ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 934/2018

Deliberând asupra cauzei de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din 19 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori în Dosarul nr. x/2017 s-a respins cererea inculpatului A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 10 din Legea nr. 187/2012.

Pentru a pronunța astfel, curtea a reținut că inculpatul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 10 din Legea nr. 187/2012 solicitând sesizarea Curții Constituționale a României pentru declararea neconstituționalității acestor dispoziții legale.

Astfel, s-a susținut că art. 19 din Legea nr. 682/2002 încalcă principiul egalității în drepturi prev. de art. 16 alin. (1) din Constituția României, în sensul că fapta pentru care este cercetat este concurentă cu alte fapte pentru care inculpatul a beneficiat de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002, limitele de pedeapsă fiindu-i reduse la jumătate în baza unor denunțuri. Sub acest aspect, a arătat că în ipoteza în care ar fi fost cercetat în același dosar pentru fapte concurente s-ar fi aplicat aceste dispoziții cu privire la toate infracțiunile, însă pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiție, cauza a fost disjunsă astfel încât nu a putut beneficia de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002.

În ceea ce privește art. 10 din Legea nr. 187/2012 s-a susținut că încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile". S-a motivat că legiuitorul a impus tratamentul sancționator al pluralității potrivit legii penale noi ceea ce reprezintă o încălcare a principiului constituțional al aplicării legii penale mai favorabile și în acest fel s-a ajuns la o soluție mult prea aspră, cu ocazia efectuării concursului de infracțiuni prin aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă.

Analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța a constatat că aceasta este inadmisibilă potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, fiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din aceeași lege, și a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere motivată. Astfel, în sarcina instanței s-a instituit obligativitatea de a verifica legalitatea excepției de neconstituționalitate invocată, cauzele de inadmisibilitate putând fi legate de obiectul sesizării, de subiectul sesizării sau de temeiul constituțional al acesteia.

S-a precizat că excepția de neconstituționalitate este un incident apărut în cadrul procesului, ceea ce presupune că invocarea excepției impune justificarea unui interes. Stabilirea acestui interes se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport de procesul în care a intervenit, impunându-se ca decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii.

Inculpatul a susținut, în esență, că art. 10 din Legea nr. 187/2012 încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (2) din Constituția României, apreciind că, în speță, s-a ajuns la o soluție mult prea aspră ca urmare a efectuării contopirii pedepsei din cauza de față cu pedepsele aplicate prin Sentința penală nr. 1093/F din 29 aprilie 2016 a Tribunalului București, astfel cum a fost modificată prin Decizia penală nr. 1632 din 2 noiembrie 2016 a Curții de Apel București și respectiv nr. 45/D din 15 februarie 2013 a Tribunalului Bacău, în sensul că s-a ajuns la aplicarea retroactivă a legii penale mai nefavorabile, respectiv art. 39 C. pen., față de dispozițiile art. 34 C. pen. din 1969, care nu prevedeau aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă.

S-a constatat că tratamentul sancționator al pluralității de infracțiuni potrivit legii noi, în baza art. 10 din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 39 alin. (1) lit. b), art. 38 alin. (1) C. pen. nu s-a aplicat inculpatului în mod direct în speța de față, ci printr-o altă decizie penală pentru infracțiuni concurente, respectiv Sentința penală nr. 1093/F din 29 aprilie 2016 a Tribunalului București, definitivă și modificată prin Decizia penală nr. 1632 din 2 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, hotărâre intrată în autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește neconstituționalitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002, curtea a constatat, de asemenea, că nici aceste prevederi nu au legătură cu cauza, în condițiile în care inculpatul nu a solicitat pe parcursul procesului penal nici la fond și nici în apel, aplicabilitatea acestor dispoziții legale, nu a depus la dosar înscrisuri din care să rezulte solicitarea de aplicare în speță a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pentru a se putea discuta o eventuală legătură cu cauza dedusă judecății. În plus, argumentele invocate de apelantul inculpat în susținerea cererii de sesizare a Curții Constituționale referitoare la neconstituționalitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002 prin prisma încălcării art. 16 alin. (1) din Constituția României, chiar dacă aparent la o examinare formală ar părea că au legătură cu cauza, vizând dispoziții legale care ar putea conduce la o discriminare, s-a apreciat că, în realitate, aceste critici vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, acesta fiind atributul exclusiv al instanței de judecată, și nu al instanței de contencios constituțional.

Pentru aceste considerente, s-a apreciat că nu se poate da curs solicitării apelantului de sesizare a Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate nefiind pertinentă și utilă soluționării cauzei, neavând legătură cu aceasta și s-a constatat astfel că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate este inadmisibilă și a fost respinsă.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale inculpatul A. a declarat recurs solicitând sesizarea Curții Constituționale în vederea declarării neconstituționale a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, art. 10 din Legea nr. 187/2012, art. 19, art. 39 și art. 43 din C. pen.

Examinând dispoziția de respingere a sesizării Curții Constituționale a României din hotărârea recurată prin prisma criticilor invocate de recurentul A., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Astfel, din economia dispozițiilor Legii nr. 47/1992, rezultă că sesizarea instanței de contencios constituțional în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori implică examinarea prealabilă a următoarelor exigențe de admisibilitate cumulativ prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din lege:

- calitatea de parte în proces a autorului excepției;

- identificarea exactă a normei/normelor legale criticate, dar și a măsurii în care legea sau ordonanța în care sunt inserate se află în vigoare la data soluționării cererii; sub acest aspect, se impune observația că indicarea explicită a textului normativ criticat este o condiție absolut necesară în etapa evaluării admisibilității cererii, numai astfel putându-se determina obiectul excepției de neconstituționalitate, dar și existența legăturii dintre norma criticată și soluția ce ar putea fi dată cauzei în care partea a înțeles să uzeze de mijlocul procedural al excepției;

- existența unei legături dintre norma legală criticată și soluția ce ar putea fi dată în cauza respectivă, indiferent de faza litigiului; fiind expresia cerinței pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului, "legătura cu soluționarea cauzei" poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților speței, prin evaluarea atât a "aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (mutatis mutandis, Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, publicată în MO nr. 916 din 16 decembrie 2014);

- verificarea deciziilor pronunțate anterior de către Curtea Constituțională cu privire la constituționalitatea acelei dispoziții legale, pentru a exclude o eventuală inadmisibilitate a cererii ca efect al constatării neconstituționalității normei criticate printr-o decizie precedentă.

Înalta Curte constată că, dacă evaluarea primelor două și a ultimei condiții dintre cele patru anterior enunțate implică un examen preponderent formal, cea de-a treia cerință cumulativă reclamă, în anumite cazuri, o evaluare mai amănunțită, ce nu se circumscrie în totalitate limitelor unei abordări pur formale a chestiunii admisibilității cererii de sesizare.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curții Constituționale, s-a statuat că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului.

În aceste coordonate de principiu, raportându-se la particularitățile cauzei, Înalta Curte constată că susținerile recurentului privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 10 din Legea nr. 187/2012 nu au o legătură indisolubilă cu soluționarea cauzei.

Decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune, pe de o parte existența unei legături directe între norma contestată și soluția ce urmează a se da în cauză.

În concret, recurentul a criticat faptul că nu a beneficiat de cauza de reducere a pedepsei conform dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și că i s-a aplicat un tratament sancționator al pluralității de infracțiuni potrivit legii penale în vigoare începând cu 1 februarie 2014, deși legea penală mai favorabilă ar fi fost legea penală veche care nu prevedea aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă. A invocat neconstituționalitatea art. 10 din Legea nr. 187/2012 cu referire la art. 19, art. 39 și art. 43 din C. pen.

Înalta Curte reține în acord cu curtea de apel că, în esență, motivarea excepției de neconstituționalitate vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, atribut al instanței de judecată, și nu al instanței de contencios constituțional.

Totodată, se constată că textul de lege prev. de art. 10 din Legea nr. 187/2012 a cărui neconstituționalitate a fost invocată a fost reținut printr-o altă decizie penală în care s-a aplicat tratamentul sancționar al pluralității de infracțiuni ca urmare a săvârșirii unor infracțiuni concurente, astfel cum în mod corect a reținut și curtea de apel, punându-se în discuție încălcarea autorității de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției din încheierea din 19 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 10 din Legea nr. 187/2012.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul A. împotriva dispoziției din Încheierea din 19 noiembrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 10 din Legea nr. 187/2012.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 130 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 5 decembrie 2018.

Procesat de GGC - LM