ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3196/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data de 25 aprilie 2017, înregistrată sub nr. x/2017 reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtului Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetul Marmației la plata ajutoarelor pecuniare stabilite în raport cu solda funcției de bază, respectiv salariul funcției de bază avută/avut în luna schimbării poziției de activitate conform art. 20 alin. (1) și (2) din Cap. 2, al anexei nr. VII din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și la plata dobânzii legale pentru sumele datorate, calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Prin Sentința nr. 887 din data de 4 septembrie 2017 Tribunalul Suceava, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale, invocată din oficiu și a declinat în favoarea Tribunalului Maramureș competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul I.T.P.F.Sighetul Marmației.

Plecând de la calificarea litigiului ca fiind unul de asigurări sociale, întemeiat pe prevederile art. 153 lit. f) din Legea 163/2010, în privința competenței teritoriale instanța a aplicat dispozițiile art. 154 alin. (2) din același act normativ, reținând competența instanței de la sediul pârâtului.

După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Maramureș, secția I civilă, la data de 7.11.2017 C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. au formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care au solicitat aceleași drepturi ca și reclamanții.

Prin Sentința nr. 455 din data de 2 aprilie 2018 Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis excepția de necompetență materială procesuală și teritorială a completului de litigii de muncă și asigurări sociale din cadrul secției I Civile a Tribunalului Maramureș și a declinat în favoarea Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cererii formulate de reclamanții A. și B. și a cererii de intervenție formulate de numiții C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Politiei de Frontieră.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că ajutorul la pensionare solicitat de reclamanți nu reprezintă o formă de sprijin suportat de stat din bugetul asigurărilor sociale, ci o compensație acordată de plătitorul de salariu la încetarea raportului de muncă al persoanei salariate, astfel încât a apreciat că raportul juridic dedus judecății nu este un raport de asigurări sociale, ci raport de serviciu al polițistului, funcționar public civil, cu statut special.

Prin urmare, având în vedere dispozițiile art. 109 din Legea nr. 188/1999, art. 10 alin. (3) din Legea 554/2004 și opțiunea reclamanților, care au învestit instanța de la domiciliul lor, s-a declinat competența de soluționare a cererii principale și a cererii de intervenție în interes propriu în favoarea Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința nr. 525 din data de 3 mai 2018 Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale teritoriale funcționale, a declinat competența de judecare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureș, secția I civilă, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia și a suspendat de drept judecarea cauzei.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a apreciat că nu se poate vorbi despre o necompetență materială (cum se precizează în dispozitivul Sentinței nr. 455/2018), întrucât necompetența materială presupune o delimitare între instanțe de grad diferit, or, în cauza dedusă judecății problema competenței se ridică între instanțe de același grad, respectiv, tribunal.

Fiind vorba de o competență teritorială de drept comun, regulile de invocare a unei eventuale excepții de necompetență teritorială se circumscriu art. 130 C. proc. civ., astfel încât s-a apreciat că necompetența teritorială relativă a Tribunalului Suceava a fost acoperită, iar în acest context Tribunalul Maramureș este instanța competentă, cu atât mai mult cu cât excepția nu putea fi invocată din oficiu.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2, 134 și 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanții, având calitatea de polițiști în rezervă, foști angajați în cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetul Marmației, au învestit instanța cu soluționarea unei acțiuni ce vizează acordarea ajutoarelor cuvenite la pensionare, conform art. 20 alin. (1) și (2) din Capitolul 2 al Anexei nr. VII din Legea nr. 284/2010.

Conform expunerii cronologice de la punctele 1 și 2 din prezenta decizie, cauza a suferit o serie de declinări de competență succesive, sub aspect funcțional și teritorial, datorate opiniilor diferite exprimate de secțiile/completele specializate din cadrul Tribunalului Suceava și Tribunalului Maramureș, cu privire la calificarea naturii juridice a litigiului - un conflict de muncă ori un litigiu de drept administrativ.

Prin Decizia nr. 5/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"Litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din Capitolul 2 al Anexei nr. VII din Legea nr. 284/2010 sunt de competența în primă instanță a secțiilor/completelor specializate în soluționarea litigiilor de muncă, respectiv, raportat la calitatea de funcționar public a reclamanților, a secțiilor/completelor specializate de contencios administrativ".

În motivarea acestei Decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:

"(...) ajutorul acordat la trecerea în rezervă sau direct în retragere, respectiv la încetarea raporturilor de serviciu nu este un drept de asigurări sociale, ci este un drept asociat prestării unei anumite activități în temeiul unui raport de muncă sau de serviciu.

Natura juridică a acestui ajutor este interpretată a fi aceea a unui drept de natură salarială sau asimilat acestuia, deoarece derivă dintr-un raport de muncă sau de serviciu, care a încetat.

În acest cadru, în raport cu calitatea avută de solicitant, aceea de salariat sau de funcționar public, judecarea litigiilor intră în competența secțiilor/completurilor specializate în litigii de muncă sau a secțiilor/completurilor de contencios administrativ.

Conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența secției de contencios administrativ și fiscal, cu excepția situațiilor pentru care este stabilită expres prin lege competența altor instanțe.

(...) Față de cele expuse mai sus rezultă că instanțele care au soluționat litigiile în considerarea raportului de serviciu în care s-au aflat părțile, conform art. 109 din Legea nr. 188/1999, au procedat corect."

Înalta Curte constată că, în cauză, sunt aplicabile considerentele Deciziei nr. 5/2018 sus-enunțate, în sensul stabilirii naturii litigiului ca fiind unul de contencios administrativ, având în vedere calitatea reclamanților de funcționari publici cu statut special, care s-au aflat în raporturi de serviciu cu pârâtul, precum și obiectul acțiunii, respectiv acordarea ajutoarelor salariale la pensionare (trecerea în rezervă), conform art. 20 alin. (1) și (2) din Capitolul 2 al Anexei nr. VII din Legea nr. 284/2010.

Așadar, competența de soluționare a cauzei în primă instanță revine secțiilor/completelor specializate de contencios administrativ din cadrul tribunalelor, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarului public.

Pornind de la această premisă, Înalta Curte are în vedere dispozițiile art. 10 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, care reglementează un caz de competență teritorială alternativă, alegerea instanței de judecată aparținând exclusiv reclamantului.

Cum în speță, reclamanții au înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Suceava, instanță în a cărei circumscripție teritorială se află domiciliul acestora, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe pe reclamanții B., A., intervenții în nume propriu D., E., C., G., I., J., K., L., M., H., F. în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră - Sighetul Marmației în favoarea Tribunalului Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 octombrie 2018.

Procesat de GGC - MM