ÎCCJ, Secția penală

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 63 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost respinsă cererea de redeschidere a procesului penal formulată de petentul condamnat A., ca nefondată.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul instanței la data de 23 ianuarie 2019, condamnatul A. a formulat contestație "pentru finalizarea situației penale". În motivarea contestației, a arătat că a fost condamnat în mod fals în Anglia pentru infracțiunea de viol, deși este nevinovat, solicitând, totodată, schimbarea pedepsei în acord cu legea penală a Statului Român. În cuprinsul contestației a dezvoltat fapte și împrejurări relative la dosarul penal în care a fost condamnat în Anglia, susținând că nu este vinovat, că a fost indus în eroare prin intermediul apărătorului pentru a recunoaște acuzațiile penale, însă în final a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare pe care o consideră nedreaptă.

Ulterior, prin apărător ales, condamnatul a precizat că obiectul cererii deduse judecății constă în redeschiderea procesului penal ce a format obiectul dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Craiova, în care s-a pronunțat Sentința penală nr. 192 din 13 septembrie 2018, definitivă prin Decizia penală nr. 251 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a recunoscut o hotărâre de condamnare în străinătate a petentului.

S-a arătat că, în cursul judecății s-a atașat Sentința penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curții de Apel Craiova, cu referat întocmit de Biroul de executări penale, din care rezultă că petentul a fost condamnat în Anglia la o pedeapsă de 14 ani închisoare pentru săvârșirea a două infracțiuni.

Instanța de fond a reținut că, prin Sentința penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curții de Apel Craiova, definitivă prin Decizia penală nr. 251 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost recunoscută Hotărârea nr. T20137907 pronunțată la 05 iunie 2014 de Tribunalul Coroanei Snarebrook, definitivă la data de 05 iunie 2014, privind pe cetățeanul român A., prin care a fost condamnat la pedeapsa de 14 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de viol, contrar secțiunii 1 (1) din Legea infracțiunilor de natură sexuală din 2003, și o infracțiune de comitere a unui act cu intenția de a obstrucționa cursul justiției, contrar dreptului comun, fapte ce au corespondent în legislația română în infracțiunea de viol în formă continuată, prevăzută de art. 218 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., infracțiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., și infracțiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) C. pen.

Totodată, s-a dispus transferarea persoanei condamnate A. pentru continuarea executării pedepsei de 14 ani închisoare într-un penitenciar din România, din care a fost dedusă perioada executată de la 24 august 2013 la 05 septembrie 2013 și de la 01 martie 2014 la zi.

Constatând că Sentința penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curții de Apel Craiova a fost pronunțată într-o cauză având ca obiect recunoașterea hotărârii de condamnare a cetățeanului român A. de către autoritățile judiciare britanice și transferarea lui în vederea executării pedepsei închisorii într-un penitenciar din România, procedura aplicabilă în respectiva cauză penală fiind prevăzută prin dispozițiile art. 150 și următoarele din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, Curtea a constatat că cererea de redeschidere a acestui proces penal nu îndeplinește condițiile prevăzute de dispozițiile art. 466 C. proc. pen.

În acest sens, s-a arătat că, prin Decizia nr. 22/2015 din 09 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a decis că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) C. proc. pen., obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii.

Prin decizia menționată, făcându-se trimitere la conținutul dispozițiilor art. 466 C. proc. pen., s-a arătat că redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare nouă, având ca scop garantarea dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, al persoanei condamnate în lipsă, prin respectarea principiilor contradictorialității, egalității armelor, exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralității și aflării adevărului, precum și dreptului de a interoga martorii sau părțile din proces. S-a mai arătat că, prin noțiunea de "proces penal", utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, se înțelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condițiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispozițiilor art. 466 alin. (1) și (5) C. proc. pen. rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei și de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul acestei cereri putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluția definitivă pronunțată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfășurare a judecății în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialității, nemijlocirii, reguli de bază ale judecății. Prin urmare, în această procedură instanța examinează fondul cauzei, constată că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.

Curtea a arătat, însă, că, în cazul cererii formulate de către autoritățile judiciare străine, instanța competentă verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 150 și următoarele din Legea nr. 302/2004, privind recunoașterea hotărârii de condamnare la pedeapsa privativă de libertate aplicată de către instanța altui stat membru al Uniunii Europene, precum existența unor motive de nerecunoaștere și neexecutare a hotărârii din cele reglementate de art. 151 din actul normativ ori întrunirea cerințelor menționate în art. 154 din Legea nr. 302/2004, dar nu și existența faptei, săvârșirea ei de către inculpat, vinovăția acestuia, răspunderea penală ori încadrarea juridică.

Astfel, instanța învestită cu recunoașterea unei hotărâri de condamnare pronunțate în străinătate și transfer în vederea executării pedepsei nu va verifica îndeplinirea condițiilor privind tragerea la răspundere penală a persoanei condamnate, nu are atribuții, din perspectiva competenței funcționale, cu privire la verificarea vinovăției sau nevinovăției persoanei, legalitatea ori temeinicia pedepsei pronunțate. A arătat că dispozițiile art. 142 din Legea nr. 302/2004 delimitează competența autorităților judiciare române, stabilind că atunci când România este stat de executare, iar persoana condamnată este deținută între un alt stat membru al Uniunii Europene, recunoașterea și punerea în executare pe teritoriul României a hotărârii judecătorești străine în vederea transferării persoanei condamnate este de competența Curții de Apel în a cărei circumscripție persoana domiciliază. Prin urmare, din punct de vedere funcțional, competența Curții de Apel constă în recunoașterea și punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare din alt stat membru al Uniunii Europene, iar nu verificări cu privire la existența faptei, săvârșirea ei de către inculpat, vinovăția acestuia, răspunderea penală ori încadrarea juridică.

