ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2019
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1029/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
1.1. Obiectul cererii deduse judecății
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta societatea A. SA Borzești, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, a solicitat:
- anularea în tot a Deciziei nr. 246 din 30 iulie 2015 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, privind soluționarea contestației formulată de SC A. SA Borzești;
- anularea în parte a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată înregistrată sub nr. F-MC 1627 din data de 20 noiembrie 2014 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv anularea obligațiilor fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, în suma totală de 2.657.790 RON, din care 1.428.034 RON reprezentând accize pentru energie electrică; 509.093 RON reprezentând dobânzi aferente accizelor pentru energia electrică; 214.205 RON reprezentând penalități de întârziere aferente accizelor pentru energia electrică; 338.612 RON reprezentând TVA; 117.054 RON reprezentând dobânzi aferente TVA; 50.792 RON reprezentând penalități de întârziere aferente TVA;
- anularea în tot a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere înregistrată sub nr. F-MC 1628 din data de 20 noiembrie 2014 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;
- anularea în parte a Raportului de Inspecție Fiscală înregistrat sub nr. x - MC 360 din data de 20 noiembrie 2014 emis de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, respectiv anularea în parte a constatărilor fiscale de la Cap. III pct. 5, 6, 7, 8, 9 și 10 privind: obligație fiscală principală - accize pentru energie electrică în sumă de 1.428.034 RON; dobânzi/majorări de întârziere - accize pentru energie electrică în sumă de 509.093 RON; penalități de întârziere - accize pentru energie electrică în sumă de 214.205 RON; obligație fiscală principală - TVA în sumă de 338.612 RON; dobânzi/majorări de întârziere - TVA în sumă de 117.054 RON; penalități de întârziere - TVA în sumă de 50.792 RON, precum și anularea anexelor corespunzătoare acestor obligații fiscale suplimentare de plată.
1.2. Hotărârea primei instanței
Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 86 din 20 septembrie 2016, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, decizia de impunere x din 20 noiembrie 2014 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată, decizia F-MC 1628 din 20 noiembrie 2014 privind nemodificarea bazei de impunere, Raportul de inspecție Fiscală F-MC 360 din 20 noiembrie 2014 emise de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Decizia nr. 246 din 30 iulie 2015 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală, privind soluționarea contestației formulată de societatea reclamantă, cu privire la sumele:
- 632.426,89 RON reprezentând acciză datorată pentru energia electrică în anii 2010 și 2011, 84.994 RON dobânzi și 94.864,03 penalități aferente sumei de 632.426,89 RON;
- 147.667 RON reprezentând TVA stabilită având în vedere includerea accizei în valoare de calcul a TVA în anii 2010 și 2011, 19.073 dobânzi și 22.150,05 RON penalități aferente sumei de 147.667 RON.
Totodată, a menținut actele administrativ fiscale contestate pentru suma de 1.656.615,03 RON, reprezentând obligații fiscale stabilite prin actele contestate pentru anii 2012 - 2013.
1.3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum și reclamanta societatea A. SA Borzești au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
1.3.1. Prin recursurile lor pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili au solicitat casarea în parte a hotărârii și rejudecând cauza să fie respinsă acțiunea reclamantei în totalitate.
În motivarea opțiunii sale procesuale pârâta a susținut următoarele:
Reclamanta este o unitate chimică integrată, având ca obiect principal de activitate fabricarea de produse chimice prin instalațiile tehnologice aflate pe platforma industrială a societății.
Pentru energia electrică achiziționată în regim de exceptare de la plata accizelor, reclamanta avea obligația să notifice acest fapt la autoritatea vamală începând cu data de 1 aprilie 2010.
Prin adresă Direcția Autorizări din cadrul A.N.V. a comunicat reclamantei că, începând cu data de 1 aprilie 2010 s-au abrogat prevederile pct. 5 alin. (8) din H.G. nr. 44/2004 care reglementau depunerea declarației pe proprie răspundere, reclamanta depunând declarațiile aferente pentru perioada 2007 - 2011.
