ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3706/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 14 septembrie 2015 pe rolul Curții de Apel Pitești, sub nr. x/2015, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, contestație împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 aprilie 2014, emise de A.J.F.P. Vâlcea, precum și împotriva Deciziei nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, solicitând anularea acestora, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 35/F-CONT din 12 februarie 2016, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a anulat Decizia 70 din 20 martie 2015 și a obligat pârâta să soluționeze pe fond contestația împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2014.

Împotriva Sentinței nr. 35/F-CONT din 12 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs:

- reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ. și

- pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

I. Recursul formulat de reclamantul A.

În motivarea recursului declarat, reclamantul arată că instanța de fond a admis în parte contestația sa, reținând în mod corect că are calitatea procesuală și interesul să formuleze contestația împotriva deciziei de impunere și RIF-ului care privesc pe SC B. SRL, deoarece a fost administratorul acestei societăți în perioada controlată și i-a fost angajată răspunderea solidară pentru datoriile fiscale stabilite prin actele administrativ fiscale contestate; că din aceste motive Decizia nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de pârâtă, este nelegală, fiind anulată de către instanță.

În ceea ce privește contestația împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 și RIF nr. x/2014, recurentul arată că instanța de fond a reținut în mod greșit că nu se poate adresa încă instanței deoarece nu a fost epuizată procedura administrativă prealabilă, reclamantul având dreptul să se adreseze instanței doar după ce se emite o decizie prin care se soluționează contestația sa administrativă, potrivit dispozițiilor art. 216, 217 și 218 C. proc. fisc. din 2003.

Recurentul consideră că prin sentința apelată s-au încălcat:

- art. 216, 217 și 218 din C. proc. fisc., norme procedurale care reglementează condițiile accesului său la justiție în materia contestării actelor administrativ fiscale;

- art. 5 din C. proc. civ., care consacră obligația instanțelor de a judeca orice cerere de competența instanțelor judecătorești;

- art. 21 din Constituția României și art. 6 din Noul C. proc. civ., care garantează dreptul fundamental la un proces echitabil, în termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, recurentul arată că art. 218 C. proc. fisc. nu condiționează accesul la justiție de soluționarea pe fond a contestației administrative împotriva actelor administrativ fiscale, ci doar de existența deciziei de soluționare a contestației; că art. 216, 216 și 218 C. proc. fisc. impun ca, anterior sesizării instanței de judecată, persoana interesată să conteste pe cale administrativă actul administrativ, iar contestația să fie soluționată printr-o decizie administrativă.

În opinia recurentului, așa cum rezultă din cuprinsul art. 216 și 217 C. proc. fisc., decizia de respingere a contestației administrative poate fi pe fond sau pe considerente procedurale, iar art. 218 C. proc. fisc. arată că deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate în fața instanțelor judecătorești fără a se face distincție între situația în care contestația administrativă a fost soluționată pe fond și situația când contestația administrativă a fost respinsă pe considerente procedurale.

Subliniază recurentul că a îndeplinit în întregime procedura administrativă prealabilă, iar organul administrativ a soluționat contestația sa printr-o decizie și a avut posibilitatea să revoce actul administrativ contestat.

Arată recurentul că instanța nu avea un temei legal să trimită cauza spre soluționare organului administrativ fiscal, ci trebuia să soluționeze ea pe fond contestația, odată ce a constatat că reclamantul are calitatea procesuală și interesul de a contesta și erau îndeplinite condițiile art. 216, 217 și 218 C. proc. fisc.

Recurentul critică faptul că instanța a refuzat să soluționeze pe fond acțiunea sa, susținând că nu ar putea învesti instanța cu o cerere împotriva actelor administrativ fiscale, deoarece nu există o decizie de soluționare a contestației sale administrative.

Arată recurentul, în esență, că, prin refuzul soluționării cererii sale pe fond și retrimiterea cauzei sale la organul administrativ pentru soluționarea contestației, instanța a încălcat dispozițiile art. 5 și 6 din noul C. proc. civ. și art. 21 din Constituția României.

Subliniază recurentul că, prin trimiterea la reluarea procedurii administrative, fără niciun temei legal, instanța i-a încălcat dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în termen optim și previzibil și că nu exista niciun motiv legal pentru care procedura administrativă să fie prelungită, iar acestuia să-i fie interzis accesul la justiție, doar pentru că organul administrativ a soluționat contestația sa pe motive procedurale.

II. Recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

În motivarea recursului declarat, pârâta critică faptul că prin hotărârea recurată instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat instituția pârâtă să soluționeze pe fond contestația administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 și a RIF nr. x din 4 septembrie 2014.

Recurenta subliniază faptul că Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. x din 29 aprilie 2014 a fost emisă pe numele SC B. SRL, persoană juridică în sarcina căreia au fost stabilite obligațiile fiscale în sumă de 16.358.504 RON, iar, potrivit art. 205 alin. (1) și (2) din C. proc. fisc., condiția pentru a putea formula o contestație este aceea ca cel care o formulează să fi fost lezat prin actul administrativ.

Punctează recurenta că în cauză actul de control a fost emis împotriva societății și nu împotriva intimatului, astfel încât nu se poate afirma că acesta a fost lezat prin decizia de impunere și, chiar dacă intimatului i-a fost atrasă răspunderea solidară și răspunderea specială în baza legii insolvenței, acestea au naturi juridice distincte față de actul de impunere.

În opinia recurentei, chiar dacă răspunderea solidară a fost atrasă raportat la perioada la care intimatul a fost administratorul societății, nu se poate afirma că acesta poate justifica un interes în contestarea unei decizii de impunere emisă în sarcina agentului economic și nu în sarcina sa; interesul intimatului exista în formularea contestației împotriva deciziei de stabilire a răspunderii solidare, întrucât aceasta îl obliga în mod direct; interesul intimatului consta în a dovedi neîndeplinirea condițiilor atragerii răspunderii solidare, pe când interesul agentului economic consta în a se stabili dacă societatea datorează sau nu obligațiile fiscale cuprinse în decizia de impunere.

Mai arată recurenta că atragerea răspunderii solidare a intimatului presupune analizarea unei forme de vinovăție a acestuia raportat strict la condițiile de răspundere solidară și nicidecum la cuantumul sumelor impuse prin decizia de impunere sau la modalitatea în care au fost stabilite aceste sume.

Chiar dacă intimatului i-a fost atrasă răspunderea în solidar cu societatea, această răspundere nu este atrasă pentru simplul fapt că a avut calitatea de administrator, ci pentru faptul că acesta a acționat cu rea-credință în exercitarea atribuțiilor de administrator.

Se arată în motivele de recurs că nici atragerea răspunderii speciale pentru starea de insolvență a debitoarei nu conferă intimatului un drept de contestare a sumelor stabilite prin decizia de impunere, așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Arată recurenta că răspunderea membrilor organelor de conducere ale societăților ajunse în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială, care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitorului, iar această răspundere se stabilește în raport de persoana administratorului societății debitoare și în raport de activitatea acesteia, raportat la anumite cerințe ale legii insolvenței, neavând nicio legătură cu modalitatea de impunere a agentului economic sau cu tipurile de impozite pe care agentul economic le datorează bugetului de stat.

Concluzionează recurenta în sensul că intimatul reclamant din prezenta cauză, în calitate de fost administrator al societății, nu poate formula contestație împotriva unui act administrativ fiscal ce nu a fost emis pe numele lui, ci în sarcina persoanei juridice SC B. SRL, societate pe care la data emiterii actelor administrative contestate nu o mai administra, fiind lipsit de calitate procesuală.

Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat respingerea acestui recurs ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală în ceea ce privește aspectele criticate de recurentul-reclamant.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 22 februarie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Prin încheierea de ședință din data de 3 mai 2018, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursurile, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și a fixat termen de judecată a fondului recursurilor, în ședință publică, pentru data de 2 noiembrie 2018.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Analizând recursurile declarate în raport de motivele invocate, instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurentul-reclamant a invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ., fără să-și sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menționate.

În atare situație, urmează a fi analizate criticile formulate în recursul declarat de reclamant numai prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, constatându-se că hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei și deci nu se impune a fi casată în baza prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., republicat.

Potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Or, în conținutul cererii de recurs formulată de reclamantul A. nu au fost identificate susțineri pertinente referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. sau la existența unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, din analiza considerentelor hotărârii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile părților.

Analizând cererile de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurenților se circumscriu exclusiv motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În speță, reclamantul a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect anularea Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 aprilie 2014, emise de A.J.F.P. Vâlcea, precum și a Deciziei nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Prin sentința pronunțată, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a anulat Decizia nr. 70 din 20 martie 2015 și a obligat pârâta să soluționeze pe fond contestația împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2014.

În recursurile declarate împotriva acestei hotărâri, recurenții au invocat în principal faptul că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor legale incidente.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare pricinii deduse judecății.

Astfel, analizând materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate că, prin Decizia de impunere nr. x din 29 aprilie 2014, emisă ca urmare a constatărilor Raportului de inspecție fiscală nr. x din 4 septembrie 2014, s-au stabilit în sarcina debitoarei SC B. SRL obligații fiscale în cuantum de 6.565.637 RON, impozit suplimentar și obligații accesorii de plată pentru perioada 23 iulie 2009 - 5 martie 2014, iar, împotriva acestei decizii de impunere și a raportului de inspecție fiscală a formulat contestație, adresată organului fiscal, petentul A.

S-a reținut de către instanță că pârâta a respins contestația formulată de petent ca fiind depusă de o persoană lipsită de calitate, motivând că actul administrativ contestat a fost emis în sarcina persoanei juridice SC B. SRL, societate în care petentul nu mai are nicio calitate.

A avut în vedere instanța de fond că prin Decizia nr. 9166 din 4 noiembrie 2014 a fost antrenată răspunderea petentului A. în solidar cu debitoarea SC B. SRL, în temeiul art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dată fiind calitatea acestuia de administrator al debitoarei de la data înființării și până la data de 20 februarie 2012.

În mod corect a apreciat Curtea de apel, în raport de dispozițiile art. 205 alin. (1) și (2) C. proc. fisc., că prin decizia de impunere contestată de petent au fost stabilite în sarcina debitoarei SC B. SRL obligații fiscale suplimentare, inclusiv decurgând din perioada în care petentul mai era administrator, calitatea sa încetând la data de 20 februarie 2012 și, chiar dacă aceste obligații nu au fost stabilite în sarcina petentului, faptul că acestea decurg din perioada în care a fost administrator al debitoarei, din acte și operațiuni desfășurate de acesta în respectivul interval de timp, este suficient pentru a justifica interesul său de a vedea stabilite în mod legal și temeinic eventualele debite fiscale suplimentare.

A avut în vedere instanța de fond că în cauză a fost antrenată răspunderea petentului în solidar cu debitoarea SC B. SRL pentru aceste obligații fiscale suplimentare, tocmai în temeiul calității de administrator pe care a avut-o până la data de 20 februarie 2012.

În aceste condiții, în opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în mod greșit a apreciat pârâta că petentul nu are calitate de a contesta actul administrativ fiscal prin care s-au stabilit obligații fiscale în sarcina debitoarei SC B. SRL.

Pentru considerentele expuse anterior, Înalta Curte constată că în mod corect a apreciat instanța de fond că Decizia nr. 70 din 20 martie 2015 este nelegală, fiind, în consecință, anulată, fiind astfel nefondate criticile formulate de către recurenta-pârâtă cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond sub acest aspect.

Înalta Curte constată, de asemenea, că în mod corect a reținut instanța de fond că, în ceea ce privește solicitarea de anulare a Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 4 septembrie 2014, dispozițiile cuprinse în Titlul IX (art. 205 - 218) din C. proc. fisc. reglementează o procedură administrativă de contestare a actelor administrative fiscale, prin care se lasă posibilitatea autorităților emitente ale actelor atacate sau autorităților ierarhic superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate. A reținut în mod corect instanța că procedura administrativă este obligatorie și se finalizează prin decizia emisă în temeiul art. 216 - 217, ce poate fi atacată în contencios administrativ potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc.

Astfel, în privința actului administrativ fiscal este necesară parcurgerea procedurii administrative reglementate în art. 205 și urm. C. proc. fisc. Potrivit textului menționat, persoana care se consideră lezată în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal poate formula împotriva acestuia contestație, care este o cale administrativă de atac, organul fiscal competent pronunțându-se prin decizie.

Ca natură juridică, contestația administrativă are caracterul recursului prealabil și nu poate fi confundată cu jurisdicțiile administrative. În cazul actelor fiscale, contestația are caracterul plângerii prealabile prin care se solicită reexaminarea actului fiscal în sensul revocării sau modificării lui, fiind astfel un recurs administrativ.

Procedura de soluționare a contestațiilor introduse de persoanele interesate este atribuită emitentului actului atacat sau organului ierarhic superior și, ca urmare, nu întrunește elementele definitorii ale activității de jurisdicție, caracterizată prin soluționarea de către un organ independent și imparțial.

În concluzie, procedura de soluționare a contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale reglementată în Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă, și nu o procedură administrativ-jurisdicțională. Această procedură constituie o condiție de exercitare a dreptului la acțiune în contenciosul administrativ, a cărei neîndeplinire atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Actul administrativ fiscal care se atacă în contencios administrativ, potrivit art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., este decizia de soluționare a contestației. Legalitatea deciziei de impunere, a raportului de inspecție fiscală, ori a altor acte care premerg decizia emisă în temeiul art. 216 C. proc. fisc. urmează a fi analizată în cadrul acțiunii îndreptate împotriva acestei din urmă decizii, practica judiciară fiind conturată în sensul că instanța se învestește cu dezlegarea fondului raportului de drept fiscal numai dacă autoritatea competentă a soluționat contestația pe fondul său.

În consecință, procedura de contestare reglementată în Codul de procedură fiscală este o procedură administrativă prealabilă, iar parcurgerea acestei căi administrative de atac reprezintă o condiție de admisibilitate a acțiunii în contencios administrativ.

Contestația administrativă nu înlătură dreptul la acțiune, așa cum prevede art. 205 C. proc. fisc., dar același text face trimitere la exercitarea acțiunii în condițiile legii. Or, una dintre condițiile de exercitare a acțiunii reglementate în legea contenciosului administrativ este aceea a îndeplinirii procedurii prealabile și mai mult în cazul actelor administrativ-fiscale obiectul controlului judiciar îl constituie deciziile emise în soluționarea contestațiilor, așa cum rezultă din dispozițiile art. 218 C. proc. fisc.

În raport de dispozițiile legale invocate, în mod corect a apreciat instanța de fond că legalitatea Deciziei de impunere nr. x din 29 aprilie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 4 septembrie 2014 urmează a fi analizată în cadrul acțiunii îndreptate împotriva deciziei emise în temeiul art. 216 C. proc. fisc., astfel că a admis în parte contestația, în sensul anulării Deciziei nr. 70/2013 și a obligat pârâta să soluționeze pe fond contestația împotriva celor două acte administrativ fiscale anterior menționate.

Prin recursul formulat, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de fond este nelegală în ceea ce privește trimiterea contestației la organul de soluționare a contestațiilor în vederea analizării pe fond a contestației administrative formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2014, emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea.

Recurentul-reclamant a criticat faptul că instanța, anulând Decizia de soluționare a contestației nr. 70 din 20 martie 2015, emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, a dispus trimiterea contestației la organul de soluționare a contestațiilor, în vederea soluționării pe fond a contestației administrative a recurentului-reclamant, în loc să rețină cauza spre soluționare.

Contrar celor susținute de recurentul-reclamant, Înalta Curte apreciază că hotărârea pronunțată de instanța de fond este temeinică și legală în ceea ce privește aspectele criticate prin motivele de recurs, Curtea de Apel Pitești reținând în mod corect atât situația de fapt, cât și prevederile legale incidente în speță.

Argumentele invocate prin motivele de recurs nu sunt de natură să ducă la modificarea hotărârii primei instanțe în ceea ce privește soluția pronunțată de instanță referitor la trimiterea contestației la organul de soluționare a contestațiilor în vederea analizării pe fond a acesteia.

În mod corect prima instanță a reținut că nu se poate pronunța asupra legalității Deciziei de impunere nr. x/2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/2014 cată vreme nu a fost finalizată procedura administrativă, respectiv până când organul de soluționare a contestației administrative nu s-a pronunțat pe fondul contestației administrative.

În raport de prevederile art. 205 - 218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, soluția Curții de Apel Pitești este corectă.

Instanța de judecată nu se poate substitui autorității publice în soluționarea contestației administrative, întrucât în materia contenciosului administrativ instanța poate doar să verifice modalitatea în care autoritatea publică a soluționat contestația administrativă.

Pe cale de consecință, societatea nu poate solicita direct instanței de judecată anularea actelor administrative fiscale (decizie de impunere și raport de inspecție fiscală), în lipsa unei decizii de soluționare a contestației administrative formulate împotriva acestora.

Înalta Curte apreciază, în consecință, că sunt neîntemeiate susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora, prin refuzul soluționării cererii sale pe fond și retrimiterea cauzei sale la organul administrativ pentru soluționarea contestației, instanța a încălcat dispozițiile art. 5 și 6 din C. proc. civ. și art. 21 din Constituția României, respectiv i-a încălcat dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în termen optim și previzibil.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse anterior, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 35/F-CONT din 12 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - LM