Pe de altă parte, s-a arătat că dispozițiile art. 466 alin. (1) C. proc. pen. evidențiază existența unui proces penal cu o acțiune penală pusă în mișcare, situație specifică unei cauze care se judecă în primă instanță sau în calea ordinară de atac, iar, prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese, interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorității de lucru judecat.

Totodată, au fost apreciate neîntemeiate argumentele invocate de persoana petentului cu privire necitarea sa, în cadrul procedurii judiciare în fața curții de apel învestită cu o cerere formulată de autoritățile judiciare britanice de recunoaștere a hotărârii de condamnare și transfer în vederea executării pedepsei pronunțate, având în vedere caracterul procedurii judiciare aplicabile, reglementată prin Titlul 6 Capitolele 1 și 2 din Legea nr. 302/2004. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 154 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, instanța judecă în complet format din un singur judecător, în camera de consiliu, fără citarea persoanei condamnate, iar participarea procurorului este obligatorie. Așadar, necitarea persoanei condamnate în cadrul procedurii de recunoaștere a hotărârii de condamnare pronunțată în alt stat membru al Uniunii Europene este impusă prin dispozițiile art. 154 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 și, prin urmare, s-a apreciat că criticile în acest sens nu pot forma obiectul cererii de redeschidere a procesului penal conform art. 466 C. proc. pen., persoana neputând fi considerată judecată în lipsă în sensul acestor dispoziții legale.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 19 martie 2019, a formulat "contestație" condamnatul A., învederând că nu a fost citat în dosarul în legătură cu care a formulat cererea de redeschidere a procesului penal. A apreciat că se impunea citarea sa întrucât consideră că a fost adus forțat în România după ce executase deja pedeapsa în Anglia.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, ca "apel la contestație la executare", fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 4 pentru termenul de judecată din data de 18 aprilie 2019. La această dată, Înalta Curte a constatat că, față de prevederile art. 469 alin. (6) C. proc. pen., calea de atac este cea a apelului, având în vedere hotărârea pronunțată în cauza a cărei redeschidere o solicită.

Examinând apelul formulat de condamnatul A., prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, în mod corect instanța de fond apreciind că Sentința penală nr. 192 din 13 septembrie 2018, definitivă prin Decizia penală nr. 251 din 10 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu a fost pronunțată într-o cauză care poate forma obiectul unei cereri de redeschidere a procesului penal în condițiile art. 466 C. proc. pen.

Astfel, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că argumentele ce au stat la baza Deciziei nr. 22 din 9 iunie 2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486 din 02 iulie 2015, prin care s-a stabilit că "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din C. proc. pen., obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii", sunt valabile și în speță.

În considerentele deciziei menționate s-a reținut, în esență, că, raportat la modalitatea de reglementare a procedurii de redeschidere a procesului penal și la scopul în care a fost legiferată, respectiv garantarea dreptului la un proces echitabil, aceasta nu poate să vizeze decât hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta, pe această cale, nu atât soluția definitivă pronunțată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfășurare a judecății în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialității, nemijlocirii, reguli de bază ale judecății.

Or, în condițiile în care dosarul în care a fost pronunțată Sentința penală nr. 192 din 13 septembrie 2018 a Curții de Apel Craiova a avut ca obiect recunoașterea unei hotărâri de condamnare pronunțată de un stat european membru al Uniunii Europene și transferul persoanei condamnate în vederea executării pedepsei în România, procedură riguros reglementată de art. 150 și urm. din Legea nr. 302/2004, în care se verifică doar întrunirea cumulativă a cerințelor expres menționate în art. 155 din Legea nr. 302/2004 (caracterul definitiv și executoriu al hotărârii de condamnare pronunțată de statul străin, existența dublei incriminări a faptelor, existența cetățeniei române și a consimțământului la transfer, precum și incidența unor eventuale motive de nerecunoaștere și neexecutare) și nu se antamează aspecte privind existența faptei, prevederea în legea penală, săvârșirea de către inculpat, vinovăția acestuia ori alte aspecte ce țin de răspunderea penală, se constată că acesta nu face parte din acele cauze penale în privința cărora se poate formula o cerere de redeschidere a procesului penal, potrivit art. 466 C. proc. pen. De altfel, instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 150 și urm. din Legea nr. 302/2004 nici nu are competența funcțională să se pronunțe pe aspecte ce țin de fondul acuzației penale, de vreme ce, potrivit art. 154 alin. (3) din actul normativ, "dispozițiile civile, dispozițiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum și orice dispoziții din hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, altele decât cele privind executarea pedepsei închisorii sau a măsurii privative de libertate, nu constituie obiectul prezentei proceduri".

Totodată, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că persoana ce formează obiectul procedurii de recunoaștere a unei hotărâri de condamnare pronunțată de un stat european membru al Uniunii Europene și transfer în vederea executării pedepsei în România, nu poate fi considerată judecată în lipsă, în sensul art. 466 alin. (2) C. proc. pen., atâta timp cât chiar în Legea nr. 302/2004 [art. 154 alin. (2) și (11)] se precizează expres că soluționarea sesizării are loc fără citarea persoanei condamnate.

Având în vedere considerentele mai sus expuse, Înalta Curte constată legală și temeinică hotărârea penală atacată, motiv pentru care, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 63 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., față de culpa sa procesuală, apelantul condamnat va fi obligat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 313 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul A. împotriva Sentinței penale nr. 63 din 27 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă apelantul condamnat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru apelantul condamnat, în sumă de 313 RON se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV