ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3222/2018

Asupra contestației de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 397 din 6 aprilie 2017 s-a dispus:

"Art. 1 - Propune Președintelui României eliberarea din funcție a domnului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Art. 2 - Constată ca rămasă fără obiect cererea formulată de domnul A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, prin care se solicită eliberarea din funcție, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

Art. 3 - Prezenta hotărâre se înaintează Președintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcție".

Astfel, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii s-a reținut incidența prevederilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, conchizând că domnul A. nu poate beneficia de pensia de serviciu prevăzută de art. 82 și 83, situație în care solicitarea de eliberare din funcție prin pensionare, începând cu data de 23 iulie 2017 a rămas fără obiect.

Prin contestația înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal la data de 25 aprilie 2017 sub nr. x/2017, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM):

- anularea Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 emisă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturi, ca fiind netemeinică și nelegală;

- obligarea Consiliului Superior al Magistraturii să admită cererea sa de eliberare din funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017 și să emită o nouă hotărâre prin care să propună Președintelui României eliberarea sa din funcția de procuror prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

În motivarea contestației, a apreciat că, prin Hotărârea nr. 397 din data de 6 aprilie 2017, Plenul Consiliul Superior al Magistraturii, în mod netemeinic și nelegal, printr-o interpretare arbitrară și aplicarea greșită a Legii nr. 303/2004, a dispus respingerea cererii sale ca fiind rămasă fără obiect, cerere întemeiată pe Decizia de pensionare nr. 234303 din data de 21 octombrie 2009, neactualizată, emisă de Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, necontestată conform art. 87 din Legea nr. 19/2000 la instanța competentă și definitivă la momentul depunerii solicitării de eliberare din funcție.

A susținut că intimatul trebuia să constate că nu a solicitat menținerea sa în activitate ca magistrat/procuror condamnat, și ca urmare, greșit invocă în motivarea hotărârii și faptul că sunt incidente dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004.

Datorită acestei interpretări și aplicări arbitrare a legii în raport cu obiectul cererii, Consiliul Superior al Magistraturii în mod netemeinic a hotărât eliberarea sa din funcție prin aplicarea dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 fără a lua în considerare posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. b) din aceeași lege.

Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017, a hotărât să propună Președintelui României eliberarea sa din funcția de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni, fără a lua în considerare faptul că, prin Sentința penală nr. 187 din 13 noiembrie 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/2014 de Curtea de Apel Timișoara, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 97/A din 23 martie 2017 pronunțată în același dosar de Înalta Curte de Casație și Justiție, nu a fost condamnat pentru o faptă penală săvârșită în calitate de procuror, ci pentru fapte penale săvârșite în calitate de cadru didactic universitar.

Prin Sentința penală nr. 187/2015 a Curții de Apel Timișoara s-a dispus condamnarea sa la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendare sub supraveghere, pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită și trafic de influență, fapte săvârșite în calitate de cadru didactic și achitarea sa pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. raportat la art. 7 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 (faptă presupus a fi fost săvârșită în calitate de procuror).

Articolul 289 din C. pen., coroborat cu art. 6 și 7 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, diferențiază subiecții calificați ai infracțiunii de corupție în raport de funcția publică pe care o exercită și prin al cărei exercițiu au săvârșit fapta de corupție, în consecință, fiind stabilite și sancțiuni diferite.

În acord cu acest cadru legislativ penal, a apreciat că și Legea nr. 303/2004 în art. 65 alin. (1), reglementează modalități diferite de eliberare din funcție a unui judecător sau procuror, în funcție de obiectul cererii acestora și starea lor profesională la momentul depunerii cererii, care trebuie să fie analizate cu obiectivitate de către Consiliul Superior al Magistraturii în fiecare caz în parte.

A considerat că, în cazul său, printr-o interpretare arbitrară și subiectivă a dispozițiilor art. 65 alin. (1) lit. f) din Legii nr. 303/2004, Consiliul Superior al Magistraturii a apreciat situația sa ca fiind situația tipică a unui procuror condamnat pentru fapte penale săvârșite în activitatea judiciară exercitată ca magistrat, fără a lua în considerare faptul că a fost condamnat nu în legătură cu această activitate ci în legătură cu activitatea didactică universitară.

Prin această modalitate de soluționare a cererii sale hotărâtă de Consiliul Superior al Magistraturii printr-o interpretare subiectivă și arbitrară a dispozițiilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, hotărârea contestată are ca efecte, pe lângă eliberarea sa din funcția de procuror, și pierderea abuzivă a dreptului la pensia specială stabilită anterior condamnării, pensie care reprezintă un drept câștigat, dar și o subrogare a Consiliului Superior al Magistraturii atât în competența instanței penale de judecată, cât și în competența instanței civile de judecată.

Această subrogare nelegală și neconstituțională a Consiliului Superior al Magistraturii în competența materială a unei instanțe penale, are ca efect direct stabilirea și aplicarea definitivă a unei sancțiuni penale complementare sancțiunilor stabilite de C. pen. deci, o sancțiune care excede legii penale și anume pierderea pensiei speciale.

De asemenea, așa cum a arătat, are o decizie definitivă de pensionare prin care a obținut un drept patrimonial absolut, drept ce nu poate fi anulat decât în urma unei judecăți publice în fața unei instanțe independente și imparțiale iar nu în urma unei decizii/hotărâri administrative unilaterale emisă de o instituție administrativă care nu se bucură de imparțialitate și care nu are capacitatea materială și procedurală de a anula, modifica sau retrage un drept de proprietate acordat prin decizia altei autorități administrative.

Față de cele de mai sus, a solicitat a se constata că, lipsa de claritate juridică a normelor legislative incidente material și procedural precum și interpretarea subiectivă și arbitrară a acestor norme juridice făcută de către Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017, au avut ca rezultat vătămarea unui drept al său patrimonial, constituțional, și anume dreptul la pensia de serviciu.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a contestației.

A arătat că, prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, s-a propus Președintelui României eliberarea din funcție a domnului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Totodată, Plenul a constatat ca rămasă fără obiect cererea formulată de contestator privind eliberarea din funcție, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

S-a reținut în cuprinsul acestei hotărâri că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, fiind incidente prevederile art. 83 alin. (1) din același act normativ, astfel că partea nu poate beneficia de pensia de serviciu prevăzută de actul normativ menționat

La data de 10 aprilie 2017, Consiliul Superior al Magistraturii a înaintat către Președintele României hotărârea cuprinzând propunerea de eliberare din funcție a contestatorului, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Prin Decretul nr. 410 din 25 aprilie 2017, Președintele României a dispus eliberarea din funcție a contestatorului ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

Decretul menționat a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 294 din 26 aprilie 2017.

Din textele legale anterior precizate, se observă că legiuitorul nu a stabilit o ordine de prioritate în situația în care intervin două sau mai multe cauze ce pot conduce la eliberarea din funcție a unui magistrat.

Cu toate acestea, din ansamblul reglementării Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că acest act normativ face distincție între motivele imputabile, respectiv neimputabile, de eliberare din funcție a unui judecător sau procuror, stabilind anumite drepturi pentru magistrații eliberați din funcție din motive neimputabile [art. 33 alin. (1), art. 65 alin. (6) și art. 82 alin. (5)].

Eliberarea din funcție prin pensionare se circumscrie motivelor neimputabile de încetare a activității, în timp ce intervenirea unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni face parte din categoria motivelor imputabile de încetare a activității unui magistrat, respectiv de eliberare a sa din funcție.

S-a reiterat faptul că, deși legea nu stabilește o ordine de prioritate când intră în concurs două sau mai multe cauze ce conduc la eliberarea din funcție a magistratului, o astfel de prioritate trebuie stabilită, în concret, în funcție de circumstanțe, dat fiind consecințele eliberării din funcție pe motive imputabile.

A subliniat faptul că în același sens este și jurisprudența instanței supreme în materie învederând, ca exemplu, Deciziile nr. 419 din 9 februarie 2017 și nr. 2115 din 23 iunie 2016 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

În continuare, a arătat că din Sentința penală nr. 187 din 13 noiembrie 2015 a Curții de Apel Timișoara, definitivă prin Decizia nr. 97 din 23 martie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, reiese că partea contestatoare a fost condamnată pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită în formă continuată, de trafic de influență în formă continuată și de fals intelectual.

În aceste condiții, nu sunt incidente prevederile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, textul legal făcând referire la condamnarea definitivă intervenită pentru infracțiunea de vătămare corporală.

În același timp, astfel cum a reținut și Plenul, a susținut că sunt aplicabile în speță dispozițiile art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în raport de care contestatorul nu poate beneficia de pensie de serviciu fiind condamnat pentru infracțiuni de corupție, în sensul prevederilor art. 5 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare.

S-a mai arătat că, nu are relevanță în speță faptul că infracțiunile au fost săvârșite de parte în calitate de cadru didactic, iar nu de magistrat, având în vedere că textele legale aplicabile în materie nu disting în raport de calitatea profesională a celui care a săvârșit faptele, respectiv dacă acesta a acționat în calitate de magistrat sau într-o altă calitate oficială.

În raport de cele expuse, a apreciat că, în mod judicios, Plenul a acordat prioritate cauzei imputabile de eliberare din funcție, respingând ca rămasă fără obiect cererea de eliberare din funcție prin pensionare.

Nu are relevanță în speță faptul că partea contestatoare deține de la Casa de Pensii o decizie de pensionare, în condițiile în care, potrivit art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune prin decret al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, existența deciziei de pensionare nu obligă Consiliul să formuleze o propunere de eliberare din funcție prin pensionare, în lipsa întrunirii cerințelor legale și a intervenirii priorității unui alt caz de eliberare din funcție a magistratului.

În drept, a invocat prevederile art. 65 alin. (1) și (1

1

) și art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

La data de 26 iunie 2017 contestatorul a depus la dosar cerere de modificare/precizare a cererii de chemare în judecată prin care a menționat că solicită și anularea Decretului Președintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2016, publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017.

În cuprinsul cererii completatoare a solicită să se constate nelegalitatea celor două acte administrative atât sub aspectul temeiului legal în baza căruia s-a dispus eliberarea sa din funcția de procuror respectiv art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 cât și sub aspectul că au fost emise și puse în executare cu încălcarea dispozițiilor art. 29 alin. (7) și (8) din Legea nr. 317/2004.

Contestatorul, prin cererea înregistrată la data de 7 august 2017, a invocat excepția de nelegalitate a Decretului Președintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 motivat de faptul că a fost emis înainte de împlinirea termenului legal de 15 zile prevăzut de art. 29 alin. (7) și (8) din Legea nr. 317/2004 și după înregistrarea contestației în instanță.

La data de 14 noiembrie 2017 a depus la dosar cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

La data de 19 decembrie 2017 intimata Administrația Prezidențială a invocat excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Prezidențială, excepția lipsei procedurii prealabile, excepția lipsei de interes și pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

La termenul de judecată din data de 30 ianuarie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Prezidențiale, a constatat că parte în proces este Instituția Președintelui României, dispunând introducerea în cauză a acestei instituții și a respins excepția de necompetență materială a instanței.

Prin încheierea din data de 8 mai 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de A. și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

La ședința de judecată din data de 9 octombrie 2018, contestatorul a precizat că înțelege să invoce excepția de nelegalitate a Decretului Președintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017 și să solicite anularea Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 emisă de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii.

În dovedirea susținerilor, părțile au înțeles să se folosească de proba cu înscrisuri iar, în cadrul acesteia, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus documentația care a stat la baza emiterii hotărârii contestate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 554/2004.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației de față.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma probatoriilor administrate și a dispozițiilor legale incidente, se rețin următoarele:

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, se constată că a fost invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinarea la contestația adițională prin care contestatorul a solicitat și anularea Decretului Președintelui României nr. 410 din 24 aprilie 2016.

Înalta Curte reține însă că, prin cererea înregistrată la data de 7 august 2017, contestatorul a invocat excepția de nelegalitate a Decretului Președintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 iar, la termenul de judecată din 9 octombrie 2018, s-a luat act de precizarea contestatorului în sensul că a înțeles să invoce excepția de nelegalitate a acestui act.

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate".

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că: "În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seamă de actul a cărei nelegalitate a fost constatată".

Excepția de nelegalitate, după cum este reglementată de dispozițiile legale citate, reprezintă un mijloc de apărare comun prin care, în cadrul unui proces aflat în desfășurare, una din părți se apără și solicită ca actul criticat să nu fie luat în considerare la soluționarea cauzei.

În aceste condiții, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, va fi respinsă.

Examinând contestația formulată de contestatorul A., astfel cum a fost modificată, Înalta Curte constată că este nefondată, față de considerentele ce vor fi expuse.

