de existența contractelor de vânzare sus-menționate.

În cursul anului 2001, reclamantele sesizaseră tribunalul de primă instanță cu o acțiune de revendicare împotriva cumpărătorilor. În același an, solicitaseră primăriei, în virtutea legii nr. 10/2001, restituirea bunului.

Prin sentință din 18 iunie 2001, tribunalul de primă instanță admisesemnat acțiunea și condamnsede cumpărătorii să restituie reclamanelor bunul imobiliar. Această sentință fusese confirmată printr-o sentință din 18 martie 2002 a tribunalului județean, care respingesemnat apelul cumpărătorilor.

Cumpărătorii depuseseră un recurs înaintea curții de apel din Ploiești, care îl admisesemnat printr-o sentință din 1 noiembrie 2002, respingând deci acțiunea pe motiv că cumpărătorii actuaseră cu bună credință la încheierea contractelor.

Printr-o scrisoare din 2 mai 2006, primăria informaziua Guvernul că reclamantele nu solicitaseră până la acel moment deduceri stabilite prin decizia din 7 martie 1997 a comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995. Prin aceeași scrisoare, primăria precizeaza că cererea reclamanelor fundată pe legea nr. 10/2001 ar fi examinată în cursul lunii mai 2006.

Potrivit informațiilor furnizate de reclamante, necontestate de Guvern, la 30 mai 2006, primăria rejectatsemnat cererea. II.

Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 asupra regimului juridic al bunurilor imobiliare luate abuziv de Stat între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 fusesemnat modificată de legea nr. 247 publicată în Jurnalul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege lărgesemant formele de indemnizare permițând beneficiarilor să aleagă între o compensare sub formă de bunuri și servicii și o compensare sub formă de indemnizație monetară echivalent cu valoarea de piață a bunului care nu poate fi restituită în natură la momentul acordării sumei.

Dispozițiile relevante ale legii nr. 10/2001 (retipărită) cum sunt modificate de legea nr. 247/2005 se citesc ca atare: art. 1 „1. Imobilele pe care Statul (...) s-a apropiat abuziv între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, precum și pe acelea luate de Stat în virtutea legii nr. 139/1940 asupra requizițiilor, și încă nerestituite, vor fi supuse unei restitutii în natură. 2. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, trebuie adoptate măsuri de reparare prin echivalență. Ar putea fi vorba de compensarea prin alte bunuri sau servicii (...) cu acordul cererii, sau o indemnizație monetară acordată conform dispozițiilor speciale privind determinarea și plata indemnitație pentru bunurile imobiliare achiziționate abuziv. (...)" art. 10 „1) Atunci când clădirile căzute în patrimoniul Statului într-o manieră abuzivă au fost demolate complet sau parțial, restituirea în natură este ordonată pentru terenul liber și pentru construcțiile care nu au fost demolate, în timp ce măsuri reparatrici prin echivalență vor fi fixate pentru terenurile ocupate și pentru construcțiile demolate. (...) 8) Valoarea construcțiilor pe care Statul s-a apropiat abuziv și care au fost demolate este determinată în funcție de valoarea lor comercială la ziua când administrația hotărăsc asupra cererii, stabilită conform normelor internaționale de evaluare de la informațiile la dispoziția evaluatorilor. 9) Valoarea construcțiilor care nu au fost demolate și a terenurilor aferente pe care Statul s-a apropiat abuziv și care nu pot fi restituate în natură este determinată în funcție de valoarea lor comercială la ziua când administrația hotărăsc asupra cererii, conform normelor internaționale de evaluare." art. 20 „1) Persoane care s-au văzut acordate indemnitații în virtutea legii nr. 112/1995 pot, cu excepția cazului în care imobilul a fost vândut [unor terți] înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, solicitați restituirea în natură, cu sarcina lor de rambursă suma primită ca titlu de indemnitații, corectată conform ratei inflației. 2) În cazul în care imobilul a fost vândut [unor terți] în condițiile prevăzute de legea nr. 112/1995 (...) cererea are dreptul la măsuri de reparare prin echivalență, în valoare valoare comercială a imobilului, incluzând terenul și construcțiile, determinată conform normelor internaționale de evaluare. Atunci când cererea primiseaseră indemnitații în virtutea legii nr. 112/1995, are dreptul la diferența între valoarea comercială a bunului și suma primită ca titlu ai acelor indemnitații, corectată conform ratei inflației. (...)"

Articolele 13 și 16 din titlul VII al legii nr. 247/2005, de asemenea relevante în prezenta cauză, se citesc ca atare: art. 13 „1) Pentru a se stabili montantul final al indemnitații să se acorde conform prezentei legi, va fi creată o Comisie Centrală de Indemnitații, denumită în continuare Comisie Centrală, plasată sub autoritatea prim-ministrului (...)" art. 16 „1) Deciziile livrate de autoritățile competente pentru restitui bunul menționând sume ca titlu de indemnizație (...) vor fi trimise la secretariatul Comisiei Centrale cel mai târziu șaizeci de zile după intrarea în vigoare a prezentei legi. 2) Cereri de restitui depuse în virtutea legii nr. 10/2001 (...) care nu au primit un răspuns la momentul intrării în vigoare a legii vor fi trimise (...) la secretariatul Comisiei Centrale (...) în termen de zece zile de la data livrării deciziilor autoritățile competente pentru restitui bunul. 5) Secretariatul Comisiei Centrale va dresa lista dosarelor menționate la alineele 1 și 2 în care cererea de restitui în natură fusesemnat respingă. Aceste dosare vor fi apoi transmise autorității responsabile de evaluare, care va redacta raportul de evaluare. 6) (...) Autoritatea responsabilă de evaluare va redacta raportul de evaluare conform procedurii prevăzute în acest scop și transmite la Comisie Centrală. Raportul va conține montantul indemnitații să se acorde. 7) Pe baza raportului de evaluare, Comisie Centrală pronunță decizia acordării de indemnizații sau trimite dosarul pentru o nouă evaluare."

Funcționarea societății pe acțiuni „Proprietatea" este descrisă în cauza Radu c. România (nr. 13309/03, §§ 18‑20, 20 iulie 2006).

Legea nr. 247/2005 fusesemnat modificată ultimă dată printr-o ordonanță de urgență a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Jurnalul Oficial din 29 iunie 2007 și privind accelerarea procedurii de indemnizare pentru imobilele luate abuziv de Stat.

Conform articolului 18 din titlul I al ordonanței, atunci când Comisie Centrală hotărâsemant acordarea indemnitații al cărui montant nu depășește 500 000 lei noi români („RON"), beneficiarii pot alege între acțiuni la „Proprietatea" și acordarea indemnitații monetare. Pentru montante superioare 500 000 RON, cei interesați pot cere indemnitații monetare în valoare 500 000 RON, și se va vedea acordate acțiuni la „Proprietatea" pentru diferență.

Conform articolului 7 din titlul II al ordonanței, în șase luni de la intrarea în vigoare a ordonanței, Guvernul trebuie stabilit regulile de desemnare a societății gestionar de „Proprietatea".

Curtea constată că această plângere nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Observă de asemenea că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă. B. Pe fond

Guvernul observă că reclamantele utilizaseră calea prevăzută de legea nr. 112/1995, obținând așa decizia din 7 martie 1997 a comisiei pentru aplicarea acestei legi, acordând lor indemnitații (§7 mai sus). Invită Curtea să țină seama de această decizie la aprecierea caracter proporțional al intervenției în dreptul de proprietate al reclamanelor și insistă pe faptul că acestea din urmă alegere de a nu încasa suma în cauză și a contesta decizia înaintea instanțelor naționale.

Potrivit Guvernului, situația în prezenta cauză este analoagă situației din cauza Constantinescu c. România (decizie), (nr. 61767/00, 14 septembrie 2004), unde Curtea rejectatsemnat plângerea trase din art. 1 al Protocolului nr. 1 ca evident neîntemeiată, în măsura ce interesatul văzuse acordată o indemnizație substanțială, calculată în virtutea dispozițiilor legii nr. 112/95, conform concluziilor raportului redactat de o comisie abilitată în acest scop. Estimează deci că măsurile reparatrices prin echivalență stabilite în favoarea reclamanele respectă principiul proporționalității.

Guvernul observă apoi că reclamantele utilizaseră de asemenea dispozițiile legii nr. 10/2001. Insistă în acest sens pe reforma instituită de legea nr. 247/2005 modificând legea nr. 10/2001, care are scopul de a accelera procedura de restitui și, în cazurile în care o asemenea restitui se dovedeste imposibilă, a acorda o indemnizație constând într-o participare, ca și acționari, la un organism de plasare a valorilor mobilare, „Proprietatea", organizat sub forma unei societăți pe acțiuni.

Reclamantele consideră pentru partea lor că decizia din 7 martie 1997 încălcaseră legea, deoarece nu ținea seama faptul că naționalizarea imobilului era ilegală. Adaugă că Guvernul furnizat nici o explicație asupra vânzării bunului lor și nu recunoscut erorile comise de autoritățile naționale.

Curtea observă că reclamantele dețin o decizie judiciară definitivă și irevocabilă ordonând autorităților să le restituie bunul litigios (§9 mai sus). Cum Curtea constatat deja (Străin precitată, § 38), existența dreptului lor de proprietate în virtutea unei sentințe definitive nu era condiționată altor formalități.

Curtea tratatsemnat de-a lungul timpului numeroase cauze ridicând întrebări asemănătoare la cea a cazului de specie și constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (vezi în special Porteanu c. România, nr. 4596/03, §§ 32-35, 16 februarie 2006).

Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ român care guvernează acțiunile în revendicare imobiliară și restitui bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de Stat a unui bun al altcuiva unor terți cu bună credință, chiar atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altcuiva, se analizează ca o privare de bun (vezi Porteanu precitată, § 32). O asemenea privare, combinată cu absența absolută a indemnizației, este contrară articolului 1 al Protocolului nr. 1 (vezi în special Străin precitată, §§ 39, 43 și 59). Peste tot, nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 o modificând nu iau în considerare daunele suferite datorită absenței prolongate a indemnizației de persoane care, cum reclamantele, s-au văzut lipsite de bunurile lor (Porteanu precitată, § 34).

Privitor la afirmația Guvernului conform căreia reclamantele refuzaseră să-și încaseze indemnizația stabilită în aplicarea legii nr. 112/95 (§26 mai sus), Curtea observă că decizia administrativă în cauză acordasemant reclamanelor 151 894 345 ROL, adică aproximativ 18 773 EUR. Or, raportul de competență produs de Guvern stabileste valoarea comercială a bunului la 285 830 EUR (§44 mai jos). De aceea, nu ar putea fi susținut că suma acordată de comisia responsabilă de aplicarea legii nr. 112/95 reflectasemant valoarea reală a bunului (vezi Konnerth c. România, nr. 21118/02, § 76, 12 octombrie 2006 și Capetan-Bacskai c. România, nr. 10754/04, § 36, 25 octombrie 2007) sau era rezonabilă în sensul jurisprudență Curții (vezi, a contrario, Constantinescu c. România (decizie), nr. 61767/00, 14 septembrie 2004). De plus, faptul ca reclamantele vederii propuse o indemnitate în virtutea legii nr. 112/95, nu putea dispensa, în prezent, autoritățile conform executării sentinței definitive din 16 iunie 1998 a tribunalul de primă instanță din Ploiești care ordonasemant restitui bunului reclamanele (vezi, mutatis mutandis, Ungureanu c. România, nr. 23354/02, § 41, 9 noiembrie 2006).

După examinarea tuturor elementelor care-i fusesemnat transmise, Curtea consideră că Guvernul nu expusesemant faptul nici argument putând duce la o concluzie diferit în cauza de față.

Ținând seama de jurisprudența sa în materia, Curtea apreciază că în prezenta cauză, punerea în eșec a dreptului de proprietate al reclamanele asupra bunului lor, combinată cu absența absolută a indemnizației, le-a făcut să sufere o sarcină disproportionată și excesivă, incompatibilă dreptul la respect bunurilor lor garantat de art. 1 al Protocolului nr. 1.

Prin urmare, existat o încălcare în prezenta cauză a acestei dispoziții. II.

Ținând seama de ansamblul elementelor în posesia sa, și în măsura în care este competentă pentru a cunoaște alegațiile formulate, Curtea nu relevatsemant nici o apariție de încălcari drepturilor garantate de art. 6 § 1 al Convenției.

Rezultă că acesta plângere trebuie respingă ca fiind evident neîntemeiată, în aplicarea articolului 35 §§ 3 și 4 al Convenției. III.

Privitor la daunele materiale, reclamantele cer restituirea în natură bunului lor, alcătuit din șase apartamente de suprafață 383,62 m² și terenul aferent 555 m². Consideră că valoarea bunului este 425 000 EUR, sprijinindu-se în acest sens pe o scrisoare din 23 noiembrie 2006 a unei agenții imobiliare din Ploiești care evaluase bunul pe baza documentelor prezentate de reclamante și ținând seama de prețuri pentru bunuri asemănătoare ca suprafață și zonă.

Reclamantele susțin imposibilitate de calcula daunele morale suferite, dar susțin cunoscut „umiliri și lipsuri în toate domeniile" din cauza statul lor de „proprietari naționalizați".

Privitor la daunele materiale, Guvernul subliniază că reclamantele nu prezentaseră rapport de competență imobiliară permițând determina valoarea imobilului. Potrivit lui, scrisoarea unei agenții imobiliare furnizează o estimare lipsit de autoritate.

Guvernul observă că suprafață șase apartamente este 383,62 m², cum reiese din contractele de vânzare. Privitor la terenul aferent, estimează că în virtutea contractelor, suprafață este 250 m². Versează în dosar rapport de competență efectuat în mai 2007 și potrivit căreia valoarea bunului este 285 830 EUR, din care 235 830 EUR pentru apartamente și 50 000 EUR pentru teren.

Privitor la daunele morale, Guvernul observă că reclamantele nu pot estima. Adaugă că niciun legătură cauzalitate nu fusesemant stabilit între daunele morale susținute și presupusa încălcare Convenției. Guvernul apreciază de asemenea că o posibilă hotărâre de condamnare ar putea constitui, prin ea însăși, o reparare satisfăcătoare prejudiciul moral susținut.

Ca răspuns, reclamantele exprimă dezacord asupra valoare imobilului cum reiese din competența prezentată de Guvern. Observă că imobilul este situat într-o zonă ultra centrală și prezintă aspect modern, corespunzând cerințe potențialilor cumpărători. Observă că până la moment, apartamentele imobilului sunt vândute sau închiriate de foștii chiriași, fără putut cunoaște situația exactă. Potrivit lor, aparament două camere făcând parte din imobil în cauză ar fi fost vândut 2007 pentru preț 65 000 EUR. Or, adaugă-le, imobilul alcătuit din șase apartamente și terenul aferent, deci valoare sa totală este 440 000 EUR, ținând seama de valoare totală apartamentelor (390 000 EUR) și valoare terenul (50 000 EUR). Reclamantele susțin de asemenea că calcul făcut în raportul de competență prezentat de Guvern nu este corect.

Privitor la suprafață terenul, reclamantele insistă faptul că este 555 m².

Curtea observă că contractele de vânzare apartamentelor încheiate în prezenta cauză purtaseră de asemenea asupra terenul aferent, totalizând 250 m² (§8 mai sus). Rezultă că diferență terenul, adică 305 m², nu făcuse obiectul vânzări. Urmare sentinței definitive din 16 iunie 1998 tribunalul de primă instanță din Ploiești, 305 m² teren devenisemant din nou proprietate reclamanele. Această recunoaștere nu fusesemant decât formală pentru că reclamantele nu fusesemant puse în posesia acelui teren și se găsesc tot în imposibilitate îl utiliza (Hertzog și alții c. România, nr. 34011/02, § 40, 26 iulie 2007).

În circumstanțele prezentei cauze, Curtea apreciază că restituirea bunului imobiliar situat 14 (anterior 3 bis) strada Gh. Gr. Cantacuzino, la Ploiești, alcătuit dintr-o construcție șase apartamente cât și terenul aferent 555 m², ar plasa reclamantele atât cât posibil într-o situație echivalent cu cea în care s-ar găsi dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu fusesemant necunoscute. Dacă Statul pârât procedeaza o asemenea restituire, Curtea hotărăsc că trebuie verseze interesaților, pentru daunele materiale, o sumă corespunzând valorii actuale bunului. Ținând seama de date furnizate de părți cât și informații de care dispune Curtea asupra prețurilor piață imobiliară locală, estimează valoare comercială actuală bunului la 350 000 EUR.

Curtea consideră, în fine, că atingere grav dreptul reclamanele la respect bunurilor lor nu ar putea suficient compensată simplu constat încălcare articolului 1 al Protocolului nr. 1. Statuând în echitate, acordă fiecărei reclamante suma 2 000 EUR ca titlu de reparare prejudiciul moral suferit. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantele susțin că se găsesc imposibilitate dovedi cheltuielile pe care le-au suportat înaintea instanțelor naționale, deoarece nu conservat justificari în acest sens. Observă totuși că aceste cheltuieli fusesemant considerabile.

Guvernul observă că, potrivit jurisprudență Curții, reclamant putea obține rambursare fraii și cheltuielilor doar măsură în care-l solicitase. Citează în acest sens cauzele Iorga c. România, nr. 4227/02, § 66, 25 ianuarie 2007 și Cârjan c. România, nr. 42588/02, § 43, 25 ianuarie 2007.

Curtea reamintește că la titlu art. 41 Convenției rambursează doar fraii al căror stabilit fusesemant realmente expuși, corespundeau necesitate și sunt montant rezonabil. De plus, art. 60 § 2 regulament prevede că orice pretenție prezentată la titlu art. 41 Convenției trebuie cifrat, detaliat rubrică și însoțit justificari necesare, dacă nu Curtea respinge cerere, total parțial.

În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantele nici cuantificat nici justificat fraii susțin fi suportat. În consecință, hotărăsc a nu le aloca sumă la titlu (vezi Cumpǎnǎ și Mazǎre c. România [GC], nr. 33348/96, §§ 133 - 134, CEDO 2004‑XI). C. Dobanzi moratorii

Curtea apreciază potrivit calibra rata dobânzilor moratorii rata dobânzii facilitii marginale prêt Banca Centrală Europeană majorat trei puncte procentaj. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind plângerea trase din art. 1 al Protocolului nr. 1 și inadmisibilă pentru rest; 2. Spune a fost o încălcare art. 1 al Protocolului nr. 1; 3. Spune a) Statul pârât trebuie restituie reclamanele bunul imobiliar situat 14 (anterior 3 bis) strada Gh. Gr. Cantacuzino, la Ploiești, alcătuit dintr-o construcție șase apartamente și teren 555 m², în termen trei luni de la ziua când sentința va deveni definitivă în conformitate art. 44 § 2 Convenției; b) dacă nu o asemenea restituire, Statul pârât trebuie verseze împreună reclamanele, în același termen trei luni, 350 000 EUR (trei sute cincizeci mii euro), plus orice sumă putând fi datorată ca titlu impozit, pentru daunele materiale; c) în orice caz, Statul pârât trebuie verseze fiecărei reclamante 2 000 EUR (doi mii euro), plus orice sumă putând fi datorată ca titlu impozit, pentru daunele morale; d) sumele în cauză vor convertite în moneda Statul pârât la curs aplicabil la data soluționării; e) de la expirarea acelui termen și până la plată, aceste montante vor majorate o dobândă simplă o rată egală rata facilitii marginale prêt Banca Centrală Europeană aplicabilă în perioada, mărită trei puncte procentaj; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 3 iunie 2008, în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 10012/03) dirigée contre la Roumanie et dont deux ressortissantes de cet Etat, M mes Grațiela Marilena Halmagiu et Rodica Ileana Bellu (« les requérantes »), ont saisi la Cour le 22 janvier 2003 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 27 février 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l’article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l’affaire. EN FAIT I.

Pendant le régime communiste, un bien immobilier sis 14 (ancien 3 bis) rue Gh. Gr. Cantacuzino, à Ploiești et appartenant aux parents des requérantes fut nationalisé. Le bien était formé d’une construction et d’un terrain de 555 m 2 .

Au cours de l’année 1996, les requérantes demandèrent aux autorités locales la restitution en nature du bien.

Par une décision du 7 mars 1997, la commission pour l’application de la loi n o 112/1995 retint que les requérantes avaient le droit à se voir accorder une indemnisation de 151 894 345 ROL (soit environ 18 773 EUR au taux de change moyen établi par la Banque nationale pour l’année 1997). Les requérantes formèrent une contestation contre cette décision, en demandant la restitution en nature du bien. Par un arrêt définitif du 27 mars 1998, le tribunal départemental de Prahova (« le tribunal départemental ») rejeta la contestation, en retenant que la loi n o 112/1995 n’était pas applicable, puisqu’elle ne réglementait pas la situation des immeubles illégalement nationalisés, comme c’était le cas en l’espèce.

Par des contrats conclus entre 1997 et 1998, l’État vendit les six appartements de l’immeuble à des tierces personnes qui les habitaient en tant que locataires (« les acheteurs »). Le terrain afférent aux appartements, sis sous l’immeuble et totalisant 250 m 2 , fut également vendu.

Par un jugement du 16 juin 1998, le tribunal de première instance de Ploiești (« le tribunal de première instance ») fit droit à une action en revendication introduite par les requérantes contre le conseil municipal et condamna ce dernier à leur restituer le bien. Le jugement devint définitif en l’absence d’appel.

Par une lettre du 21 juillet 1998, la société qui administrait les immeubles de l’État informa les requérantes de l’existence des contrats de vente susmentionnés.

Au cours de l’année 2001, les requérantes saisirent le tribunal de première instance d’une action en revendication contre les acheteurs. Pendant la même année, elles demandèrent à la mairie, en vertu de la loi n o 10/2001, la restitution du bien.

Par un jugement du 18 juin 2001, le tribunal de première instance accueillit l’action et condamna les acheteurs à restituer aux requérantes le bien immobilier. Ce jugement fut confirmé par un arrêt du 18 mars 2002 du tribunal départemental, qui rejeta l’appel des acheteurs.

Les acheteurs formèrent un recours devant la cour d’appel de Ploiești, qui l’accueillit par un arrêt du 1 er novembre 2002, en rejetant dès lors l’action au motif que les acheteurs étaient de bonne foi lors de la conclusion des contrats.

Par une lettre du 2 mai 2006, la mairie informa le Gouvernement de ce que les requérantes n’avaient pas demandé à ce jour les dédommagements établis par la décision du 7 mars 1997 de la commission pour l’application de la loi n o 112/1995. Par la même lettre, la mairie précisa que la demande des requérantes fondée sur la loi n o 10/2001 serait examinée au cours du mois de mai 2006.

Selon les informations fournies par les requérantes, non contestées par le Gouvernement, le 30 mai 2006, la mairie rejeta la demande. II.

La loi n o 10/2001 du 14 février 2001 sur le régime juridique des biens immeubles pris abusivement par l’Etat entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989 a été modifiée par la loi n o 247 publiée au Journal officiel du 22 juillet 2005. La nouvelle loi élargit les formes d’indemnisation en permettant aux bénéficiaires de choisir entre une compensation sous forme de biens et services et une compensation sous forme de dédommagement pécuniaire équivalant à la valeur marchande du bien qui ne peut pas être restitué en nature au moment de l’octroi de la somme.

Les dispositions pertinentes de la loi n o 10/2001 (republiée) telles que modifiées par la loi n o 247/2005 se lisent ainsi : Article 1 « 1. Les immeubles que l’État (...) s’est approprié abusivement entre le 6 mars 1945 et le 22 décembre 1989, de même que ceux pris par l’Etat en vertu de la loi n o 139/1940 sur les réquisitions, et non encore restitués, feront l’objet d’une restitution en nature. 2. Si la restitution en nature n’est pas possible, il y a lieu d’adopter des mesures de réparation par équivalence. Il peut s’agir de la compensation par d’autres biens ou services (...) avec l’accord du demandeur, ou d’un dédommagement pécuniaire octroyé selon les dispositions spéciales concernant la détermination et le paiement de dédommagements pour les biens immeubles acquis abusivement. (...) » Article 10 « 1) Lorsque les bâtiments tombés dans le patrimoine de l’État d’une manière abusive ont été démolis totalement ou partiellement, la restitution en nature est ordonnée pour le terrain libre et pour les constructions qui n’ont pas été démolies, tandis que des mesures réparatrices par équivalence seront fixées pour les terrains occupés et pour les constructions démolies. (...) 8) La valeur des constructions que l’Etat s’est abusivement appropriées et qui ont été démolies est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, établie selon les normes internationales d’évaluation à partir des informations à la disposition des évaluateurs. 9) La valeur des constructions qui n’ont pas été démolies et des terrains y afférents que l’Etat s’est abusivement appropriés et qui ne peuvent pas être restitués en nature est déterminée en fonction de leur valeur vénale au jour où l’administration statue sur la demande, conformément aux normes internationales d’évaluation. » Article 20 « 1) Les personnes qui se sont vu octroyer des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995 peuvent, sauf dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] avant l’entrée en vigueur de la présente loi, en solliciter la restitution en nature, à charge pour elles de rembourser le montant reçu au titre des dédommagements, corrigé en fonction du taux de l’inflation. 2) Dans le cas où l’immeuble a été vendu [à des tiers] dans les conditions prévues par la loi n o 112/1995 (...) le demandeur a droit à des mesures de réparation par équivalence, à hauteur de la valeur vénale de l’immeuble, incluant le terrain et les constructions, déterminée conformément aux normes internationales d’évaluation. Lorsque le demandeur a reçu des dédommagements en vertu de la loi n o 112/1995, il a droit à la différence entre la valeur vénale du bien et le montant reçu au titre desdits dédommagements, corrigé en fonction du taux d’inflation. (...) »

Les articles 13 et 16 du titre VII de la loi n o 247/2005, également pertinents dans la présente affaire, se lisent ainsi : Article 13 « 1) En vue d’arrêter le montant final des dédommagements à octroyer selon la présente loi, sera créée une Commission centrale des dédommagements, ci-après la Commission centrale, placée sous l’autorité du premier ministre (...) » Article 16 « 1) Les décisions délivrées par les autorités compétentes pour restituer le bien mentionnant des sommes à titre de dédommagement (...) seront envoyées au secrétariat de la Commission centrale au plus tard soixante jours après l’entrée en vigueur de la présente loi. 2) Les demandes de restitution déposées en vertu de la loi n o 10/2001 (...) qui n’ont pas reçu de réponse au moment de l’entrée en vigueur de la loi seront envoyées (...) au secrétariat de la Commission centrale (...) dans un délai de dix jours à compter de la date de la délivrance des décisions des autorités compétentes pour restituer le bien. 5) Le secrétariat de la Commission centrale dressera la liste des dossiers mentionnés aux alinéas 1 et 2 dans lesquels la demande de restitution en nature a été rejetée. Ces dossiers seront ensuite transmis à l’autorité chargée de l’évaluation, qui rédigera le rapport d’évaluation. 6) (...) L’autorité chargée de l’évaluation rédigera le rapport d’évaluation selon la procédure prévue à cet effet et le transmettra à la Commission centrale. Le rapport contiendra le montant du dédommagement à octroyer. 7) Sur la base du rapport d’évaluation, la Commission centrale prononcera la décision d’octroi de dédommagement ou renverra le dossier pour une nouvelle évaluation. »

Le fonctionnement de la société par actions « Proprietatea » est décrit dans l’affaire Radu c. Roumanie (n o 13309/03, §§ 18 ‑ 20, 20 juillet 2006).

La loi n o 247/2005 a été modifiée en dernier lieu par l’ordonnance d’urgence du Gouvernement n o 81 du 28 juin 2007, publiée au Journal officiel du 29 juin 2007 et portant sur l’accélération de la procédure d’indemnisation pour les immeubles pris abusivement par l’Etat.

Selon l’article 18 1 du titre I de l’ordonnance, lorsque la Commission centrale a décidé l’octroi des dédommagements dont le montant ne dépasse pas 500 000 nouveaux lei roumains (« RON »), les bénéficiaires peuvent opter entre des actions à « Proprietatea » et l’octroi des dédommagements pécuniaires. Pour les montants supérieurs à 500 000 RON, les intéressés peuvent réclamer des dédommagements pécuniaires à hauteur de 500 000 RON, et se verront octroyer des actions à « Proprietatea » pour la différence.

Selon l’article 7 du titre II de l’ordonnance, dans les six mois à compter de l’entrée en vigueur de l’ordonnance, le Gouvernement devra établir les règles de désignation de la société gérante de « Proprietatea ». EN DROIT I.

La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement relève que les requérantes ont fait usage de la voie prévue par la loi n o 112/1995, en obtenant ainsi la décision du 7 mars 1997 de la commission pour l’application de cette loi, leur accordant des dédommagements (paragraphe 7 ci-dessus). Il invite la Cour à tenir compte de cette décision lors de l’appréciation du caractère proportionnel de l’ingérence dans le droit de propriété des requérantes et insiste sur le fait que ces dernières ont choisi de ne pas encaisser la somme en cause et de contester la décision devant les juridictions nationales.

Selon le Gouvernement, la situation en l’espèce est analogue à la situation dans l’affaire Constantinescu c. Roumanie (déc.), (n o 61767/00, 14 septembre 2004), où la Cour a rejeté le grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 comme manifestement mal fondé, dans la mesure où l’intéressée s’était vue accorder une indemnisation substantielle, calculée en vertu des dispositions de la loi n o 112/95, selon les conclusions du rapport rédigé par une commission habilitée en ce sens. Il estime dès lors que les mesures réparatrices par équivalence établies en faveur des requérantes respectent le principe de proportionnalité.

Le Gouvernement note ensuite que les requérantes ont fait également usage des dispositions de la loi n o 10/2001. Il insiste en ce sens sur la réforme instituée par la loi n o 247/2005 modifiant la loi n o 10/2001, qui a pour objectif d’accélérer la procédure de restitution et, dans les cas où une telle restitution s’avère impossible, d’accorder une indemnisation consistant en une participation, en tant qu’actionnaires, à un organisme de placement de valeurs mobilières, « Proprietatea », organisé sous la forme d’une société par actions.

Les requérantes estiment pour leur part que la décision du 7 mars 1997 enfreignait la loi, puisqu’elle ne tenait pas compte du fait que la nationalisation de l’immeuble était illégale. Elles ajoutent que le Gouvernement n’a fourni aucune explication sur la vente de leur bien et qu’il n’a pas reconnu les erreurs commises par les autorités nationales.

La Cour observe que les requérantes détiennent une décision judiciaire définitive et irrévocable ordonnant aux autorités de leur restituer le bien litigieux (paragraphe 9 ci-dessus). Comme la Cour l’a déjà constaté ( Străin précité, § 38), l’existence de leur droit de propriété en vertu d’un jugement définitif n’était pas conditionnée à d’autres formalités.

La Cour a traité à maintes reprises des affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et a constaté la violation de l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention (voir notamment Porteanu c. Roumanie , n o 4596/03, §§ 32-35, 16 février 2006).

La Cour réaffirme notamment que, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et la restitution des biens nationalisés par le régime communiste, la vente par l’Etat d’un bien d’autrui à des tiers de bonne foi, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice du droit de propriété d’autrui, s’analyse en une privation de bien (voir Porteanu précité, § 32). Une telle privation, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, est contraire à l’article 1 du Protocole n o 1 (voir notamment Străin précité, §§ 39, 43 et 59). De surcroît, ni la loi n o 10/2001, ni la loi n o 247/2005 la modifiant ne prennent en compte le préjudice subi du fait d’une absence prolongée d’indemnisation par les personnes qui, comme les requérantes, se sont vu priver de leurs biens ( Porteanu précité, § 34).

Pour ce qui est de l’affirmation du Gouvernement selon laquelle les requérantes ont refusé d’encaisser l’indemnisation établie en application de la loi n o 112/95 (paragraphe 26 ci-dessus), la Cour observe que la décision administrative en question octroyait aux requérantes 151 894 345 ROL, soit environ 18 773 EUR. Or, le rapport d’expertise produit par le Gouvernement établit la valeur marchande du bien à 285 830 EUR (paragraphe 44 ci-dessous). Dès lors, il ne saurait être allégué que la somme octroyée par la commission responsable de l’application de la loi n o 112/95 reflétait la valeur réelle du bien (voir Konnerth c. Roumanie , n o 21118/02, § 76, 12 octobre 2006 et Capetan-Bacskai c. Roumanie, n o 10754/04, § 36, 25 octobre 2007) ou était raisonnable au sens de la jurisprudence de la Cour (voir, a contrario , Constantinescu c. Roumanie (déc.), n o 61767/00, 14 septembre 2004). De plus, le fait pour les requérantes de se voir proposer une indemnité en vertu de la loi n o 112/95, ne saurait dispenser, actuellement, les autorités de se conformer à l’exécution du jugement définitif du 16 juin 1998 du tribunal de première instance de Ploiești qui a ordonné la restitution du bien aux requérantes (voir, mutatis mutandis, Ungureanu c. Roumanie , n o 23354/02, § 41, 9 novembre 2006).

Après avoir examiné tous les éléments qui lui ont été soumis, la Cour considère que le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente dans le cas présent.

Compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime qu’en l’espèce, la mise en échec du droit de propriété des requérantes sur leur bien, combinée avec l’absence totale d’indemnisation, leur a fait subir une charge disproportionnée et excessive, incompatible avec le droit au respect de leurs biens garanti par l’article 1 du Protocole n o 1.

Partant, il y a eu en l’espèce violation de cette disposition. II.

Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, la Cour n’a relevé aucune apparence de violation des droits garantis par l’article 6 § 1 de la Convention.

Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. III.

Pour ce qui est le dommage matériel, les requérantes demandent la restitution en nature de leur bien, formé de six appartements d’une surface de 383,62 m 2 et du terrain afférent de 555 m 2 . Elles considèrent que la valeur du bien est de 425 000 EUR, en s’appuyant en ce sens sur une lettre du 23 novembre 2006 d’une agence immobilière de Ploiești qui avait évalué le bien à partir des documents présentés par les requérantes et en tenant compte des prix pour des biens similaires comme surface et zone.

Les requérantes allèguent être dans l’impossibilité de calculer le dommage moral qu’elles ont subi, mais allèguent avoir connu « des humiliations et des privations dans tous les domaines » en raison de leur statut de « propriétaires nationalisés ».

Concernant le dommage matériel, le Gouvernement souligne que les requérantes n’ont pas présenté un rapport d’expertise immobilière permettant de déterminer la valeur de l’immeuble. Selon lui, la lettre d’une agence immobilière fournit une estimation dépourvue d’autorité.

Le Gouvernement relève que la surface des six appartements est de 383,62 m 2 , telle qu’elle ressort des contrats de vente. Quant au terrain afférent, il estime qu’en vertu de ces contrats, sa surface est de 250 m 2 . Il verse au dossier un rapport d’expertise effectué en mai 2007 et selon lequel la valeur du bien est de 285 830 EUR, dont 235 830 EUR pour les appartements et 50 000 EUR pour le terrain.

Concernant le dommage moral, le Gouvernement observe que les requérantes ne peuvent pas l’estimer. Il ajoute qu’aucun lien de causalité n’a été établi entre le dommage moral allégué et la prétendue violation de la Convention. Le Gouvernement estime également qu’un éventuel arrêt de condamnation pourrait constituer, par lui-même, une réparation satisfaisante du préjudice moral allégué.

En réponse, les requérantes expriment leur désaccord sur la valeur de l’immeuble telle qu’elle ressort de l’expertise présentée par le Gouvernement. Elles notent que l’immeuble est sis dans une zone ultra centrale et présente un aspect modern, ce qui répond aux exigences des éventuels acheteurs. Elles relèvent qu’à ce jour, les appartements de l’immeuble sont vendus ou loués par les anciens locataires, sans qu’elles puissent connaître leur situation exacte. Selon elles, un appartement de deux chambres faisant partie de l’immeuble en question aurait été vendu en 2007 pour un prix de 65 000 EUR. Or, ajoutent-elles, l’immeuble est formé de six appartements et du terrain afférent, donc sa valeur totale est de 440 000 EUR, compte tenu de la valeur totale des appartements (390 000 EUR) et de la valeur du terrain (50 000 EUR). Les requérantes allèguent également que le calcul fait dans le rapport d’expertise présenté par le Gouvernement n’est pas correct.

Quant à la surface du terrain, les requérantes insistent sur le fait qu’elle est de 555 m 2 .

La Cour observe que les contrats de vente des appartements conclus en l’espèce portaient également sur leur terrain afférent, totalisant 250 m 2 (paragraphe 8 ci-dessus). Il s’ensuit que la différence de terrain, soit 305 m 2 , n’a pas fait l’objet des ventes. A la suite du jugement définitif du 16 juin 1998 du tribunal de première instance de Ploiești, les 305 m 2 de terrain sont redevenus propriété des requérantes. Cette reconnaissance ne fut que formelle car les requérantes n’ont pas été mises en possession dudit terrain et se trouvent toujours dans l’impossibilité de l’utiliser ( Hertzog et autres c. Roumanie , n o 34011/02, § 40, 26 juillet 2007).

Dans les circonstances de l’espèce, la Cour estime que la restitution du bien immobilier sis 14 (ancien 3 bis) rue Gh. Gr. Cantacuzino, à Ploiești, formé d’une construction de six appartements ainsi que du terrain afférent de 555 m², placerait les requérantes autant que possible dans une situation équivalant à celle où elles se trouveraient si les exigences de l’article 1 du Protocole n o 1 n’avaient pas été méconnues. A défaut pour l’État défendeur de procéder à pareille restitution, la Cour décide qu’il devra verser aux intéressées, pour dommage matériel, une somme correspondant à la valeur actuelle du bien. Compte tenu des données fournies par les parties ainsi que des informations dont la Cour dispose sur les prix du marché immobilier local, elle estime la valeur marchande actuelle du bien à 350 000 EUR.

La Cour considère, enfin, que l’atteinte grave au droit des requérantes au respect de leur bien ne saurait être suffisamment compensée par le simple constat de violation de l’article 1 du Protocole n o 1. Statuant en équité, elle octroie à chaque requérante la somme de 2 000 EUR à titre de réparation du préjudice moral subi. B. Frais et dépens

Les requérantes affirment qu’elles se trouvent dans l’impossibilité de prouver les dépens qu’elles ont engagés devant les juridictions nationales, puisqu’elles n’ont pas conservé des justificatifs en ce sens. Elles relèvent toutefois que ces dépens ont été considérables.

Le Gouvernement note que, selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où il l’a demandé. Il cite en ce sens les affaires Iorga c. Roumanie , n o 4227/02, § 66, 25 janvier 2007 et Cârjan c. Roumanie , n o 42588/02, § 43, 25 janvier 2007.

La Cour rappelle qu’au titre de l’article 41 de la Convention elle rembourse uniquement les frais dont il est établi qu’ils ont été réellement exposés, qu’ils correspondaient à une nécessité et qu’ils sont d’un montant raisonnable. De plus, l’article 60 § 2 du règlement prévoit que toute prétention présentée au titre de l’article 41 de la Convention doit être chiffrée, ventilée par rubrique et accompagnée des justificatifs nécessaires, faute de quoi la Cour peut rejeter la demande, en tout ou en partie.

En l’espèce, la Cour observe que les requérantes n’ont ni quantifié ni justifié les frais qu’elles allèguent avoir engagés. En conséquence, elle décide de ne pas leur allouer de somme à ce titre (voir Cumpǎnǎ et Mazǎre c. Roumanie [GC], n o 33348/96, §§ 133 - 134, CEDH 2004 ‑ XI). C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l’article 1 du Protocole n o 1 et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1 ; 3. Dit a) que l’État défendeur doit restituer aux requérantes le bien immobilier sis 14 (ancien 3 bis) rue Gh. Gr. Cantacuzino, à Ploiești, formé d’une construction de six appartements et du terrain de 555 m 2 , dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention ; b) qu’à défaut d’une telle restitution, l’État défendeur doit verser conjointement aux requérantes, dans le même délai de trois mois, 350 000 EUR (trois cent cinquante mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage matériel ; c) qu’en tout état de cause, l’État défendeur doit verser à chaque requérante 2 000 EUR (deux mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour dommage moral ; d) que les sommes en question seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ; e) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 3 juin 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président