Declarația depusă de către reclamantă privește utilizarea produsului energetic cod NC2711.21.00 (gaz natural), anexând acesteia situația cu media anuală a cantității de energie pentru electroliză, declarație care însă nu este luată în considerare de autoritatea vamală teritorială, întrucât nu a oferit informații tehnice detaliate privind produsele tehnologice în care utilizează produse energetice, astfel că nu este exceptată de la plata accizei.
Este irelevantă, în acest context, notorietatea unei activități economice, reclamanta ignorând cu desăvârșire forma impusă de lege utilizatorilor de produse energetice exceptate de la plata accizelor, iar în lipsa unei astfel de notificări, consumul de produse accizabile nu poate fi verificat sub aspectul condițiilor legale de exceptare de la plata accizei.
Astfel, se apreciază că, în mod corect organele de control au stabilit că reclamanta datorează acciza pentru perioada 2010 - 2011, iar în consecință s-a calculat și TVA ca urmare a modificării prețului prin includerea accizei, precum și accesoriile aferente.
1.3.2. Prin recursul său reclamanta societatea A. S.A. Borzești a solicitat casarea hotărârii atacate în parte și rejudecând cauza în aceste limite să fie admisă în totalitate acțiunea formulată, cu consecința anulării integrale a actelor administrativ - fiscale contestate.
În susținerea căii de atac exercitate reclamanta a susținut următoarele:
Instanța de fond, în opinia reclamantei, a dat o interpretare greșită a dispozițiilor pct. 82 alin. (36) din normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, atunci când a apreciat că pentru anii 2012 și 2013 reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de notificare a autorității vamale, în condițiile în care dispozițiile legale menționate nu impun obligația de depunere anuală a notificării în discuție.
Fără a stabili un formular cu un conținut standardizat a cărui utilizare să fie obligatorie pentru contribuabil, normele în discuție impun subiecților exceptați de la plata accizei, comunicarea unor informații, fie sub forma unor declarații pe propria răspundere, fie sub forma unei notificări, fiind important ca prin informațiile pe care le furnizează să se asigure că dispozițiile din Codul fiscal referitoare la plata accizei să nu fie deturnate de la scopul lor.
Atât timp cât reclamanta a informat autoritatea competentă că urmează să utilizeze produse energetice în regim de exceptare de la plata accizei începând cu data de 1 aprilie 2010, în lipsa unor prevederi legale exprese referitoare la renotificarea anuală, coroborat cu faptul că a indicat atât procesul tehnologic și a estimat cantitatea care urma să fie utilizată în scopul pentru care s-a consacrat exceptarea, nu atrage sancțiunea plății accizei decât cu încălcarea principiului proporționalității consacrat legal la nivel unional, o astfel de măsură depășind ceea ce este necesar pentru asigurarea respectării dispozițiilor referitoare la exceptarea de la plata accizei.
Se mai arată că sentința este nelegală și prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (5) din C. proc. fisc. , privind obligația de îndrumare a contribuabilului în aplicarea unitară a prevederilor legislației fiscale, informarea organelor vamale limitându-se la a comunica reclamantei numai abrogarea unor dispoziții din norme, fără însă a-i aduce la cunoștință noile modificări și obligații corelative.
În consecință, se apreciază de reclamantă, declarația pe proprie răspundere depusă la A.N.V. în 2011 are valoarea juridică a notificării prevăzută al pct. 82 alin. (36) din norme, inclusiv pentru perioada 2012 - 2013, astfel că în mod nelegal au fost stabilite obligații fiscale suplimentare. Deși instanța de fond reține că normele nu impun o obligație anuală de notificare, reține însă în mod netemeinic că reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de notificare și în consecință datorează accize pentru perioada 2012 - 2013.
Instanța de fond a ignorat fondul impunerii, care stabilește condițiile exceptării de la plata accizelor, dând prevalență formei.
Reclamanta a utilizat energia electrică achiziționată și produsă în procent de 98% în scopul reducerii chimice și în procesele electrolitice, astfel că în temeiul art. *206
20
alin. (1), pct. 2, lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal reclamanta era scutită de la plata accizei.
Având în vedere că noua reglementare nu specifica dacă și operatorii care au notificat anterior autoritățile competente, trebuie să renotifice, nu se precizează termenul de notificare, a rezultat o situație în care nici operatorii economici și nici autoritățile fiscale nu au avut un cadru clar reglementat, conducând în final la încălcarea principiilor fiscalității, dând astfel ocazia organului fiscal în a interpreta în mod arbitrar dispozițiile legale incidente. Această ambiguitate legislativă a dus la intervenția legiuitorului care prin H.G. nr. 77/2014 a stabilit forma și conținutul notificării, scopul său și anualitatea sa.
1.4. Apărările formulate în cauză.
Prin întâmpinare intimata reclamantă societatea A. S.A. Borzești a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor apreciind că hotărârea instanței de fond în dispozițiile sale de anulare în parte a actelor administrativ fiscale contestate este legală.
Prin întâmpinare intimata pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a solicitat respingerea recursului reclamantei apreciind că hotărârea instanței de fond în dispozițiile sale privind obligația de plată a accizei de către reclamantă pentru anii 2012 și 2013 este legală.
II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor
2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursurile formulate în prezenta cauză sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.
Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea Deciziei nr. Decizia nr. 246 din 30 iulie 2015 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul A.N.A.F., de soluționare a contestației administrative formulată de reclamantă, a Deciziei de impunere nr. x din 20 noiembrie 2014, a Deciziei nr. F-MC 1628 din 20 noiembrie 2014 privind nemodificare bazei de impunere, precum și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 20 noiembrie 2014, care stă la baza acestora, acestea din urmă emise de Direcția Generală a Marilor Contribuabili.
Prin aceste acte administrative s-a constatat că societatea A. SA Borzești, care utilizează energie electrică în procesele electrolitice din cadrul activității de producție, din cantitatea totală de 1.227.962.197 kwh utilizată în acest scop în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2013, pentru cantitatea de 657.705.939 kwh aferentă perioadei 01 aprilie 2010 - 31 decembrie 2013 nu beneficiază de exceptarea de la plata accizelor, întrucât reclamanta nu și-a îndeplinit obligația de notificare a organului vamal teritorial conform prevederilor pct. 82 alin. (36) și (37) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004.
În consecință, s-a stabilit în sarcina reclamantei o creanță fiscală în cuantum de 2.657.790 RON, reprezentând accize pentru energie electrică în sumă de 1.428.034 RON, dobânzi aferente accizelor în sumă de 509.093 RON, penalități de întârziere aferente accizelor în sumă de 214.205 RON, taxă pe valoare adăugată în sumă de 338.612 RON, dobânzi aferente TVA în sumă de 117.054 RON și penalități de întârziere aferente TVA în sumă de 50.792 RON.
Prima instanță a anulat în parte actele administrativ - fiscale contestate și operațiunile administrative care stau la baza acestora, apreciind că pentru anii 2010 și 2011 reclamanta și-a îndeplinit obligația de notificare, conduită care-i conferă dreptul de a beneficia de exceptare de la plata accizelor pentru energia electrică folosită în procesele electrolitice din cadrul activității de producție, iar pentru perioada 2012 - 2013 reclamanta nu și-a îndeplinit această obligație astfel că nu mai poate fi invocat beneficiul legal anterior menționat.
Contrar criticilor formulate de toate părțile împrocesuate, soluția primei instanțe, de anulare parțială a acestor acte administrative, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind amplu și coerent motivată, considerentele expuse fiind de natură a explica și susține dispozitivul hotărârii.
Referitor la anul 2010, legiuitorul primar a prevăzut la art. *175
4
alin. (1) pct. 2 lit. b) și c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cât și la art. *206
20
alin. (1) pct. 2 lit. b) și c) din același act normativ, după intrarea în vigoare a modificărilor legislative aduse acestuia începând cu data de 1 aprilie 2010, că sunt exceptate de la plata accizelor sau nu se datorează aceste taxe pentru utilizarea duală a produselor energetice sau pentru energia electrică utilizată în principal în scopul reducerii chimice și în procesele electrolitice și metalurgice.
Reclamanta în calitate de utilizator al energiei electrice în procesele electrolitice din cadrul activității de producție, respectiv în cadrul instalației de electroliză a clorurii de sodiu cu membrane schimbătoare de ioni, pentru care se folosesc ca materii prime sarea, apa și energia electrică în vederea obținerii produselor chimice din portofoliul său se încadrează în ipoteza dispozițiilor legale anterior menționate, astfel că este în drept să beneficieze de exceptare de la plata accizelor pentru energia electrică folosită în scopurile prevăzute de lege.
Pentru exercițiul acestui drept, legiuitorul primar în varianta în vigoare după 1 aprilie 2010 a prevăzut la art. *206
20
alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal că modalitatea și condițiile de aplicare a exceptării de la plata accizelor vor fi reglementate prin normele metodologice, fără ca această delegare legislativă să existe în forma anterioară a legii, însă în ambele variante legislative, legiuitorul secundar a prevăzut condițiile de exercițiu ale acestei facilități legale.
Astfel, H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în varianta în vigoare până la data de 1 aprilie 2010, prevedea la pct. *5
1.3
alin. (8) că operatorii economici care achiziționează produse energetice, altele decât cele prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul fiscal, în vederea utilizării în unul dintre scopurile prevăzute la art. *175
4
alin. (1) pct. 2 lit. a), b) și e), se înregistrează la autoritatea fiscală teritorială prin depunerea unei declarații pe propria răspundere, în care se menționează: elementele de identificare ale operatorului economic, numele și prenumele administratorului, cantitățile de produse energetice ce urmează a fi achiziționate în intervalul de 12 luni consecutive de la data înregistrării declarației, codul NC al produselor și scopul în care acestea vor fi utilizate.
După modificările operate începând cu data de 01 aprilie 2010, legiuitorul infralegal, a prevăzut la pct. 82 alin. (36) din norme că pentru produsele energetice utilizate în scopurile exceptate de la plata accizelor, operatorii economici utilizatori notifică acest fapt autorității vamale teritoriale, care va cuprinde informații detaliate privind activitatea desfășurată de operatorul economic utilizator și costul produsului final, după caz, conform alin. (37), neîndeplinirea acestei obligații fiind sancționată cu plata accizelor calculate pe baza cotei accizei prevăzute pentru aceste produse energetice utilizate în scop comercial.
Atât declarația pe proprie răspundere, cât și notificarea prevăzute de legiuitor nu au prevăzut un conținut standardizat, care să fie obligatoriu pentru contribuabili, cele două înscrisuri fiind de natură a informa autoritatea vamală competentă cu privire la activitatea contribuabilului, care în procesul de producție utilizează produsele energetice în scopurile exceptate de la plata accizelor, formalități apte de a posta contribuabilul în ipoteza normei de exceptare de la plata accizei pentru aceste produse energetice.
La data de 27 ianuarie 2010 reclamanta a depus la autoritatea vamală competentă declarația pe proprie răspundere prevăzută la pct. *5
1.3
alin. (8) din H.G. nr. 44/2004, în forma în vigoare la momentul depunerii, cu conținutul reglementat de norma menționată și în legătură cu care instituția primitoare nu a ridicat nici o obiecție, organele fiscale recunoscându-i efectele de scutire de la plata accizelor până la data de 1 aprilie 2010.
Această declarație își produce efectele pentru tot anul 2010, așa cum rezultă din dispoziția legală prin care este reglementată și a conținutului său concret, efecte care nu pot fi temporizate, printr-o intervenție legislativă ulterioară, fără vreo dispoziție legală tranzitorie care să impună obligația notificării chiar și pentru contribuabilii care își îndepliniseră obligația de a depune declarația pe proprie răspundere anterior reglementată.
Pe de altă parte, elementele de conținut ale declarației pe proprie răspundere sunt similare celor din notificare, astfel că pretenția organului fiscal de a depune contribuabilul o nouă notificare, pentru aceeași perioadă, în vederea obținerii unui scop deja atins printr-un înscris anterior, conform cu legea, cu elemente de informare suficiente pentru atingerea scopului prevăzut de lege, este inadmisibilă, fiind rezultatul interpretării excesiv de formaliste a unei dispoziții legale care instituie condiții de formă pentru exercițiul unui drept a cărui condiții de fond erau îndeplinite.
Prin urmare, în mod judicios a apreciat instanța de fond că reclamanta în aceste condiții nu datora accize pentru produsele energetice utilizate în activitatea de producție, motiv de nelegalitate suficient pentru pentru anularea parțială a actelor administrativ-fiscale contestate privitor la obligațiile fiscale aferente anului 2010.
Consecventă conduitei sale anterioare, reclamanta și pentru anul 2011 a depus declarație pe proprie răspundere, cu elementele de conținut solicitate de reglementarea anterioară, omițând în consecință să depună notificarea prevăzută la pct. 82 alin. (36) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Suplimentar considerentelor expuse în precedent, care în parte sunt valabile și aici, este de menționat că, în lipsa unei clarificări legale privind gradul de detaliu al informațiilor privind activitatea desfășurată de operatorul economic utilizator pe care trebuie să-l conțină notificarea în discuție, indicarea generală a proceselor tehnologice în care utilizează produsele energetice prin declarația pe proprie răspundere și a anexelor la aceasta, sunt suficiente pentru informarea organului vamal teritorial, care pe baza acestor date este în măsură a verifica dacă reclamanta se afla în ipoteza legii pentru a beneficia de exceptarea de la plata accizelor, astfel că sunt nefondate criticile pârâtelor sub acest aspect.
Pe de altă parte, este de observat că organul vamal la rându-i, a înregistrat "pentru evidență" un exemplar al declarației pe proprie răspundere al acesteia, restituindu-i celălalt exemplar, fără a face obiecțiuni cu privire la conținutul acestora. Luarea în evidență a aspectelor de fapt declarate, denotă că activitatea de informare a organului vamal teritorial a fost realizată, Direcția de autorizări înregistrând reclamanta cu privire la produsele energetice în legătură cu care aceasta înțelege să-și exercite dreptul la exceptare de la plata accizelor.
Restituirea exemplarelor suplimentare din declarația pe proprie răspundere, cu adresă prin care reclamanta este înștiințată că dispozițiile legale referitoare la această declarație și-au încetat aplicabilitatea, nu are nici o altă semnificație legală, decât aceea că, în condițiile luării în evidență, prin reținerea unui exemplar, acesteia i s-au recunoscut efectele, corespunzător situației în care reclamanta ar fi depus o notificare.
În consecință, nici pentru anul 2011 reclamanta nu datora accize pentru produsele energetice folosite în procesul de producție, întrucât a îndeplinit formalitățile prevăzute de lege pentru a beneficia de aceste facilități legale, hotărârea instanței de fond prin care sunt anulate dispozițiile actelor administrativ fiscale sub acest aspect, fiind legală.
În ce privește anii 2012 și 2013 reclamanta nu depus nici declarație pe proprie răspundere și nici notificare privind produsele energetice utilizate în procesul de producție pentru care ar pretinde exceptarea de la plata accizelor. În cazul neîndeplinirii acestei formalități devin incidente prevederile pct. 81 alin. (38) din H.G. nr. 44/2004 care atrag plata accizelor calculate pe baza cotei accizei prevăzute pentru aceste produse energetice utilizate în scop comercial, astfel că valorificând efectele aceste norme juridice, în mod corect organul fiscal a emis actele administrativ-fiscale cu dispozițiile lor pentru această perioadă.
Din această perspectivă, criticile reclamantei sunt nefondate.
Într-adevăr, legiuitorul nu a prevăzut obligația notificării anuale a organului vamal competent. Însă se omite a se vedea că declarația dată în 2010, cât și cea din 2011, au avut în vedere numai anii fiscali respectivi, reclamanta declarând pe proprie răspundere și estimând consumul produselor energetice relevante pentru aceste perioade de timp.
Prin urmare, reclamanta era obligată ca cel puțin în 2011 să notifice instituția competentă și să o înștiințeze pentru viitor, până la o notificare contrară, care sunt produsele energetice utilizate în scopurile exceptate de la plata accizelor.
În acest context, nu poate fi însușită nici critica reclamantei referitoare la nerespectarea obligației de îndrumare de către organul fiscal, prin aceea că i-a comunicat numai împrejurarea că normele referitoare la declarația pe proprie răspundere au fost abrogate, fără a-i face cunoscute normele de drept înlocuitoare.
Dincolo de faptul că obligația de informare cu privire la dispozițiile legale care-i reglementează conduita îi aparține în exclusivitate reclamantei, neputând translata responsabilitatea neconformării propriei conduite normelor juridice incidente în sarcina altuia, este de menționat că obligația de informare din inițiativa organului fiscal reglementată de art. 7 alin. (5) din O.G. nr. 92/2003 are un alt conținut decât cel pretins de recurenta reclamantă.
Astfel potrivit pct. 7.3 din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 92/2003 îndrumarea contribuabililor din inițiativa organului fiscal se face prin "transmiterea formularelor de declarații, furnizarea de programe informatice pentru completarea acestora, elaborarea și distribuirea de materiale publicitare (ghiduri, broșuri, pliante, afișe și altele asemenea), difuzarea în presa scrisă de articole, comunicate și materiale de presă, întâlniri de lucru cu grupuri de contribuabili, furnizarea de informații în cadrul emisiunilor informative ale posturilor de radio și televiziune, introducerea în programele de învățământ a unor lecții cu subiect de fiscalitate și altele asemenea", fără ca în această categorie de activități să intre și comunicarea modificărilor legislative relevante activității sale.
În fine, nu este întemeiată nici critica reclamantei recurente referitoare la faptul că instanța de fond ar fi ignorat fondul impunerii, care stabilește condițiile exceptării de la plata accizelor, dând prevalență formei.
Reclamanta omite a observa că regula generală este cea a accizării produselor energetice utilizate în scop comercial, iar exceptarea de la plata acestei taxe constituie o derogare de la regulă, de strictă aplicare și interpretare, fiind indisolubil legată de formalitatea declarării sau după caz a notificării scopului utilizării acestor produse, în scopul informării organului fiscal privind produsele energetice utilizate în procesul de producție pentru care operează această exceptarea de la plata accizelor.
Astfel, formalitatea criticată este necesară pentru înlăturarea prezumției legale că pentru produsele în cauze se datorează acciza corespunzătoare, astfel că lipsa notificării/declarației pe proprie răspundere echivalează cu obligația de plată a acestei taxe.
În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că actele administrative și operațiunile premergătoare acestora, contestate în cauză sunt nelegale parțial, iar hotărârea instanței de fond care a constatat această stare de drept este dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material aplicabile.
2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.
Pentru toate considerentele expuse de fapt și de drept expuse, soluția adoptată de judecătorul fondului este legală, astfel că, pentru menținerea ei, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamanta societatea A. S.A. Borzești și de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile formulate de reclamanta SC A. SA Borzești și de pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 86 din 20 septembrie 2016 a Curții de Apel Bacău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.
Definitivă.
Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2019.
Procesat de GGC - LM