ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursurilor în casație declarate de inculpații A. și B., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1393 din data de 21.07.2017, Judecătoria Brașov a schimbat încadrarea juridică a faptelor și a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată prev. de art. 244 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. (fapte comise în decursul anului 2008 în dauna societăților comerciale S.C. C. S.A. Râșnov, S.C. D. S.R.L. Tulcea, S.C. E. S.R.L. Oradea, S.C. F., S.C. G. S.R.L. Râșnov și S.C. H. S.R.L. Ilfov) și a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

A obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte măsurile de supraveghere obligatorii, să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Brașov sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate și să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul activităților organizate de către Primăria Municipiului Brașov sau în cadrul activităților organizate de către Primăria Comunei Cristian, pe o perioadă de 90 de zile.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

Prin aceeași sentință, s-a dispus condamnarea inculpatei B. la pedeapsa de 1 an închisoare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată prev. de art. 244 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen. (faptă comisă în decursul anului 2008 în dauna societății S.C. I. SRL) și a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de supraveghere de 3 ani.

A stabilit ca inculpata să respecte pe durata termenului de supraveghere, măsurile de supraveghere obligatorii, precum și să frecventeze unul dintre programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Brașov sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate și să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în cadrul activităților organizate de către Primăria Municipiului Brașov sau în cadrul activităților organizate de către Primăria Comunei Cristian, pe o perioadă de 70 de zile.

A atras atenția inculpatei asupra dispozițiilor art. 96 din C. pen.

Pe latură civilă, a obligat pe inculpatul A. la plata sumei în cuantum de 47.016,88 RON, reprezentând daune materiale către partea civilă S.C. G. S.R.L. Râșnov, 581.339 RON reprezentând daune materiale către partea civilă S.C. E. S.R.L., 828.485,63 RON, reprezentând daune materiale către partea civilă S.C. H., 61.790,75 RON, cu titlul de daune materiale către partea civilă S.C. C. S.A.

Tototdată, a lăsat nesoluționate acțiunile civile exercitate de S.C. D. S.R.L. și S.C. I. S.R.L. și a luat act că societatea S.C. F. S.R.L. nu s-a constituit parte civilă, prejudiciul fiind recuperat.

A obligat inculpații la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.

Împotriva sentinței penale menionate au declarat apel inculpații A., B. și partea civilă S.C. E. S.R.L.

Prin decizia penală nr. 169/Ap din data de 21 martie 2018, Curtea de Apel Brașov, secția penală a respins, ca nefondate, apelurile declarate de către inculpații A., B. și partea civilă S.C. E. S.R.L. împotriva sentinței penale nr. 1393 din data de 21.07.2017 a Judecătoriei Brașov, pe care a menținut-o și a obligat apelanții la plata sumei de câte 300 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat în apel.

Pe fondul cauzei, în esență, s-a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpatul A., în decursul anului 2008, a indus în eroare reprezentanții societăților S.C. C. S.A. Râșnov, S.C. D. S.R.L. Tulcea, S.C. E. S.R.L. Oradea, S.C. F., S.C. G. S.R.L. Râșnov și S.C. H. S.R.L. Ilfov cu privire la modalitatea de plată și plata efectivă pentru mărfurile livrate, împrejurare care a determinat livrarea în favoarea sa a unor cantități de produse agricole care nu au fost achitate integral, fiind cauzată o pagubă în patrimoniul societăților furnizoare.

Inculpata B., în decursul anului 2008, acționând pe seama societății S.C. J. S.R.L. Brașov, a desfășurat relații comerciale cu reprezentanții societății S.C. I. S.R.L., obținând livrări de marfă ca urmare a inducerii în eroare cu privire efectuarea plății, emițând file CEC, despre care cunoștea că nu are disponibilul necesar, dată fiind situația financiară precară a societății în numele căreia a emis filele CEC, cauzând societății furnizoare o pagubă în cuantum de 17.859 RON.

Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recurs în casație inculpații B. și A..

Inculpații au invocat cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. pen..- "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În motivarea recursului în casație, au susținut că cecul este un instrument de plată și nu de garanție. Astfel, în ipoteza în care părțile convin de comun acord ca plata să se realizeze într-o altă modalitate (numerar, prin transfer bancar etc.) și totodată să fie emise file CEC care să garanteze efectuarea plății, scopul avut în vedere de legiuitor la reglementarea utilizării filelor CEC este deturnat de părți, motiv pentru care instrumentele de plată nu se mai bucură de protecția specială prevăzută de lege.

În speță, filele CEC, respectiv biletele la ordin, erau oferite cu titlu de garanție, nicidecum ca instrumente de plată, împrejurare de fapt reținută și în decizia atacată, astfel încât beneficiarii acestora au avut reprezentarea faptului că nu există o certitudine în privința existenței de disponibil la momentul decontării, în condițiile în care această dată era mult ulterioară momentului emiterii filelor CEC.

Din raționamentul logico-juridic propus de către instanța de apel, reiese că orice debitor care își înstrăinează bunurile înainte ca obligația sa să devină exigibilă, devenind astfel insolvabil, un fideiusor care acționează în același sens sau o persoană care contractează un împrumut știind că nu îl va putea restitui săvârșesc infracțiunea de înșelăciune, teză ce ar goli de conținut reglementările legii civile în materia răspunderii contractuale, orice litigiu civil fiind transformat astfel în infracțiune.

Față de aceste considerente, au apreciat că faptele pentru care au fost condamnați definitiv, astfel cum au fost descrise în Decizia Curții de Apel Brașov, nu sunt prevăzute de legea penală, motiv pentru care se impune achitarea acestora.

În plus, au considerat că acțiunea ilicită reținută în sarcina lor de către instanța de fond în ultimul paragraf din fila 16 al Sentinței-" efectuarea unor comenzi de marfa care, deși a fost livrată la sediul societăților beneficiare, nu s-a procedat la achitarea contravalorii acesteia" se circumscrie, mai degrabă, elementului material al infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor prev. de art. 239 alin. (2) din C. pen. - "fapta persoanei care, știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului".

Un argument suplimentar în sprijinul acestei susțineri a fost considerat motivarea existenței laturii subiective sub forma intenției de inducere în eroare a partenerilor comerciali de la fila 17 din Sentința atacată:

"deși a fost informat cu privire la situația instrumentelor de plată emise pentru achitarea mărfurilor care i-au fost livrate, acestea fiind refuzate pentru lipsa disponibilului în conturile bancare, inculpatul a continuat să negocieze noi livrări de marfă, omițând, cu știință, să procedeze la achitarea debitelor restante care au condus la prejudicierea societăților cocontractante."

A concluzionat că fapta ilicită reținută de instanța de fond, ce constă în efectuarea unor comenzi de marfă, în condițiile în care inculpatul cunoștea că nu există disponibilul necesar în vederea achitării contravalorii acestora, se suprapune perfect peste elementul material al infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor. Articolul 239 din C. pen. nu are corespondent în C. pen. din 1969, iar infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. (2) din C. pen. nu este o specie a infracțiunii de înșelăciune, întrucât simpla achiziționare a bunurilor sau a serviciilor de către o persoană, cunoscând că nu le va plăti, nu era anterior incriminată.

Elementul material al abuzului de încredere prin fraudarea creditorilor în varianta prevăzută în art. 239 alin. (2) din C. pen. constă în acțiunea făptuitorului de a pretinde sau accepta să i se pună la dispoziție mărfuri ori servicii, deși se află în imposibilitate de plată. Imposibilitatea de plată este determinată de starea patrimoniului debitorului, în sensul că acesta nu este în măsură să asigure achitarea datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile, deci făptuitorul se află în incapacitate de plată și, ca atare, nu poate achita datoriile scadente din lipsă de lichidități.

Chiar dacă inculpatul cunoștea încă din momentul efectuării comenzilor de mărfuri că nu va putea achita contravaloarea acestora, această conduită ilicită nu era incriminată în perioada de timp avută în vedere de acuzare, motiv pentru care fapta pentru care a fost condamnat nu era prevăzută de legea penală.

Prin încheierea din data de 11 septembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu cererile de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 169/Ap din 21 martie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Examinând, pe fond, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Inculpații A. și B. și-au întemeiat recursul în casație pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. pen.., conform căruia o hotărâre este supusă casării în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Acest caz de casare se circumscrie situațiilor în care fapta concretă pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, când instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă vizează vechea reglementare, în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv al infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

Totodată, analiza efectuată în calea extraordinară de atac a recursului în casație vizează exclusiv elemente de legalitate, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege. De aceea, controlul judiciar nu poate fi extins cu privire la alte motive de nelegalitate echivalente celor limitativ enumerate în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. civ. pen... Această limitare a recursului în casație doar la anumite probleme de drept, nu îngrădește accesul la justiție prin încălcarea dreptului la un recurs efectiv (art. 13 din Convenție), atâta timp cât inculpaților li s-a oferit posibilitatea de a exercita o cale ordinară de atac efectivă (apelul) în cadrul căreia și-au putut susține apărările. Instanța europeană a subliniat că efectivitatea unei căi de atac nu depinde de certitudinea unei soluții favorabile pentru reclamant, ceea ce interesează pe temeiul art. 13 este însăși existența ei (Vilvarajah și alții c. Regatului Unit).

Înalta Curte constată că inculpații A. și B. au fost condamnați pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) și art. 5 din C. pen.

Conform deciziei recurate, faptele concrete reținute în sarcina inculpatului A. constau în aceea că, în decursul anului 2008, a indus în eroare reprezentanții societăților S.C. C. S.A. Râșnov, S.C. D. S.R.L. Tulcea, S.C. E. S.R.L. Oradea, S.C. F., S.C. G. S.R.L. Râșnov și S.C. H. S.R.L. Ilfov cu privire la modalitatea de plată și plata efectivă pentru mărfurile livrate, împrejurare care a determinat livrarea în favoarea sa a unor cantități de produse agricole care nu au fost achitate integral, fiind cauzată o pagubă în patrimoniul societăților furnizoare.

Cu privire la inculpata B., în esență s-a reținut că, în decursul anului 2008, acționând pe seama societății S.C. J. S.R.L. Brașov a desfășurat relații comerciale cu reprezentanții societății S.C. I. S.R.L., obținând livrări de marfă ca urmare a inducerii în eroare cu privire efectuarea plății, emițând file CEC, despre care cunoștea că nu au disponibilul necesar, dată fiind situația financiară precară a societății în numele căreia a emis filele CEC, cauzând societății furnizoare o pagubă în cuantum de 17.859 RON.

În motivarea recursului în casație, inculpații au susținut că faptele descrise mai sus nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune în formă continuată pentru care au fost condamnați, ci pe cele ale infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzută de art. 239 din C. pen., infracțiune ce nu era reglementată în anul 2008.

Contrar opiniei apărării, Înalta Curte constată legalitatea hotărârii de condamnare, prin raportare la situația de fapt reținută de instanța de apel.

Astfel, conform art. 244 alin. (1) din C. pen., este incriminată sub denumirea marginală de înșelăciune, "inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă."

Este de menționat că, în noul C. pen., incriminarea înșelăciunii în formă simplă are conținut identic celei din C. pen. anterior, cu deosebiri sub aspectul regimului sancționator. Suplimentar, legiuitorul a renunțat la agravarea pedepsei pentru înșelăciunea în convenții, înșelăciunea prin emiterea de cecuri fără acoperire și înșelăciunea care a produs consecințe deosebit de grave, însă fără a le scoate în afara ilicitului penal, astfel de fapte fiind în continuare sancționate în forma simplă a infracțiunii.

Instanța de apel a reținut că elementul material al infracțiunii de înșelăciune, ce constă în prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, a cărui existență este contestată de către inculpați, este reprezentat de prezentarea trunchiată a situației economice a societăților comerciale pe seama cărora inculpații A. și B. acționau și cu privire la modalitatea de plată și plata efectivă pentru mărfurile livrate, nu că inculpații au achiziționat, pur și simplu bunuri, știind că nu vor putea plăti, pentru a se putea vorbi despre infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzută de art. 239 alin. (2) din C. pen.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut intenția directă a inculpaților, calificată prin scop, acela de a obține un folos injust, în lipsa contraprestației reprezentate de prețul produselor achiziționate, specifică infracțiunii de înșelăciune, nu doar intenția indirectă cerută de infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, ce ar consta, sub aspect subiectiv, în acceptarea de către inculpați a faptului că este posibil să nu se poată achita prețul produselor achiziționate, fără să urmărească această finalitate.

De altfel, argumentele prezentate de către inculpați în susținerea încadrării faptelor pentru care au fost condamnați în infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzută de art. 239 din C. pen., au pornit de la prezentarea incompletă a situației de fapt reținute de către instanța de apel, anume "efectuarea unor comenzi de marfă care, deși a fost livrată la sediul societăților beneficiare, nu s-a procedat la achitarea contravalorii acesteia."

Astfel, prin raportare la dezvoltarea motivelor de recurs în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că inculpații își întemeiază cererea de achitare pe considerentul că fapta acestora nu era prevăzută de legea penală în anul 2008, întrucât infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor este sancționată penal din 01 februarie 2014, prin raportare la o cu totul altă situație de fapt decât cea reținută de către instanța de apel.

În acest context, subliniază că o analiză a probelor și un examen critic al raționamentului instanțelor de fond și de apel, inclusiv sub aspectul elementului material, a cerințelor acestuia și a formei de vinovăție, la care au făcut referire recurenții-inculpați, nu este admisibilă în calea de atac a recursului în casație, cale de atac limitată doar la probleme de drept, întrucât ar avea drept consecință modificarea situației de fapt reținută în apel.

Toate criticile expuse de către recurenții-inculpați A. și B., atât în scris, cât și oral, în fața instanței de recurs, analizează lipsa unor elemente constitutive ale infracțiunii pentru care inculpații au fost condamnați prin raportare la o altă situație de fapt decât cea care a stat la baza hotărârii de condamnare, motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție nu va proceda la examinarea acestora și la soluționarea unor probleme ipotetice de drept, ce nu se regăsesc în cauza dedusă judecății.

Față de aceste considerente, în baza art. 448 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. pen.., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpații A. și B..

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. (2) și (6) din C. proc. civ. pen..,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații A. și B. împotriva deciziei penale nr. 169/Ap din 21 martie 2018 a Curții de Apel Brașov, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016.

Obligă recurenții-inculpați la plata sumei de câte 400 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariile parțiale ale apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții-inculpați A. și B., în sumă de câte 65 RON, rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 decembrie 2018.