ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 754/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 27 februarie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Deciziei nr. 916 din 31 iulie 2014, emisă de pârâtă și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La prezentul dosar s-a dispus conexarea Dosarelor nr. x/2015 și respectiv nr. y/2/2015, având ca obiect acțiunea prin care reclamantul B. a solicitat anularea Deciziei nr. 915 din 31 iulie 2014, emisă de pârâtă, respectiv acțiunea prin care reclamantul C. a solicitat anularea Deciziei nr. 914 din 31 iulie 2014, emisă de pârâtă, precum și a Deciziei nr. 1442 din 8 octombrie 2014 prin care a fost soluționată plângerea prealabilă formulată de acesta împotriva deciziei anterior menționate.

Prin Sentința civilă nr. 1960 din 1 iulie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunile conexate, formulate de reclamanții A., C. și B., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A., C. și B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 297/2004 privind piața de capital și ale Legii nr. 151/2014, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată recurenții că în acest sens s-au pronunțat și Curtea Europeană de Justiție în data de 22 martie 2012 și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 865 din 13 martie 2013, în Dosarul penal nr. x/2011, ambele instanțe statuând neechivoc faptul că Rasdaq nu are statut de "piața reglementată" în sensul Legii nr. 297/2004, întrucât nu a fost autorizată să funcționeze ca atare printr-o decizie administrativă a C.N.V.M., singura autoritate competentă să confere unei piețe de tranzacționare a instrumentelor financiare statut de piață reglementată.

Subliniază recurenții că faptul că piața Rasdaq a fuzionat cu Bursa de Valori București, funcționând în mod regulat ca o piață organizată și reglementată de CNVM, nu trebuia să conducă la concluzia eronată a primei instanțe că suntem în prezența unei piețe reglementate, căreia i se aplică dispozițiile Legii nr. 297/2004, având în vedere faptul că piața Rasdaq, nefiind încadrată în niciuna din categoriile de locuri de tranzacționare prevăzute de normele europene, nu poate fi considerată ca fiind o piață reglementată în sensul Directivei 2004/39/CE, ale cărei reglementari au fost preluate ca atare de Legea nr. 297/2004.

Prin urmare, împrejurarea că piața Rasdaq funcționează după anumite reguli emise de CNVM, fiind supravegheată de aceasta, nu contribuie la calificarea acesteia ca piață reglementată, în acest sens Directiva stabilind o serie de cerințe speciale, neîndeplinite însă de piața Rasdaq.

Aceste cerințe ale Directivei 2004/39/CE au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a statuat, contrar celor reținute de prima instanță, că piața Rasdaq nu este o piață reglementată, în sensul Directivei.

În opinia recurenților, contrar celor reținute de Curtea de Apel București, adoptarea Legii nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe piața Rasdaq, sau pe piața valorilor mobiliare necotate, admite statutul de societăți nereglementate de Legea nr. 297/2004 emitenților de pe piața Rasdaq.

Astfel, arată recurenții, în mod greșit a reținut prima instanță că Legea nr. 151/2014 nu conține nicio prevedere din care să reiasă că piața Rasdaq nu ar fi fost o piață reglementată în înțelesul legii interne, întrucât din art. 1 din această lege ar rezulta că "desființarea pieței Rasdaq a fost făcută cu scopul ca legislația internă, respectiv Legea nr. 297/2004, să se pună de acord cu prevederile comunitare. Astfel legiuitorul a recunoscut implicit că legislația internă diferă de cea comunitară și diferă tocmai în ceea ce privește accepțiunea de piață reglementată în sensul Legii nr. 297/2004".

Subliniază recurenții că necorelarea prevederilor legale interne cu prevederile comunitare în ceea ce privește piața Rasdaq a determinat adoptarea Legii nr. 151/2014, care să tranșeze definitiv această problemă, ceea ce confirmă faptul că piața Rasdaq nu este o piață reglementată, întrucât, în măsura în care ar fi existat o legislație internă în deplină concordanță cu cea comunitară, în mod evident nu s-ar fi impus adoptarea unei măsuri legislative drastice care să desființeze piața Rasdaq.

În opinia recurenților, în mod paradoxal, deși prima instanță a reținut diferențele legislative sus menționate, admițând faptul că această diferență de reglementare vizează însăși noțiunea de piață reglementată, concluzia finală, în sensul că piața Rasdaq este o piață reglementată, reprezintă atât o contradicție față de propriile considerente, cât și o greșită interpretare a legii.

Arată recurenții că instanța de fond a omis prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 151/2014, care prevăd expres atât lipsa cadrului legal de funcționare al pieței Rasdaq, cât și obligația acestor emitenți de a decide fie cu privire la cotarea societăților pe o piață reglementată sau ATS, respectiv delistare, în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii, așadar legea făcând distincția clară între piața reglementată sau sistemul alternativ de tranzacționare (ATS) și piața Rasdaq.

În opinia recurenților este vădit eronată concluzia primei instanțe, în sensul că Legea nr. 151/2014 nu conține prevederi referitoare la statutul de piață (ne)reglementată a Rasdaq, deoarece tocmai acest statut de piață nereglementată și lipsa cadrului legal de funcționare au determinat, în final, desființarea Rasdaq.

Recurenții critică sentința recurată și din prisma faptului că prima instanță, concluzionând că Piața Rasdaq este o piață reglementată, în sensul că sunt îndeplinite condițiile art. 125 din Legea nr. 297/2004, se raportează la jurisprudența din materia contenciosului administrativ pe care o consideră relevantă, deși în privința hotărârilor invocate de reclamanți a arătat că practica judiciară nu este izvor de drept, încălcând astfel principiul egalității armelor, ce presupune obligația instanței de a oferi fiecărei părți posibilitatea de a-și prezenta cauza, inclusiv probele de care dispune, în condiții care nu o plasează într-o situație de dezavantaj față de adversarul său.

În opinia recurenților, existența unor regulamente sau dispoziții de măsuri care reglementează anumite acte ale pieței Rasdaq nu se confundă cu cerințele prevăzute de art. 125 din Legea nr. 297/2004 și ale Directivei 2004/39, care definesc noțiunea de "piață reglementată", fiind, astfel, irelevante trimiterile primei instanțe la Regulamentul 2/2002 al CNVM, dispuneri de măsuri și alte decizii.

Apreciază recurenții că aceste din urmă reglementări (regulament, dispuneri de măsuri și decizii) au fost invocate generic, fără arătarea sferei lor de aplicabilitate raportat la cazul concret dedus judecății, ceea ce face imposibilă analiza acestui considerent, întrucât nu se cunoaște raționamentul primei instanțe sub aspectul legii aplicabile, respectiv care sunt acele dispuneri de măsuri/decizii care s-ar aplica în concret și efectele lor, respectiv care este relevanța Regulamentului 2/2002.

Apreciază recurenții că, dacă s-ar admite o interpretare contrară, precum cea susținută de intimata-pârâtă ASF, s-ar ajunge la situația în care drept temei al contravenției să îl constituie o reglementare a CNVM, care are o forță juridică inferioară unei legi, ceea ce reprezintă, la rândul sau, o evidentă încălcare a principiului legalității incriminării faptei, reglementat de art. 1 din O.G. nr. 2/2001. Astfel, și din această perspectivă sentința recurată este nelegală.

În opinia recurenților, corecta calificare a pieței Rasdaq, și anume calificarea sa legală de piață reglementată, în sensul dispozițiilor Legii nr. 297/2004, era esențială în soluționarea cauzei deduse judecății întrucât, în măsura în care s-ar fi admis că piața Rasdaq nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 (din perspectiva celor două tipuri de piață bursieră reglementate de această lege), prima instanță ar fi constatat că nu sunt aplicabile nici sancțiunile contravenționale prevăzute de Legea nr. 297/2004 pentru nerespectarea obligațiilor legale stabilite în sarcina emitenților tranzacționați pe o piață reglementată.

Pe cale de consecință, doar acei emitenți ale căror acțiuni sunt admise la tranzacționare pe piață reglementată vor suporta rigorile legii în caz de nerespectare, mai ales în cazul în care sancțiunile stabilite de lege sunt de natură contravențională, materie în care trebuie respectat principiul legalității incriminării faptei și pedepsei.

În opinia recurenților, admițând că piața Rasdaq nu este o piață reglementată - element constitutiv al contravenției reținute de intimata-pârâtă ASF, prima instanță trebuia să constate că nu există temei legal pentru sancționarea contravențională a reclamanților și să anuleze deciziile de sancționare.

Consideră recurenții că toate aceste elemente în raport de care trebuie să se realizeze individualizarea sancțiunii nu au fost avute în vedere de ASF la stabilirea amenzii, împrejurare ce a determinat aplicarea unei sancțiuni excesive și deci, nelegale, dar nici de către prima instanță, care a ignorat cu desăvârșire toate aceste argumente invocate de reclamanți.

Apreciază recurenții că, având în vedere faptul că obligația de raportare a fost îndeplinită prin comunicarea către ASF a rapoartelor curente din data de 7 februarie 2013, nr. 192 din 11 martie 2014, că societatea D. SA sau membrii consiliului de administrație nu au mai fost niciodată sancționați pentru neîndeplinirea vreunei alte obligații, și că, în final, nu există vinovăție în săvârșirea faptei reținute în sarcina reclamanților, considerând că nu le sunt aplicabile prevederile Legii nr. 297/2004 privind obligația de raportare, aplicarea sancțiunii amenzii în sumă de 10.000 RON este excesivă, impunându-se înlăturarea acesteia, iar, în subsidiar, înlocuirea amenzii cu avertisment.

Recurenții solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, rejudecând litigiul în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, în sensul admiterii plângerilor și anulării deciziilor sancționatorii, iar în subsidiar, înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale cu aceea a avertismentului.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului ce formează obiectul acestei cauze, în urma verificării îndeplinirii condițiilor de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 486 și ale art. 487 din C. proc. civ. republicat, s-a reținut că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ, respectiv că este admisibil în principiu.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 11 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte apreciază că recurenții au invocat motivul de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurenților, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Prin cererile de chemare în judecată care fac obiectul prezentului dosar reclamanții au solicitat anularea Deciziilor nr. 914, nr. 915 și nr. 916 din 31 iulie 2014, emise de pârâtă, prin care s-a dispus sancționarea lor cu amendă în cuantum de 10.000 RON, iar reclamantul C. a solicitat și anularea deciziei de soluționare a plângerii prealabile, respectiv Decizia nr. 1442 din 8 octombrie 2014.

Reclamanții au fost sancționați în calitatea lor de membri, respectiv președinte în cazul reclamantului C., ai Consiliului de administrație al SC D. SA, deciziile fiind emise în temeiul art. 271, art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3, art. 273 alin. (1) lit. b) pct. i și art. 275 din Legea nr. 297/2004.

S-a reținut că SC D. SA a întocmit un Raport curent cu nr. 192 din 11 martie 2014, publicat pe pagina de internet a operatorului de piață E. SA la solicitarea ASF, din care rezulta că în intervalul 2012 - 2014 societatea a fost și este implicată în mai multe litigii, că societatea în cauză nu a întocmit și transmis spre publicare rapoarte curente cu privire la litigiile în care a fost implicată, raportul în cauză fiind singurul raport curent cu privire la litigii, astfel că societatea în cauză nu a respectat obligațiile de transparență, încălcând dispozițiile art. 226 din Legea nr. 297/2004 și ale art. 113 pct. A lit. j) din Regulamentul ASF nr. 1/2006, coroborate cu Dispunerea de măsuri nr. 11/2010 și Avizul nr. x/2009.

Astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond, apărările reclamanților au ca idee centrală faptul că piața Rasdaq nu este o piață reglementată și, prin urmare, nu exista nici obligația de raportare a litigiilor de către S.C. D. S.A. și astfel nu poate fi vorba despre săvârșirea contravenției prevăzute de art. 272 alin. (1) lit. g) pct. 3 din Legea nr. 297/2004.

Conform art. 125 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital: "O piață reglementată este un sistem pentru tranzacționarea instrumentelor financiare, așa cum au fost definite la art. 2 alin. (1) pct. 11 și care:

a) funcționează regulat;

b) este caracterizată de faptul că reglementările emise și supuse aprobării C.N.V.M. definesc condițiile de funcționare, de acces pe piață, condițiile de admitere la tranzacționare a unui instrument financiar;

c) respectă cerințele de raportare și transparență în vederea asigurării protecției investitorilor stabilite de prezenta lege, precum și reglementările emise de C.N.V.M., în conformitate cu legislația comunitară."

Încă de la înființare, Piața Rasdaq a fost considerată drept o piață organizată și supravegheată de către C.N.V.M./A.S.F., care se supunea reglementărilor emise de C.N.V.M./A.S.F.

Piața Rasdaq a fost înființată prin Decizia CNVM nr. 1092 din 27 august 1996 ca piață organizată și reglementată de CNVM pentru tranzacții cu valori mobiliare și, fiind o piață supravegheată, au fost adoptate o serie de regulamente și măsuri prin care s-au prevăzut modalitățile prin care Piața Rasdaq și emitenții tranzacționați pe această piață urmau să fie integrați în sistemul pieței de capital sub imperiul Legii nr. 297/2004.

Conform Regulamentului CNVM nr. 3/1998, Piața Rasdaq era o piață organizată, care funcționează pe baza autorizării CNVM și sub supravegherea CNVM.

Ulterior, acestei piețe i s-au aplicat prevederile Legii nr. 297/2004, astfel că se poate susține că statutul acesteia este acela de piață reglementată.

În condițiile în care Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, nu conține dispoziții tranzitorii exprese cu privire la prevederile aplicabile societăților tranzacționate pe Piața Rasdaq până la momentul restructurării acestei piețe, în considerarea competențelor statutare ale C.N.V.M./A.S.F. de supraveghere și reglementare a piețelor de instrumente financiare și de protejare a investitorilor care tranzacționează în cadrul acestor piețe, C.N.V.M./A.S.F. a supravegheat și reglementat funcționarea acesteia în baza autorizației emise sub imperiul Legii nr. 52/1994.

Referitor la invocarea jurisprudenței CJUE se impun făcute următoarele precizări:

În cauza C-248/11, CJUE a stabilit că:

Într-adevăr, instanța comunitară a stabilit că art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva 2004/39 CE trebuie interpretat în sensul că o piață de instrumente financiare care nu îndeplinește cerințele prevăzute în Titlul III din Directivă nu intră în noțiunea de piață reglementată, chiar dacă operatorul său a fuzionat cu operatorul unei piețe reglementate.

Însă, la pct. 2 al hotărârii s-a arătat că înscrierea unei piețe pe lista celor reglementate prevăzute de art. 47 din Directiva 2007/44 nu constituie o condiție necesară pentru calificarea pieței respective ca piață reglementată în sensul acestei directive.

În considerentele deciziei s-a precizat că faptul de a nu figura pe lista piețelor reglementate nu este un element constitutiv al calificării unei piețe de instrumente financiare ca piață reglementată în sensul Directivei 2004/39 și că simplul fapt de a nu figura pe această listă nu poate fi suficient pentru a exclude că piața în cauză (Rasdaq) este o piață reglementată (paragraf 54 din hotărâre).

Prin urmare, prin această hotărâre CJUE nu a stabilit că piața Rasdaq ar fi o piață nereglementată și că nu i-ar fi aplicabile prevederile Legii nr. 297/2004, Curtea nefiind competentă a se pronunța cu privire la noțiunea de piață reglementată din legislația internă a statelor membre.

În conformitate cu prevederile art. 220 al Tratatului CEE, rolul fundamental al Curții Europene de Justiție este acela de a asigura "respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor".

Curtea de Justiție a Uniunii Europene are competența de a interpreta dreptul comunitar și nu dispune cu privire la aplicarea acestuia în cazurile individuale concrete.

Articolul 234 al Tratatului CEE permite instanțelor naționale să pună întrebări Curții de Justiție a Uniunii Europene privind interpretarea sau validitatea unei norme comunitare, înainte de a emite hotărârea proprie.

În conformitate cu prevederile art. 220 al Tratatului CEE, rolul fundamental al C.J.U.E. este acela de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor.

Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE.

O hotărâre preliminară este obligatorie pentru instanța națională care a solicitat aceasta. Hotărârea Curții de Justiție este, în aceeași măsură, obligatorie pentru celelalte instanțe naționale sesizate cu o problemă identică.

În urma analizei formei și conținutului hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene din 22 martie 2012, se constată că instanța europeană și-a exprimat opinia doar în ceea ce privește interpretarea noțiunii de "piață reglementată", coroborând legislația comunitară cu circumstanțele de fapt aplicabile în speța dată.

Ceea ce trebuie remarcat este că instanța europeană nu s-a pronunțat în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor de către Rasdaq, nu a afirmat că Rasdaq îndeplinește sau nu condițiile din Titlul III al MIFID. Ceea ce a stabilit Curtea este că fuziunea cu E. nu este suficientă pentru a califica Rasdaq ca piață reglementată în sensul MIFID.

În speță, instanța europeană, prin hotărârea din 22 martie 2012, și-a exprimat opinia în ceea ce privește interpretarea noțiunii de "piață reglementată" în sensul art. 4 alin. (1) pct. 14 din Directiva 2004/39/CE și nu s-a pronunțat cu privire la obligațiile de raportare ale emitenților a căror acțiuni se tranzacționează pe piața Rasdaq.

Această interpretare a fost constantă în jurisprudența instanței supreme. În acest sens, Decizia nr. 2023 din 30 aprilie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2013, Decizia nr. 4207 din 7 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2012, Decizia nr. 5331 din 21 martie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2011, decizii pronunțate după hotărârea CJUE în C-248/11.

Înalta Curte arată, în acord cu jurisprudența cristalizată în această materie la nivelul secției de contencios administrativ și fiscal, că piața Rasdaq este și a fost o piață cu reguli. În acest sens, Decizia nr. 2485 din 6 octombrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2014, Decizia nr. 1570 din 28 aprilie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/2014, ș.a.

Astfel, deși piața Rasdaq nu a fost încadrată în una din categoriile de locuri de tranzacționare prevăzute de directivele europene și de Legea nr. 297/2004, în considerarea statutului specific al acestei piețe pe care investitorii realizează tranzacții cu instrumente financiare, prin regulile și măsurile dispuse, autoritatea pieței de capital a urmărit asigurarea protecției investitorilor, a unei funcționări adecvate și coerente a pieței, precum și garantarea transparenței tranzacțiilor desfășurate în cadrul acesteia, obiective expres prevăzute și urmărite atât în legislația națională, cât și de normele comunitare aplicabile în domeniul pieței de capital, astfel că susținerea potrivit căreia piața Rasdaq nu este reglementată nu poate fi reținută.

O altă critică a recurenților a vizat intrarea în vigoare a Legii nr. 151/2014.

Legea nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe Piața Rasdaq sau pe piața valorilor mobiliare necotate a intrat în vigoare la 27 octombrie 2014 și a avut ca obiect clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe piața Rasdaq sau pe piața valorilor mobiliare necotate.

Dar, această lege nu are caracter retroactiv, potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție și art. 6 alin. (1) și (2) C. civ., iar toate actele emise în legătură cu piața Rasdaq până la intrarea în vigoare a acestei legi nu pot fi anulate numai ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 151/2014.

Sancțiunile în speță au fost aplicate în temeiul prevederilor legale în vigoare la acel moment și, de aceea, această critică va fi respinsă.

În opinia recurenților, contrar celor reținute de Curtea de Apel București, adoptarea Legii nr. 151/2014 privind clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe piața Rasdaq, sau pe piața valorilor mobiliare necotate, admite statutul de societăți nereglementate de Legea nr. 297/2004 emitenților de pe piața Rasdaq.

Împrejurarea că obiectul de reglementare al Legii nr. 151/27 octombrie 2014 vizează clarificarea statutului juridic al acțiunilor care se tranzacționează pe piața Rasdaq, act normativ în mod evident inaplicabil în cauză, fiind intrat în vigoare la o dată ulterioară datei emiterii actelor individuale supuse controlului de legalitate, nu este de natură a demonstra nelegalitatea acestora din urmă, mai cu seamă că societatea emitentă era neîndoios, la momentul emiterii actelor administrative, o societate tranzacționată pe piața Rasdaq.

Astfel cum a reținut instanța de fond, nici Legea nr. 151/2014 nu conține vreo prevedere din care să reiasă că piața Rasdaq nu ar fi fost o piață reglementată în înțelesul legii interne, iar la art. 1 din legea sus indicată se arată că "prezenta lege reglementează procedura legală de urmat pentru clarificarea situației acțiunilor tranzacționate pe Piața Rasdaq, precum și a acțiunilor tranzacționate pe piața acțiunilor necotate, în vederea punerii de acord cu prevederile Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Directivei 2004/39/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 aprilie 2004 privind piețele instrumentelor financiare, de modificare a Directivelor 85/611/CEE și 93/6/CEE ale Consiliului și a Directivei 2000/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 93/22/CEE a Consiliului" .

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de fond că desființarea pieței Rasdaq a fost făcută cu scopul ca legislația internă, respectiv Legea nr. 297/2004, să se pună de acord cu prevederile comunitare. Astfel legiuitorul a recunoscut implicit că legislația internă diferea de cea comunitară și diferea tocmai în ceea ce privește accepțiunea de piață reglementată.

Astfel cum s-a reținut în considerentele sentinței recurate, atât înființarea pieței, cât și legea sus indicată sunt mult anterioare aderării României la UE și de aceea s-a impus desființarea pieței prin Legea nr. 151/2014, pentru că normele interne în baza cărora piața a funcționat și a fost reglementată difereau de noțiunile din dreptul comunitar și s-a dorit armonizarea reglementărilor interne și a situației interne de pe piețele de capital cu cele comunitare.

Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că nu se poate reține în niciun caz susținerea reclamanților în sensul că piața Rasdaq nu era o piață reglementată în sensul Legii nr. 297/2004 și, prin urmare, nu se poate reține nici că sancțiunile aplicate reclamanților nu ar avea suport legal și nici că ar fi încălcate prevederile art. 1 din O.G. nr. 2/2001 referitoare la stabilirea contravențiilor prin lege (încălcarea principiului legalității incriminării în materia contravențională).

Înalta Curte constată că sunt nefondate susținerile recurenților cu privire la sancțiunile aplicate, cu privire la faptul că nu există temei legal pentru sancționarea contravențională a reclamanților, respectiv cu privire la aplicarea excesivă a amenzii în sarcina acestora.

În raport cu actele și lucrările dosarului, în mod corect a reținut instanța de fond, referitor la sancțiunile aplicate, că acestea au fost stabilite la minimul prevăzut de lege, astfel încât nu se poate reține nici că sancțiunea ar fi excesivă și nici că nu s-a ținut seama de circumstanțele personale și reale ale săvârșirii faptei, ori de conduita reclamanților, deoarece în caz contrar pârâta ar fi aplicat sancțiuni mai mari decât minimul prevăzut de lege.

Astfel, recurenții au fost sancționați pentru nerespectarea obligațiilor de transparență prevăzute de art. 226 din Legea nr. 297/2004 și art. 113 pct. A, lit. j) din Regulamentul A.S.F. nr. 1/2006, coroborate cu prevederile Dispunerii de măsuri nr. 11/2010 și ale Avizului nr. x/2009, întrucât nu au adus la cunoștința publicului informații cu privire la litigiile care vizau emitentul și/sau acțiunile emise de acesta.

Potrivit dispozițiilor art. 226 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, orice societate comercială trebuie să informeze publicul și C.N.V.M./A.S.F., fără întârziere, în legătură cu informațiile privilegiate ce îl privesc în mod direct.

Dispozițiile art. 113 A din Regulamentul nr. 1/2006, emis în aplicarea Legii nr. 297/2004, prevăd că societățile ale căror acțiuni sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată întocmesc, transmit și aduc la cunoștința publicului rapoarte privind informațiile privilegiate, prevăzute la art. 226 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.

La alin. (1) lit. j) al articolului sus-menționat se arată că, aceste rapoarte se întocmesc după modelul prezentat la anexa nr. 29, se transmit C.N.V.M./A.S.F. și operatorului pieței pe care se tranzacționează acțiunile emise de respectiva societate comercială, fără întârziere, dar fără a se depăși 24 de ore de la producerea respectivului eveniment sau de la data la care respectiva informație este adusă la cunoștința emitentului și se publică în Buletinul electronic al C.N.V.M. Din categoria acestor informații fac parte și litigiile în care este implicată societatea.

Potrivit prevederilor art. 2 pct. II. și III. din Dispunerea de măsuri nr. 11 din 21 aprilie 2010, emitenții ale căror acțiuni sunt listate pe piața Rasdaq au obligațiile de raportare prevăzute la art. 113 A. lit. a) - c), j), k) și lit. E din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006.

Informațiile privilegiate prevăzute de art. 113 A. lit. j) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 vizează, așa cum s-a arătat anterior, litigiile în care este implicată societatea emitentă.

În speță, în urma analizării situației existente la societatea D. S.A. Neptun și a situației litigiilor în care era implicată societatea de către direcția de specialitate din cadrul A.S.F., s-a constatat faptul că, până la data de 11 martie 2014, data raportului curent nr. 192, nu au fost întocmite rapoarte curente cu privire la litigiile în care era implicată societatea, astfel cum prevăd dispozițiile legale mai sus prezentate, cu toate că, după cum reiese din informațiile cuprinse în acest raport, existau litigii pe rolul instanțelor judecătorești ce trebuiau să facă obiectul unor rapoarte curente.

Astfel, societatea D. SA Neptun, prin persoanele care asigurau conducerea, nu a respectat obligațiile de transparență prevăzute de legislația în vigoare, această inacțiune fiind săvârșită în condițiile în care, potrivit dispozițiilor legale prezentate, informațiile cu privire la litigiile care vizau emitentul și/sau acțiunile emise de acesta trebuiau să facă obiectul unor rapoarte curente fără întârziere, dar fără a se depăși termenul de 24 de ore de la data înregistrării respectivelor evenimente.

Astfel, s-a constatat încălcarea prevederilor art. 226 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 113 pct. A, lit. j) din Regulamentul nr. 1/2006 privind emitenții și operațiunile cu valori mobiliare, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu prevederile Dispunerii de măsuri nr. 11/2010.

Potrivit dispozițiilor art. 272 alin. (1) lit. g), pct. 3 din Legea nr. 297/2004, constituie contravenții faptele săvârșite de către membrii consiliului de administrație sau ai consiliului de supraveghere ai emitenților de valori mobiliare, în legătură cu încălcarea obligațiilor de raportare, prevăzute la art. 226 alin. (1) din actul normativ susmenționat.

În acest sens, instanța de fond în mod corect a reținut în sentința recurată faptul că societatea nu a respectat obligațiile de transparență, încălcând dispozițiile art. 226 din Legea nr. 297/2004 și ale art. 113 pct. A lit. j) din Regulamentul ASF nr. 1/2006, coroborate cu Dispunerea de măsuri nr. 11/2010 și a Avizului nr. x/2009.

Cu privire la motivul de recurs dezvoltat de recurenți referitor la sancțiunile aplicate, respectiv în ceea ce privește susținerea acestora vizând dispozițiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, întrucât procedura de constatare și sancționare a contravențiilor în domeniul pieței de capital face obiectul unei reglementări speciale, conform O.U.G. nr. 93/2012 privind organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, cu modificările și completările ulterioare.

Acest act normativ instituie un regim distinct, derogatoriu de la prevederile generale ale O.G. nr. 2/2001, în ceea ce privește competența de constatare și aplicare a sancțiunilor, etapele acestei proceduri, formularistica aferentă, competența materială și teritorială de soluționare a contestațiilor îndreptate împotriva actelor de sancționare și cadrul legal incident, modalitatea de comunicare a procesului-verbal de control, precum și termenul de prescriere a contravențiilor.

Astfel cum s-a reținut anterior, în speță ne aflăm în prezența unei sancțiuni aplicate ca urmare a nerespectării obligației de transparență prevăzută de legislația în vigoare în sarcina societăților ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe piața de capital.

Pentru înlăturarea oricărui dubiu în ceea ce privește regimul derogatoriu de la aplicabilitatea prevederilor O.G. nr. 2/2001 în ceea ce privește stabilirea și sancționarea contravențiilor săvârșite pe piața de capital, precizăm că la data de 15 ianuarie 2015 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2015, care a modificat și completat Legea nr. 297/2004 privind piața de capital.

Astfel, la art. 278 sunt prevăzute în mod expres următoarele:

- alin. (1) - În ceea ce privește procedura de stabilire și constatare a contravențiilor, precum și de aplicare a sancțiunilor, prevederile prezentei legi derogă de la dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001.

- alin. (2) - Prin derogare de la prevederile art. 13 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001, termenul de prescripție a constatării, aplicării și executării sancțiunii contravenționale este de 3 ani de la data săvârșirii faptei.

Decizia A.S.F. nr. 914/2014, Decizia nr. 915/2014 și Decizia A.S.F. nr. 916/2014, a căror anulare se solicită, reprezintă acte administrative individuale, emise în baza art. 2 alin. (1) lit. a) și d), art. 3 alin. (1) lit. c) și d), art. 6 alin. (1), și alin. (3), art. 7 alin. (2), art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea organizarea și funcționarea A.S.F., aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 113/2013, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată și susținerea recurenților privind aplicarea excesivă a amenzii în sarcina acestora, în cuantum de 10.000 RON, având în vedere că, potrivit prevederilor art. 273 alin. (1) lit. b) pct. i) din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, limitele amenzii pentru fapta constatată sunt cuprinse între 10.000 - 100.000 RON în cazul persoanelor fizice.

Este evident, astfel cum a reținut și instanța de fond, că recurenților le-a fost aplicată sancțiunea cu amendă la minimul stabilit de lege, cu luarea în considerare a circumstanțelor reale și personale ale săvârșirii faptei și a conduitei persoanei în cauză, sancțiunea aplicată fiind legală și temeinic dispusă, raportat la fapta reținută.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată, în acord cu instanța de fond, că actele administrative individuale supuse controlului de legalitate au fost emise de pârâtă în conformitate cu dispozițiile legale speciale în vigoare și în baza prerogativelor cu care această autoritate a fost învestită prin lege, fapt pentru care sunt temeinice și legale.

În raport cu dispozițiile legale anterior menționate și prin prisma actelor dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect a soluționat instanța de fond cererile formulate de reclamanți, astfel că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamanți ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., C. și B. împotriva Sentinței civile nr. 1960 din 1 iulie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM