ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 630/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta A. a solicitat anularea hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 191 din 15.04.2015, recunoașterea existenței discriminării în lipsa căilor de acces sau a construirii acestora fără respectarea normelor juridice în vigoare și dispunerea măsurilor legale în sarcina entităților pârâte prin aplicarea amenzilor contravenționale și obligarea la executarea căilor de acces așa cum prevăd actele normative în vigoare.

Totodată, reclamanta s-a constituit parte vătămată în sensul art. 1 din Legea nr. 554/2004 și art. 1357 Noul C. proc. civ., solicitând obligarea pârâtului la plata simbolică a sumei de 50.000 RON daune morale, raportat la suferințele cauzate.

Prin sentința nr. 141 din 6 octombrie 2015 Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Împotriva sentinței nr. 141 din 6 octombrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că sentința pronunțată de Curtea de Apel Pitești este criticabilă și trebuie casată pentru că cererea a fost respinsă ca nefondată pe motiv că aspectele semnalate nu intră sub incidența prevederilor O.G. nr. 137/2000 sau a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta susține că prin nerespectarea normelor privind accesul pentru persoanele cu dizabilități s-a creat o stare de diferențiere, de restricție și de excludere, deoarece nu poate folosi trotuarele și trebuie să circule printre mașini sau să nu poate ieși din casă. Nu poate ajunge la etajele și raioanele la care are nevoie, nu-și poate cumpăra cele necesare, nu poate urma niște proceduri de tratament într-o piscină termală pentru că au fost desființate căi de acces accesibile și au fost construite altele care nu-i asigură accesul.

Recurenta precizează că deși instanța reține că aspectele semnalate nu cad sub incidența art. 14 din Convenția Europeană("interzicerea discriminării") din interpretarea motivării CNCD și a instanței de fond rezultă că acestea au aplicat principiul Curții Europene, în sensul că dacă tot are o condiție diferită trebuie să fie diferențiată de restul oamenilor, să nu poată accede la servicii, să nu-și pot exercita drepturile, etc. În toate cazurile, interpretarea acestui principiu trebuie să se supună articolului 14 din Convenție, și anume interzicerea discriminării.

Recurenta mai arată că instanța s-a pronunțat pe aspecte pe care nu le-a cerut, deoarece nu a cerut instanței să precizeze ce instituție face măsurători la rampe. Aceasta apreciere nu a făcut obiectul cererii nici în fața instanței de fond, nici în fața CNCD. Măsurarea rampelor nu are nicio relevanță pentru stabilirea discriminării atâta vreme cât însăși CNCD admite că "rampele... nu sunt construite cu respectarea normelor în vigoare" .

Se mai susține că instanța de fond încearcă să formuleze, într-o manieră diferită, textul dat de CNCD la pct. 5.6 din hotărâre. Pe de o parte, CNCD spune că "aspectele sesizate nu intră sub incidența O.G. nr. 137/2000 ...deoarece verificarea rampelor de acces . . . . . . . . . .intră in competența... I.S.C" ceea ce arată o atitudine pasivă din partea CNCD. Pe de altă parte, instanța de fond spune că "CNCD ...a arătat reclamantei pașii pe care trebuia să-i urmeze, în sensul de a sesiza Inspecția de Stat în Construcții", adică o atitudine activă din partea CNCD.

Recurenta mai susține că a suferit și suferă ori de câte ori primește astfel de hotărâri care îi arată că este condamnată pe viață la izolare, că legile nu se respectă, că lipsește capacitatea de a empatiza a celor ce-i decid soarta, accesul său la mediul înconjurător este din ce în ce mai limitat.

Recurenta consideră că judecătorul ar trebui să depună toate diligențele, să înțeleagă situația de fapt și să o soluționeze în spiritul legii.

În opinia recurentei, prin sentința pronunțată, instanța de fond a încălcat, pe lângă articolele menționate, toate legile care prevăd protecția și integrarea persoanelor cu dizabilități.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 11.12.2017, recursul a fost admis în principiu.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Înalta Curte constată că în motivarea hotărârii judecătorești se regăsesc toate susținerile invocate de partea reclamantă în legătură cu nelegalitatea actului administrativ contestat în cauză, astfel că sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material").

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin hotărârea nr. 191/15.04.2015 a CNCD s-a dispus clasarea dosarului, întrucât aspectele sesizate de petentă nu intră sub incidența prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Plângerea formulată în fața Consiliului a vizat nerespectarea condițiilor de acces pentru persoanele cu handicap, petenta arătând că are un handicap fizic de gradul "grav" și este utilizatoare de fotoliu rulant, iar în urma lucrărilor recente de modernizare la mai multe obiective, respectiv: S.C. B. S.A., Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Vâlcea, Complexul Balnear Căciulata, Instituția Primarului localității Râmnicu Vâlcea, nu au fost respectate condițiile de acces pentru persoanele cu handicap.

Înalta Curte constată că Decizia Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării este legală și temeinică. În acord cu cele reținute în decizia atacată și în hotărârea primei instanțe Înalta Curte constată că ceea ce s-a reclamat a fost neconformitate unor căi de acces cu normativele tehnice în vigoare. Or Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu are competența tehnică și nici abilitarea legală să se pronunțe cu privire la respectarea unor normative în construcții.

Recurenta afirmă că în decizia atacată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a reținut faptul că rampele au fost executate cu nerespectarea prevederilor legale însă din analiza coroborată a tuturor aspectelor reținute în Decizia atacată se observă că organul emitent nu a făcut în mod direct o astfel de constatare. Reținerea, în Decizia atacată, a faptului că rampele nu sunt conforme cu normativele în vigoare nu reprezintă decât o imprecizie de exprimare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării urmărind, în cadrul paragrafului respectiv să circumscrie obiectul sesizării, reținând că ceea ce se reclamă este faptul că rampele, deși există, nu sunt conforme cu normativele în vigoare. Or cu privire la aceste aspecte Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a arătat în mod clar faptul că verificarea conformității rampelor de acces intră în competența altor instituții, respectiv în competența Inspectoratului de Stat în Construcții.

Într-adevăr, în conformitate cu prevederile legii nr. 10/1995, competența pentru realizarea unor constatări de natura celor reclamante de recurentă revenea Inspectoratului de Stat în Construcții, astfel încât soluția organului administrativ jurisdicțional apare ca temeinică și legală.

Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 141/F-CONT din 6 octombrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 februarie 2018.