Prin Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017 Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a propus Președintelui României eliberarea din funcție a contestatorului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

De asemenea, s-a constatat ca rămasă fără obiect cererea formulată de contestator prin care a solicitat eliberarea din funcție, prin pensionare, începând cu data de 23 martie 2017.

În motivarea Hotărârii s-a reținut că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 65 alin. (1

1

) din Legea nr. 303/2004, fiind incidente prevederile art. 83

2

alin. (1) din același act normativ, astfel că petentul nu poate beneficia de pensia de serviciu.

Prin Decretul nr. 410 din 25 aprilie 2017, Președintele României a dispus eliberarea din funcție a contestatorului ca urmare a condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni, Decret publicat în Monitorul Oficial al României nr. 294 din 26 aprilie 2017.

O critică a contestatorului vizează modalitatea în care intimatul a interpretat și aplicat prevederile Legii nr. 303/2004, susținând că cererea sa a fost întemeiată pe Decizia de pensionare nr. 234303 din 21 octombrie 2009 emisă de Casa Județeană de Pensii Caraș-Severin, ce nu a fost contestată conform art. 87 din Legea nr. 19/2000.

În primul rând, se reține că decizia de pensionare reprezintă un act juridic ce are ca destinatar persoana care a formulat cererea de pensionare, astfel cum rezultă din prevederile art. 86 din Legea nr. 19/2000 și, în aceste condiții, contestatorul deciziei nu poate fi decât această persoană și nu un terț.

Art. 87 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, în vigoare la data emiterii deciziei de pensionare, prevede clar faptul că decizia emisă în condițiile art. 86 alin. (1) poate fi contestată în termen de 45 de zile de la comunicare or, contestatorul din prezenta cauză nu justifica nici un interes în a-și contesta propria decizie de pensionare în termenul legal. Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii nu este angajatorul contestatorului astfel că nu avea posibilitatea legală de a fi titularul unei acțiuni în anulare a deciziei de pensionare a contestatorului.

În consecință, acest argument avansat de contestator nu este de natură a înlătura motivele de fapt și de drept expuse în preambulul Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 397 din 6 aprilie 2017.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că în mod corect intimatul a făcut aplicarea prevederilor art. 83

2

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 care dispun că:

"Nu beneficiază de pensia de serviciu prevăzută la art. 82 și 83 și de indemnizația prevăzută la art. 81 judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți și personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor care, chiar ulterior eliberării din funcție, au fost condamnați definitiv ori s-a dispus amânarea aplicării pedepsei pentru o infracțiune de corupție, o infracțiune asimilată infracțiunilor de corupție sau o infracțiune în legătură cu acestea, săvârșite înainte de eliberarea din funcție. Aceste persoane beneficiază de pensie în sistemul public, în condițiile legii".

În cazul de față, contestatorul a fost condamnat prin Sentința penală nr. 187 din 13 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 97 din 23 martie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În consecință, cererea contestatorului adresată Consiliului Superior al Magistraturii, prin care a solicitat eliberarea din funcție prin pensionare, a fost în mod corect apreciată ca fiind rămasă fără obiect, față de prevederile legale antereferite.

Contestatorul a considerat că intimatul trebuia să dea prevalență prevederilor art. 65 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 potrivit căruia judecătorii și procurorii sunt eliberați din funcție prin pensionare, și nu prin aplicarea prevederilor art. 65 alin. (1) lit. f) din același act normativ care reglementează situația eliberării din funcție a judecătorilor și procurorilor în urma condamnării definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni.

În speță, se pune problema priorității în situația concursului dintre două cazuri de eliberare din funcție, respectiv între motive imputabile și neimputabile.

Textul legal incident în cauză (art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004) nu prevede o anumită ordine de prioritate între situațiile enumerate astfel că nu se identifică nici un motiv de nelegalitate a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii contestată, prin care s-a apreciat că se dă prevalență, în cazul eliberării din funcție a magistraților, motivelor imputabile.

În urma analizării motivelor de oportunitate, Înalta Curte constată că intimatul a respectat propria practică administrativă, fără a da dovadă de un exces de putere în înțelesul prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 care se referă la exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

În condițiile în care s-ar acorda prioritate cazului de eliberare din funcție prin pensionare, astfel cum a apreciat contestatorul, s-ar eluda însăși voința legiuitorului exprimată prin prevederile art. 83

2

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, interpretarea corectă, în urma aplicării metodei sistematice, fiind în sensul că beneficiul pensiei de serviciu poate fi acordat doar magistraților eliberați din funcție pentru motive neimputabile.

Contestatorul susține că intimatul nu a luat în considerare faptul că a fost condamnat pentru fapte penale săvârșite în calitatea sa de cadru universitar, nu de procuror.

Relativ la această susținere, Înalta Curte reține că, potrivit art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 (în forma în vigoare la data emiterii Hotărârii contestate):

"Prin excepție de la prevederile alin. (1) lit. f), judecătorii și procurorii pot fi menținuți în activitate în cazul în care condamnarea sau amânarea aplicării pedepsei a fost pronunțată pentru infracțiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) - (4) din C. pen. Menținerea în activitate se dispune de către Consiliul Superior al Magistraturii, dacă se apreciază că infracțiunea săvârșită nu aduce atingere prestigiului profesiei".

În mod judicios intimatul a apreciat că, în cazul contestatorului, nu sunt incidente prevederile legale citate anterior. Astfel, teza I a textului legal menționat face trimitere la art. 196 alin. (2) - (4) din C. pen. ce se referă la săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, ceea ce nu este cazul de față întrucât contestatorul a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită și de trafic de influență astfel că nu se încadrează în situația de excepție prevăzută de art. 65 alin. (1) prima teză din Legea nr. 303/2004.

În ceea ce privește teza a doua a aceluiași text legal în discuție, pentru a se dispune menținerea în activitate a magistratului, este necesar ca intimatul să aprecieze că infracțiunea săvârșită nu aduce atingere prestigiului profesiei.

Legiuitorul a lăsat astfel drept de apreciere Consiliului Superior al Magistraturii, nefiind instituită nici o distincție bazată pe calitatea și funcția deținută de persoana care a săvârșit infracțiunea astfel că nu se vor reține argumentele prezentate de contestator.

În cazul de față, a fost avută în vedere natura infracțiunilor săvârșite, apreciindu-se în mod corect, fără depășirea limitelor impuse de lege și în mod obiectiv, faptul că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 65 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Intimatul nu s-a subrogat instanței penale sau civile, așa cum eronat susține contestatorul, ci a respectat prevederile legale incidente, aplicând în mod corect prevederile art. 65 alin. (1) lit. f) și alin. (2) din Legea nr. 303/2004, respectiv dispozițiile art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004.

În ceea ce privește pierderea dreptului la pensia specială, Înalta Curte evidențiază jurisprudența Curții Europene care a statuat că dreptul la pensie nu este garantat ca atare de Convenție iar art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca oferind dreptul la pensie de o anumită sumă (Deciziile Skorkiewicz contra Poloniei din 1 iunie 1999, nr. 39860/98 și Laloyaux contra Belgiei din 9 martie 2006, nr. 73511/01).

Curtea de la Strasbourg a considerat că, în cadrul marjei lor de apreciere, statele pot introduce în legislația națională sancțiuni financiare, ca urmare a unei condamnări penale însă o astfel de sancțiune nu trebuie să conducă la pierderea totală a dreptului la pensie și securitate socială.

Dreptul național respectă jurisprudența Curții Europene iar scopul urmărit este asigurarea unei bune funcționalități a sistemului judiciar respectiv integritatea profesiei de magistrat și independența justiției.

În cazul contestatorului sunt aplicabile prevederile art. 83

2

alin. (4) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora "Consiliul Superior al Magistraturii va informa Casa Națională de Pensii Publice cu privire la apariția uneia dintre situațiile prevăzute de prezentul articol care are ca efect acordarea, suspendarea, încetarea sau reluarea plății pensiei de serviciu ori, după caz, suspendarea sau reluarea procedurii de soluționare a cererii de acordare a pensiei de serviciu. Informarea Consiliului Superior al Magistraturii cuprinde elementele necesare pentru aplicarea măsurii respective de către casele teritoriale de pensii, inclusiv datele de identificare a persoanei, temeiul de drept al măsurii, precum și data de la care se aplică".

De asemenea, contestatorului nu îi este înlăturat dreptul la pensie în sistemul public, în condițiile legii, astfel că nu se pune problema pierderii dreptului la pensie în totalitate, cu atât mai mult cu cât Curtea Constituțională, în Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, a statuat că "drepturile rezultate din actul de pensionare sunt previzibile și anume îndrituirea persoanei la cuantumul aferent pensiei din sistemul ordinar de pensionare, restul cuantumului pensiei (cea suplimentară) fiind supus elementelor variabile, amintite mai sus, și anume optica legiuitorului și resursele financiare ale statului care pot fi alocate în această direcție".

Prin aceeași Decizie se reține că "statutul constituțional al magistraților - statut dezvoltat prin lege organică și care cuprinde o serie de incompatibilități și interdicții, precum și responsabilități și riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii- impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenței justiției, garanție a statului de drept, prevăzută de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală".

În consecință, nu sunt pertinente considerațiile contestatorului, întrucât rațiunea sistemului de pensii speciale pentru categoria profesională a magistraților rezidă din aplicarea principiului independenței justiției, prevăzut de art. 124 din Constituție.

Aceasta este și rațiunea textului art. 83

2

alin. (1) din Legea nr. 303/2004, text care nu are caracter imprecis ci este clar, stabilind fără echivoc condițiile în care nu se poate beneficia de pensia de serviciu prevăzută de art. 82 și 83

1

și anume condamnarea definitivă pentru o infracțiune de corupție, o infracțiune asimilată infracțiunii de corupție sau în legătură cu aceasta, săvârșită înainte de eliberarea din funcție.

Textul sus-menționat nu face nici o distincție raportat la săvârșirea infracțiunii de corupție doar în ceea ce privește activitatea de magistrat astfel că devine incident principiul general de interpretare al normelor juridice potrivit căruia ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem) astfel că nu se va reține modalitatea în care contestatorul a realizat interpretarea textului, redată în cuprinsul răspunsului la întâmpinare.

Contestatorul aduce critici textului legal (art. 83

2

din Legea nr. 303/2004) în sensul că este imprevizibil însă instanțele judecătorești nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative (Decizia Curții Constituționale nr. 821/2008) întrucât se încalcă principiul separației puterilor în stat.

De altfel, prin încheierea din data de 8 mai 2018, Înalta Curte a admis cererea formulată de contestator și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 83

2

alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin răspunsul la întâmpinare, contestatorul a completat contestația cu o altă critică, susținând că Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 397/2017 este nelegală deoarece a fost pusă în executare prin introducerea în circuitul civil în interiorul termenului de contestare.

Înalt Curte apreciază că este neîntemeiată critica respectivă întrucât privește modalitatea de executare a actului administrativ ce reprezintă o operațiune ulterioară emiterii acestuia.

În cadrul analizei legalității actului juridic se verifică modul de respectare a prevederilor normative în vigoare la data emiterii actului și nu modul în care a fost pus în executare.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt identificate motive de nelegalitate ale Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ce a fost emisă cu respectarea cadrului legal.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate a Decretului Președintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017, invocată de contestator, instanța reține că este vorba despre un act emis ulterior Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 397 din 6 aprilie 2017, ce are la bază, ca și temei legal, prevederile art. 35 lit. a) din Legea nr. 317/2004 în forma în vigoare la data emiterii actului și ale art. 69 lit. h) din Hotărârea nr. 326/2005 din 24 august 2005 privind aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii.

În aceste condiții, se observă că actul față de care s-a invocat excepția de nelegalitate este în raport de dependență față de obiectul principal al litigiului de față, respectiv față de Hotărârea nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că are caracter de act subsecvent și depinde de legalitatea actului principal.

Raportat la faptul că, actul principal care a produs efecte în cazul contestatorului a fost emis cu respectarea prevederilor legale, astfel cum s-a argumentat anterior, în analiza excepției de nelegalitate a actului subsecvent, nu se pot reține motive care să conducă la o altă soluție față de cea dată contestației îndreptată împotriva actului principal.

În concluzie, în baza prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 4 din Legea nr. 554/2004, se va respinge ca nefondată contestația formulată împotriva Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată și, pe cale de consecință, se va respinge excepția de nelegalitate a Decretului Președintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017, invocată de contestator.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii.

Respinge contestația formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii nr. 397 din 6 aprilie 2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, astfel cum a fost modificată, ca nefondată.

Respinge excepția de nelegalitate a Decretului Președintelui României nr. 410 din 25 aprilie 2017 publicat în Monitorul Oficial nr. 294 din 26 aprilie 2017, invocată de contestatorul A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM