ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3202/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenței, anularea Deciziei nr. 4476 din 30 mai 2014 emisă de pârât, prin care autoritatea de concurență a respins plângerea prealabilă formulată împotriva prevederilor pct. A.2 și B.3 ale Capitolului II din Ordinul Consiliului Concurenței nr. 420/2010, precum și anularea dispozițiilor pct. A.2 și B.3 ale Capitolului II din Ordinul Consiliului Concurenței nr. 420/2010.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 490 din 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., ca neîntemeiată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A. care, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului și pe fond admiterea cererii sale.

În motivarea recursului, reclamanta A. S.A. susține, în esență, că sentința recurată aplică în mod eronat testul de proporționalitate în legătură cu Ordinul Consiliului Concurenței contestat în cauză, că nu ține cont de specificul materiei concurențiale și nu face aplicarea principiului proporționalității în acest domeniu, că se reține în mod eronat că legea concurenței derogă de la legea generală în privința criteriilor de proporționalitate și că, în fine, sentința recurată interpretează în mod eronat legislația și jurisprudența europeană în materie.

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 iunie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 24 aprilie 2018, completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. S.A., în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia.

2.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Conform recurentei, raționamentul primei instanțe debutează de la ideea că este necesar ca sancțiunile concurențiale să fie extrem de severe nu numai pentru a pedepsi fapta anticoncurențială și a descuraja comiterea unor noi abateri, ci și pentru a acoperi costurile avansate de organismele statale pentru descoperirea și sancționarea faptei.

Această premiză, susține reclamanta, expusă în motivarea sentinței atacate are două elemente fundamentale eronate, care reprezintă, practic, baza nelegalității soluției pronunțate: pe de o parte, aprecierea că severitatea și cuantumul mare al amenzilor se impun pentru a putea acoperi costurile autorităților publice în descoperirea și sancționarea contravențiilor și, pe de altă parte, să pedepsească și să prevină distorsiunile concurenței.

Or, susține recurenta, aceste obiective teoretic corecte trebuie avute în vedere la instituirea sancțiunilor pe cale normativă, însă analiza lor nu trebuie realizată în abstract, așa cum a reținut prima instanță, ci prin aplicarea unor amenzi proporționale cu scopul urmărit.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt întemeiate. Comentariile primei instanțe nu reprezintă fundamentul soluției pronunțate, ele nu fac parte din categoria considerentelor pe care se sprijină dispozitivul sentinței recurate, și anume celor circumscrise strict raționamentului care l-au condus pe judecătorul fondului la pronunțarea soluției. Altfel spus, observațiile primei instanțe nu au decât valoarea unor dicta, adică a unor opinii ce nu servesc la fundamentarea deciziei, opuse lui ratio decidendi, respectiv argumentelor explicite pe care se bazează concluzia la care a ajuns prima instanță, concluzie reflectată în dispozitivul sentinței pronunțate. Așadar, chiar dacă aceste observații ar fi eronate, observă Înalta Curte, faptul ar fi irelevant din perspectiva legalității sentinței pronunțate de către judecătorul cauzei, în condițiile în care acele observații nu reprezintă nici implicit nici explicit o etapă necesară în cadrul raționamentului judecătorului, care să justifice o anumită concluzie (aici, soluția pronunțată în cauză). De altfel, Curtea de Apel precizează expres că aceste observații sunt făcute cu titlu general, însăși reclamanta admițând în cadrul recursului său că, principial, sunt corecte. De fapt, prima instanță nu a făcut altceva decât să se plaseze în siajul Curții Constituționale, care în Decizia numărul 490/2013, în cadrul căreia a analizat art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 - baza legală a instrucțiunilor atacate în prezenta cauză, instanța de contencios constituțional a stipulat expres că regimul sancționator contravențional aplicabil în domeniul concurenței comportă anumite trăsături specifice cum ar fi amenzile prevăzute în cuantumuri foarte ridicate, precum și că obiectivul amenzilor impuse în cazul încălcării normelor de concurență îl reprezintă descurajarea și sancționarea întreprinderilor respective și descurajarea altor întreprinderi de la adoptarea sau continuarea unui comportament care încalcă normele de concurență.

O altă critică de nelegalitate invocată de către reclamanta-recurentă vizează aplicarea greșită a testului de proporționalitate. Sub acest aspect, arată reclamanta, pentru evaluarea sancțiunilor instituite la nivel normativ (pentru a verifica dacă o normă de sancționare este sau nu conformă prin prisma principiului proporționalității) testul de proporționalitate presupune parcurgerea a două etape:

A) - instituirea unor sancțiuni care trebuie să fie corespunzătoare scopului legitim urmărit prin norma pozitivă adoptată și care să asigure efectul de disuasiune, de prevenție chiar din cuprinsul norme legale de instituire a respectivei sancțiuni;

B) - alegerea, dintre două măsuri corespunzătoare potrivit criteriilor din prima etapă, pe cel mai puțin oneroasă.

Or, arată reclamanta, în sentința atacată se analizează principiul proporționalității numai prin prisma primei etape, omițându-se în totalitate analiza celei de-a doua etape (alegerea măsurii celei mai puțin oneroase).

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată.

Într-o primă etapă, instanța de fond face o analiză riguroasă și minuțioasă a prevederilor considerate nelegale din actul infralegislativ contestat în prezenta cauză de către reclamantă, pornind de la comparația dintre modalitatea în care se determină nivelul de bază al amenzii, prin raportare la cifra totală de afaceri a întreprinderii contraveniente realizată în anul financiar anterior sancționării, formula aleasă de legislatorul roman, și modalitatea susținută de către reclamantă - determinarea nivelului de bază al amenzii fundamentat pe cifra de afaceri de pe piața relevantă încălcată. Totodată, instanța de fond a acordat atenție specială în cadrul analizei efectuate asupra unui posibil efect excesiv pe care reglementarea națională l-ar putea avea asupra persoanei sancționate, examinând dispozițiile referitoare la clasificarea faptelor în funcție de gravitatea acestora, și observând că faptele sunt sancționate distinct în funcție de gravitatea acestora, de natura încălcării și de consecințele produse.

Cat privește pretinsul caracter incomplet al testului de proporționalitate realizat de către instanța de fond, după cum pretinde reclamanta recurentă A. S.A., critica nu poate fi primită. Sub acest aspect, observă Înalta Curte, judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a jurisprudenței europene în materie, ideea care se degajă în urma acestui examen fiind aceea că mărimea pieței afectate nu reprezintă decât unul din factorii, pertinenți, de altfel, pe baza cărora se apreciază gravitatea unei încălcări, elemente al căror caracter și a căror importanță variază în funcție de încălcarea respectivă, precum și de circumstanțele specifice ale încălcării în cauză (a se vedea cauzele conexate 100/80-103/80 S.A. Musique Diffusion Francaise, Cauza T- 50/03 Saint-Gobain Gyproc Belgium/CCE, Cauza T-452/05 Belgian Sewing Thread (BST)/Comisia Europeană). În sinteza acestor hotărâri ale Curții de justiție a Uniunii Europene, prima instanță a făcut observația relevantă cu privire la posibilitatea de a opta între cifra de afaceri totală sau cifra de afaceri de pe piața relevantă, de aici, concluzia neechivocă, constată Înalta Curte, că nici una din modalitățile de calcul al amenzii nu este mai puțin oneroasă decât cealaltă, din această perspectivă, ambele metode trecând testul de proporționalitate.

Că individualizarea amenzii având ca bază cifra de afaceri realizată pe piața relevantă, nu este mai puțin oneroasă decât metoda reglementată în plan național prin actul administrativ contestat de către reclamantul din prezenta cauză, rezultă clar din mai multe decizii ale Comisiei, indicate de către Consiliul Concurenței în întâmpinarea formulată. Individualizarea amenzii aplicate de către Comisie pornește de la cifra de afaceri realizată pe piața relevantă, însă potrivit formulei de calcul adoptate se adaugă coeficienți substanțiali de multiplicare a procentului de amendă, în plus față de coeficienții aplicați urmare a constatării circumstanțelor agravante, în acest fel depășindu-se pragul maximal de 10 %. De aceea Comisia a fost nevoită să întreprindă ajustări pentru a reduce pragul amenzii sub 10 % din cifra de afaceri totală.

Această practică administrativă a Comisiei Europene demonstrează odată în plus că metoda aplicată de către aceasta, agreată de către reclamanta A., nu este mai puțin oneroasă decât metoda preferată de către legislatorul român, contrar afirmațiilor reclamantei recurente din prezentul dosar.

Este vorba de următoarele decizii: decizia Comisiei C(2011)8923 din 7 decembrie 2011, privind o procedură inițiată în temeiul art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și al art. 53 din acordul privind SEE (COMP/39600-Refrigeration Compressors), decizia Comisiei C(2010)4387 din 30 iunie 2010(COMP/38.344),decizia Comisiei C(2009)7601 din 7 octombrie 2009(COMP/39.129), decizia Comisiei C(2012)2069 din 28 martie 2012(COMP 39.452), decizia Comisiei C(2011)7436 din 19 octombrie 2011 (COMP/3960S-CRT Glass).

Cât privește documentul intitulat "Orientări privind calcularea amenzilor aplicate în temeiul articolului 23 alin. (2) lit. a) din Regulamentul nr. 1/2003", invocat de către reclamantă, acesta conține, de fapt, explicarea de către Comisia Europeană a propriei sale metodologii de aplicare a amenzilor în materia concurenței, nefiind altceva decât un Adendum al Regulamentului nr. 1/2003, în temeiul puterii juridice pe care o posedă Comisia în materia în discuție. Regulile înscrise în orientări au caracter non obligatoriu pentru autoritățile naționale cu competențe în materia concurenței, după cum rezultă din prevederile art. 5 din Regulamentul nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele 81 și 82 din tratat. Textul legal precipitat stipulează că autoritățile de concurență ale statelor membre sunt competente să aplice articolele 81 și 82, fiind dotate cu puterea juridică de a impune amenzi și penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul lor național.

Având ca reper această normă legală rezultă că autoritățile naționale cu competențe în materia concurenței se bucură de libertatea de a impune sancțiunile prevăzute de dreptul lor național, nefiind obligatorie preluarea metodologiei agreată de către Comisia Europeană. Singura limitare care operează aici este cea stipulată în art. 23 din regulament, cu privire la limita maximă a amenzii, care nu poate depăși 10 % din cifra totală de afaceri din exercițiul financiar precedent a întreprinderii sancționate. Cum reglementarea națională conține limitarea mai sus amintită, iar, în concret, sancționarea întreprinderii se produce cu luarea în considerare a circumstanțelor fie agravante, fie atenuante, rezultă cu evidență că Instrucțiunile privind individualizarea sancțiunilor pentru contravențiile prevăzute la art. 51 din Legea concurenței nr. 21/1996, au fost adoptate cu luarea în considerare a principiului proporționalității.

Înalta Curte consideră că legalitatea reglementării naționale în discuție este demonstrată și de faptul că reglementarea sancționării contravențiilor în materia concurenței astfel cum a fost adoptată de către România, prin actul administrativ contestat în prezenta cauză, nu reprezintă un caz singular, alte state din spațiul Uniunii Europene adoptând aceeași metodă de stabilire a bazei amenzilor: Franța - 10 % din cifra de afaceri totală realizate la nivel mondial în anul precedent; Germania - 10 % din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial; Olanda - 450000 € sau 10 % din cifra totală de afaceri realizată la nivel mondial în anul precedent; Portugalia - 10 % din cifra totală de afaceri; Spania - 10 % din cifra totală de afaceri realizată în anul precedent; Marea Britanie - 10 % din cifra totală de afaceri (conform Deciziei nr. 490/2013 a Curții Constituționale a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea întâi, nr. 92 din 6 februarie 2014, care indică drept sursă Comitetul pentru concurență din cadrul organizației pentru cooperare și Dezvoltare Economică - tabelul nr. 9, pagina 28).

Înalta Curte consideră deosebit de relevantă în speța dedusă judecății hotărârea Tribunalului Uniunii Europene, din 27 septembrie 2006, pronunțată în cauza T- 59/02, instanța europeană statuând că, "în cazul în care scopul amenzii s-ar limita doar la a nega profitul așteptat sau avantajul scontat, întreprinderea nu va ține seama suficient de faptul că comportamentul în cauză constituie o încălcare a articolului 101 Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene (fostul articol 81 CE). A privi amenda doar ca o compensare pentru prejudiciile create ar echivala cu negarea efectului descurajator pe care aceasta trebuie să-l aibă și care se referă la comportamentul viitor, dar și a caracterului punitiv al unei astfel de măsuri în legătură cu respectiva încălcare comisă. Similar, în cazul unei întreprinderi care este activă pe un număr mare de piețe și are o capacitate financiară deosebit de mare, luarea în calcul doar a cifrei de afaceri de pe piața relevantă nu poate fi suficientă pentru a asigura amenzii un efect de descurajare. Cu cât o întreprindere este mai mare și cu cât are la dispoziție mai multe resurse globale care îi permit să acționeze în mod independent pe piață, cu atât mai mult trebuie să fie conștientă de importanța rolului său în ceea ce privește buna funcționare a concurenței pe piață. În acest context, a ține cont de cifra de afaceri totală, în scopul de a calcula cuantumul amenzii, nu duce la o amendă disproporționată."

La fel de importantă este și hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 16 septembrie 2013 pronunțată în cauza T-386/10, în care se stipulează că "limita de 10% urmărește să evite aplicarea unor amenzi pe care, după toate probabilitățile, întreprinderile, având în vedere dimensiunea lor, astfel cum este determinată prin cifra lor de afaceri totală, chiar dacă aproximativ și imperfect, nu vor fi în măsură să le plătească.

Așadar, este vorba despre o limită care este uniform aplicabilă tuturor întreprinderilor și este stabilită în funcție de dimensiunea fiecăreia dintre acestea și care urmărește evitarea amenzilor în cuantum excesiv și disproporționat. Această limită are, astfel, un obiectiv distinct și autonom în comparație cu cel al criteriilor privind gravitatea și durata încălcării. Singura consecință posibilă a unei asemenea limite este reducerea cuantumului amenzii calculat pe baza acestor criterii până la nivelul maxim autorizat. Aplicarea sa presupune că întreprinderea în cauză nu plătește amenda care, în principiu, ar fi datorată pe baza unei aprecieri întemeiate pe criteriile respective. În (...) ceea ce privește pretinsa încălcare a principiului egalității de tratament, pe de o parte, (...), faptul că, în temeiul aplicării limitei de 10% prevăzute la articolul 23 alin. (2) din Regulamentul nr. 1/2003, anumiți factori, precum gravitatea și durata încălcării, nu se reflectă în mod efectiv în cuantumul amenzii aplicate unui participant la încălcare, spre deosebire de ceilalți participanți care nu au beneficiat de reducere pe baza limitei respective, nu reprezintă decât o simplă consecință a aplicării acestei limite superioare cuantumului final al amenzii aplicate. Pe de altă parte, Tribunalul s-a pronunțat deja în sensul că simplul fapt că amenda aplicată în final se ridică la 10% din cifra de afaceri a reclamantei, deși acest procent este mai redus în privința altor participanți la înțelegere, nu poate constitui o încălcare a principiului egalității de tratament. Astfel, această consecință este inerentă interpretării limitei de 10% drept un simplu nivel maxim autorizat care se aplică după o eventuală reducere a cuantumului amenzii în temeiul unor circumstanțe atenuante sau al principiului proporționalității."

Relevanța acestor hotărâri ale instanței europene a fost remarcată de către Curtea Constituțională a României cu ocazia examinării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 51 din Legea nr. 21/1996 - baza legală a actului infralegislativ supus controlului de legalitate în prezenta cauză. De menționat că, prin Decizia nr. 490/2013, Curtea Constituțională a României a respins, ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 51 din Legea concurenței nr. 21/1996, invocată chiar de către reclamanta A. S.A..

În ceea ce privește susținerea reclamantei cu privire la lipsa unor studii serioase de impact, anterioare adoptării reglementării naționale, dar și cu privire la caracterul formal al dezbaterilor organizate premergător adoptării acestei reglementări sunt nerelevante din perspectiva obiectului acțiunii promovate de către reclamantă, în condițiile în care nu sunt puse în discuție chestiuni de nelegalitate. Practic, reclamanta nu evidențiază care sunt dispozițiile legale încălcate pentru că dezbaterile premergătoare, bunăoară, ar fi fost "formale", chestiunile învederate fiind irelevante din perspectiva validității juridice a dispozițiilor contestate de către A. S.A..

În ceea ce privește criticile formulate de către recurentă, în sensul că sentința atacată nu ține cont de specificul materiei de concurență și nu face aplicarea principiului proporționalității în acest domeniu, nici acestea nu pot fi primite.

Fără a relua argumentele expuse în prezentat decizie, cele două modalități de stabilire a nivelului de bază al amenzilor aplicate în materie de concurență, atât formula adoptată de către Comisia Europeană, și agreată de către reclamanta-recurenta din prezenta cauză, cât și metoda adoptată în plan național, sunt la fel de legale, modelul fundamentat pe cifra totală de afaceri trecând testul de proporționalitate (așa cum rezultă, bunăoară, din jurisprudența Tribunalului Uniunii Europene - cauza T-386/10), iar în privința modelului ce se raportează la piața relevantă s-a demonstrat că nu reprezintă o măsură mai puțin oneroasă decât cealaltă, susținerile că prima instanță a confundat urmările faptei asupra pieței relevante cu beneficiile pe care fapta anticoncurențială le aduce asupra întreprinderii sau că faptul că o contravenție concurențială a avut efecte pe una sau mai multe piețe ar avea relevanță pentru aplicarea criteriilor de circumstanțiere și nu pentru stabilirea nivelului de bază al amenzii, că s-ar fi comis o confuzie între piața afectată sau piața relevantă, reprezintă chestiuni irelevante din perspectiva discutării validității juridice a actului administrativ cu caracter normativ ce a fost contestat în cauză. Mai exact, tipul acesta de critici, pentru a demonstra încălcarea principiului proporționalității, ar putea avea relevanță,eventual, de fapt, în cauzele particulare în care Consiliul Concurenței a aplicat sancțiunile în temeiul actului infralegislativ normativ, în condițiile în care este în afara discuției că pragul maximal de 10 % din cifra totală de afaceri ar fi nelegal.

Sunt nefondate, în fine, și criticile referitoare la o pretinsa interpretare eronată a instanței de fond referitoare la derogarea Legii concurenței de la legea generală în materie contravențională -O.G. nr. 2/2001.

Analiza acestui motiv de recurs trebuie pornită, obligatoriu, de la decizia Curții Constituționale a României, numărul 490/2013, în care se statuează că dreptul comun în materie contravențională are o aplicabilitate limitată în domeniul concurenței, spre deosebire de aplicabilitatea normelor europene și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și o individualizare a sancțiunii distinctă de cea a altor contravenții, considerentele Curții Constituționale fiind obligatorii erga omnes.

Curtea Constituțională da astfel eficiență principiului lex specialis, în maniera clasică în sensul că atunci când normele se află într-un raport ex generalis/lex specialis, se acordă prioritate normelor speciale dintr-un anumit domeniu, care derogă de la regulile generale. Cu alte cuvinte, că normele din Legea nr. 21/1996 reprezintă lex specialis, ceea ce face ca în materia concurenței regulile din O.G. nr. 2/2001 să fie inoperante în ipotezele în care în Legea concurenței există reguli cu un conținut normativ diferit de al regulilor din O.G./2001, cum este cazul regimului sancționator al contravențiilor. În consecință, este corect raționamentul judecătorului fondului în sensul că prevederile generale în materie de contravenție sunt incidente în materia concurenței doar pentru contravențiile de procedură la care se face referire în art. 50 lit. d) și e) din Legea nr. 21/1996.

A admite contrariul ar însemna negarea efectivității regulilor fixate în materia concurenței, derogatorii de la normele generale contravenționale, în chiar domeniul în care au fost adoptate, or, o astfel de interpretare este lipsită de valoare juridică.

În fine, Înalta Curte nu v-a primi nici criticile referitoare la interpretarea eronată de către judecătorul fondului a legislației și jurisprudenței europene în materie, așa cum susține recurenta.

Înalta Curte consideră că reluarea argumentelor referitoare la normele europene incidente în speță, precum și la jurisprudența europeană cu privire la aceste chestiuni ar fi o abordare redundantă a materiei supuse dezbaterii prin recursul reclamantei, în cadrul unui motiv separat de recurs așa cum ai procedat A. S.A..

În realitate, toate aceste probleme se regăsesc în cadrul motivelor de recurs expuse anterior și asupra cărora instanța de control judiciar și-a spus deja opinia. Înalta Curte va reaminti doar că, în opinia sa, după cum a precizat în cuprinsul prezentei decizii, ambele modalități de determinare a cuantumului amenzii, bazate pe o cifră de afaceri totală a întreprinderii/cifra de afaceri a produsului sunt la fel de valide din punct de vedere juridic prin raportare la normele europene și la jurisprudența în materie, că modul în care a reglementat Comisia europeană stabilirea cuantumului amenzilor nu este unica formulă legală, statele naționale dispunând de libertate de acțiune în această chestiune, motiv pentru care atât statul român, cât și alte state din Uniunea Europeană au optat pentru alt model de reglementare, respectiv pentru cifra de afaceri totală ca bază de stabilire a amenzilor, în fine, că instanțele europene au validat opțiunea pentru cifra de afaceri totală, inclusiv din perspectiva aplicării principiului proporționalității(de exemplu, cauza T-386/10).

Așa fiind, este eronată observația recurentei că prima instanță a omis să verifice ipoteza privind modul de stabilire a nivelului de bază al amenzii, în condițiile în care s-a demonstrat de către judecătorul fondului, concluzie cu care instanța de control judiciar este de acord, că soluția adoptată de către Comisia europeană nu conduce la măsuri mai puțin oneroase decât cea adoptată de către statul român, dar și de alte state din spațiul european, după cum s-a reținut în cuprinsul prezentei decizii.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate fi de acord că prima instanță ar fi făcut o verificare incompletă din perspectiva principiului proporționalității sau că ar fi deturnat sensul hotărârilor Curții de Justiție a Uniunii Europene, așa cum susține recurenta. Așa cum a mai subliniat în cuprinsul prezentei decizii, Înalta Curte reiterează ideea că orientările din 2006 ale Comisiei Europene nu impun obligații juridice în sarcina autorităților naționale cu competențe în materia concurenței, fiind eronată ideea susținută în recurs că acestea ar conține linii directoare obligatorii așa cum s-ar degaja din hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Apoi, faptul că ideea împărtășită de către recurentă cu privire la modalitatea de stabilire a nivelului de bază al amenzii ar fi agreată, după cum susține aceasta și în cadrul unor dezbateri de tipul celui amintit în motivele de recurs, cum ar fi poziția unui economist al Băncii Mondiale, este lipsită de relevanță din perspectiva validității juridice a actului administrativ contestat în prezenta cauză, fiind vorba de o simplă opinie exprimată în cadrul unei conferințe/a unui simpozion.

Față de cele ce preced, Înalta Curte, conform art. 496 din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 490/24 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 490 din 24 februarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM