ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1210/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.06.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x- 14/16.02.2017 privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr. x-13/16.02.2017.

Pârâta DGRFP București a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat introducerea în cauză a Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, întrucât această instituție a preluat calitatea de creditor și răspunde, în numele Statului român, pentru creanțele reprezentând obligații fiscale ale A. S.A., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea cererii de suspendare ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 3259 din 21 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârâtă, ca neîntemeiată. A respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, ca neîntemeiată.

De asemenea, a dispus restituirea către reclamantă a cauțiunii în cuantum de 18.935 RON, consemnată la B. - Sucursala Victoria, cu Recipisele de consemnare nr. x/1/19.09.2017, pentru suma de 15.864,77 RON, și nr. x/1/19.09.2017, pentru suma de 3.070,23 RON.

Împotriva Sentinței civile nr. 3259 din 21 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea sentinței.

În motivarea recursului arată, în ceea ce privește condiția cazului bine justificat, că hotărârea recurată este nelegală întrucât prima instanță a reținut că îndeplinirea acestei condiții nu poate fi argumentată prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, pentru că acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare, recurenta-reclamantă considerând că prima instanță a încălcat chiar dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, care se referă la o împrejurare legată de starea de fapt sau de drept, ce include și aspectele legate de aplicarea legii la starea de fapt, respectiv de legalitatea actului administrativ fiscal ce se cere a fi suspendat.

Starea de drept ce poate fi reținută ca argument în dovedirea cazului bine justificat trebuie să fie aptă să creeze doar îndoiala asupra legalității actului administrativ fiscal atacat, care să pună în discuție, la nivel de aparență, prezumția de legalitate a actului administrativ, întrucât îndoiala nu presupune o judecată pe fond.

Arată că invocarea art. 24 alin. (6) lit. b), c) și a) art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. s-a făcut raportat la împrejurarea că organul fiscal a înlăturat de la deducere cheltuielile cu amortizarea determinate de societate după regulile amortizării accelerate și a recalculat cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile, după regulile amortizării liniare, în condițiile în care art. 24 alin. (6) lit. a) C. fisc. impune amortizarea liniară doar în cazul construcțiilor, iar art. 24 alin. (6) lit. b) C. fisc. din 2003, în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al mașinilor, uneltelor și instalațiilor (în speță, autotractoare) dă contribuabilului drept de opțiune între metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată.

De asemenea, art. 24 alin. (6) lit. c) C. fisc. din 2003 dă dreptul contribuabilului ca, în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, să determine cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile după metoda amortizării degresive, iar art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. din 2003 dă dreptul ca mijloacele de transport să fie amortizate și în funcție de numărul de kilometri sau numărul de ore de funcționare prevăzut în cărțile tehnice, pentru cele achiziționate după data de 1 ianuarie 2004.

Or, împrejurarea că organul fiscal a impus determinarea cheltuielilor cu amortizarea deductibile după regula amortizării liniare, iar din dispozițiile legale invocate mai sus rezultă că amortizarea liniară se aplică doar în cazul construcțiilor, este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

O altă critică vizează împrejurarea că organul de control a înlăturat de la deducere suma de 1.084.184 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor făcute de societatea recurentă în anul 2012, în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L., având ca obiect închirierea către aceasta din urmă a 24 utilaje de transport, cuplu cap tractor și semiremorci. În acest sens susține că a refacturat către S.C. C. S.R.L. suma de 1.084.184 RON, contrar celor reținute de organul fiscal, iar cheltuiala a fost făcută în scopul realizării de venituri. Consideră că aceste două critici formulate nu presupun cercetarea pe fond a cauzei.

Un alt argument în susținerea cazului bine justificat vizează faptul că organul fiscal a înlăturat de la deducere TVA aferent unui număr de 4 autoturisme achiziționate, deși art. 145 alin. (2) lit. a) C. fisc. 2003 prevede că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul unor operațiuni taxabile. Și acest aspect consideră că reprezintă o împrejurare de natură să nască o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită.

Cu privire la condiția pagubei iminente, recurenta-reclamantă arată că hotărârea recurată este nelegală având în vedere că art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004 conține o contradicție în termeni între sintagma prejudiciu viitor și noțiunea de iminent, iar din definiția dată de textul de lege rezultă că instanța nu putea considera condiția pagubei iminente neîndeplinită pentru că nu a dovedit un prejudiciu actual, câtă vreme acesta nu se confundă cu prejudiciul viitor la care se referă art. 2 lit. s) din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, arată că organele fiscale au început deja procedura executării silite, fiindu-i comunicată Somația nr. 40/60/1/2017/530162 cu Adresa nr. x/4.04.2017 și titlurile executorii pentru suma de 2.364.771 RON, iar faptul că prin Sentința nr. 3034/14.10.2016 au fost anulate actele administrative de înființare a sechestrului asupra bunurilor mobile și imobile nu poate conduce la concluzia că nu ar fi îndeplinită condiția prejudiciului viitor și previzibil, căci organul fiscal poate continua executarea silită prin vânzarea bunurilor mobile și imobile ale societății, sechestrul fiind doar o măsură asiguratorie și nu o condiție de derulare a executării silite.

În caz de vânzare silită a bunurilor mobile și imobile ale societății aceasta nu și-ar mai putea desfășura activitatea, iar prin vânzarea acestor bunuri la prețuri inferioare valorii reale a lor și în ipoteza desființării, chiar și parțiale, a actelor administrative fiscale, reîntregirea patrimoniului societății cu bunuri de același fel ar presupune o diferență de cost ce constituie un prejudiciu pentru societate. În același timp, ar fi pusă în situația de a nu mai putea executa obligațiile decurgând din contractele comerciale încheiate cu partenerii de afaceri, cu toate consecințele prejudiciabile ce decurg din aceasta.

Arată că dacă executarea silită s-ar face asupra disponibilităților din cont, societatea nu ar mai putea dispune de sumele de bani necesare desfășurării activității, prejudiciul fiind previzibil și ușor de anticipat, chiar și ireversibil.

Cât privește aprecierea instanței că suspendarea nu poate fi dispusă întrucât nu este îndeplinită condiția urgenței, recurenta-reclamantă susține că art. 14 din Legea nr. 554/2004 nu prevede urgența ca o condiție necesară pentru suspendarea executării actului administrativ, ci singura referire la urgență are în vedere soluționarea cererii de suspendare de către instanță, iar nu urgența ca o condiție de acordare a suspendării.

Recurenta-reclamantă critică faptul că prima instanță nu a ținut cont de Recomandarea nr. R/89/8/13.09.1989 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

Precizează că, ulterior pronunțării hotărârii primei instanțe, ANAF - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor i-a comunicat Decizia nr. 319/20.09.2017 prin care s-a suspendat soluționarea contestației împotriva actelor de impunere pe considerentul că, prin Adresa nr. x/13.03.2017, a transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov Procesul-verbal nr. x/16.02.2017 pentru verificarea existenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. a), b) și c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Județene a Finanțelor Publice Ilfov, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Susține că recursul este o cale extraordinară de atac ce urmărește verificarea conformității hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile la momentul soluționării cauzei, ceea ce nu este cazul în speță, iar reproducerea prin cererea de recurs a stării de fapt nu reprezintă o critică ce poate fi formulată în recurs, astfel că acesta este nemotivat în drept, fiind incidente prevederile art. 486 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd sancțiunea nulității recursului pentru nemotivarea în drept.

Pe fond, arată că instanța a analizat incidența tuturor actelor normative invocate de părți, a evaluat probele de la dosar și a apreciat că nu sunt temeiuri legale care să justifice admiterea cererii, intimata opinând în același sens, respectiv că nu sunt întrunite cerințele prevăzute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Prin decizia de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/16.02.2017 emisă de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a plăti un profit total în cuantum de 749.688 RON și TVA în cuantum de 1.670.418 RON.

Reclamanta a solicitat suspendarea executării acestei decizii de impunere susținând, cu privire la cazul bine justificat, că în mod nelegal organul fiscal a considerat ca fiind nedeductibile cheltuielile privind amortizarea, determinate de societate după regulile amortizării accelerate și a recalculat cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile după regulile amortizării liniare, deși societatea avea legal dreptul de a opta între metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată ori între metoda liniară și cea degresivă; că în mod nelegal organul de control a înlăturat de la deducere suma de 1.084.184 RON, reprezentând contravaloarea reparațiilor făcute de societate în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L., având ca obiect închirierea către aceasta din urmă a unui număr de 24 utilaje de transport, cuplu cap tractor și semiremorci, sub motivarea că respectivele cheltuieli nu sunt făcute în scopul obținerii de venit și că suma de 1.084.184 RON ar fi trebuit să fie refacturată către S.C. C. S.R.L.; că în mod nelegal organul de control a înlăturat de la deducere TVA aferent unui număr de 4 autoturisme achiziționate de societate în condițiile în care în obiectul principal de activitate al societății intră și activități de închiriere a autovehiculelor, astfel încât autovehiculele respective sunt destinate desfășurării operațiunilor taxabile.

Curtea a respins cererea de suspendare executare apreciind că reclamanta nu a relevat împrejurări de fapt sau de drept care să fie de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității celor două acte administrativ-fiscale, ci a invocat veritabile motive de nelegalitate, specifice acțiunii în anulare.

Analizarea aspectelor ce vizează încadrarea mijloacelor fixe deținute de reclamantă într-un regim de amortizare dintre cele reglementate de art. 24 alin. (6) C. fisc. și respectarea dreptului contribuabilului de a formula o opțiune între metodele de amortizare ar presupune efectuarea unei analize exhaustive a normelor de drept incidente, operațiune care ar depăși limita verificărilor sumare permis a fi efectuate în cadrul procedurii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, verificarea modalității de determinare a obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei, stabilirea caracterului deductibil sau nedeductibil al contravalorii reparațiilor făcute de reclamantă în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L. și a TVA-ului aferent unui număr de 4 autoturisme achiziționate de societate, precum modalitatea de interpretare și aplicare a prevederilor legale incidente, ar presupune o analiză minuțioasă a tuturor elementelor de fapt și de drept ce au stat la baza constatărilor reținute în decizia de impunere a cărei executare se solicită a fi suspendată și a probatoriului invocat de reclamantă, ceea ce ar conduce la dezlegarea chiar pe fond, iar nu în aparență, a legalității actului administrativ ce face obiectul cauzei. Or, astfel de analize sunt incompatibile cu limitele legale ale cadrului procesual trasat de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În consecință, instanța de fond a constatat că analizarea motivelor invocate de reclamantă în susținerea existenței cazului bine justificat face necesară antamarea fondului litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii, caracterizată prin cercetarea sumară a aparenței dreptului.

În ceea ce privește paguba iminentă, Curtea a constatat că, deși reclamanta a relevat o serie de consecințe ale actului administrativ a cărui suspendare o solicită, acestea sunt pur ipotetice, cu atât mai mult cu cât în justificarea îndeplinirii condiției pagubei iminente nu pot fi pur și simplu invocate efectele actului.

Înalta Curte constată că în mod corect prima instanță a reținut neîndeplinirea cumulativă a condițiilor reglementate de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 potrivit căruia, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, care la rândul său este bazată pe prezumția autenticității și veridicității, fiind el însuși titlu executoriu. În procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.

Având în vedere principiul legalității actului administrativ, precum și principiul executării acestuia din oficiu, suspendarea executării se poate dispune doar în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Prin urmare, suspendarea executării unui act administrativ poate interveni numai atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept ope legis - ori când sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Cazul bine justificat, definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, reprezintă împrejurarea legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prima critică formulată sub aspectul cazului bine justificat se referă la invocarea art. 24 alin. (6) lit. b), c) și a) art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. , care s-a făcut raportat la împrejurarea că organul fiscal a înlăturat de la deducere cheltuielile cu amortizarea determinate de societate după regulile amortizării accelerate și a recalculat cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile, după regulile amortizării liniare, în condițiile în care art. 24 alin. (6) lit. a) C. fisc. impune amortizarea liniară doar în cazul construcțiilor, iar art. 24 alin. (6) lit. b) Codul fiscal din 2003, în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al mașinilor, uneltelor și instalațiilor (în speță, autotractoare) dă contribuabilului drept de opțiune între metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată.

De asemenea, art. 24 alin. (6) lit. c) C. fisc. dă dreptul contribuabilului ca, în cazul oricărui alt mijloc fix amortizabil, să determine cuantumul cheltuielilor cu amortizarea deductibile după metoda amortizării degresive, iar art. 24 alin. (11) lit. f) C. fisc. dă dreptul ca mijloacele de transport să fie amortizate și în funcție de numărul de kilometri sau numărul de ore de funcționare prevăzut în cărțile tehnice, pentru cele achiziționate după data de 1 ianuarie 2004.

Or, împrejurarea că organul fiscal a impus determinarea cheltuielilor cu amortizarea deductibile după regula amortizării liniare, iar din dispozițiile legale invocate mai sus rezultă că amortizarea liniară se aplică doar în cazul construcțiilor, este de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Aceste susțineri nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a căii de atac, întrucât se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actului administrativ.

Or, împrejurările cauzei nu au relevat o asemenea îndoială la o analiză sumară a legalității deciziei de impunere, din moment ce părțile au opinii divergente în privința tipului de amortizare aplicabil cheltuielilor în discuție, opinii ce implică o analiză aprofundată a probelor administrate, dar și a normelor legale incidente.

Astfel, în Decizia nr. 319/20.09.2017 emisă de ANAF - DGSC, prin care a fost suspendată soluționarea contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere, se menționează cu privire la anul 2012, la cheltuielile înregistrate în contul 6811 "Cheltuieli de exploatare privind amortizarea imobilizărilor" că în baza declarației date de reprezentantul societății, organele de inspecție fiscală au stabilit că societatea, în baza deciziei interne a administratorului societății, a folosit metoda amortizării accelerate, motivat de gradul de uzură al vehiculelor, la data achiziției acestora. Având în vedere răspunsul dat de reprezentanții societății, organele de inspecție fiscală au stabilit că societatea a achiziționat mijloace de transport și nu echipamente tehnologice (mașini, utilaje și instalații de lucru), așa cum prevăd normele legale în vigoare. Mai mult, societatea nu a adus lămuriri suplimentare referitoare la metoda de amortizare aplicată și nici la calculul acesteia.

Rezultă că părțile în litigiu au puncte de vedere diferite cu privire la tipul de bunuri achiziționate de reclamantă - mijloace de transport sau echipamente tehnologice, fiind evident că pentru a stabili dacă metoda de amortizare aplicată de reclamantă este corectă trebuie să se stabilească ce tip de bunuri s-au achiziționat, ceea ce nu se poate face printr-o analiză sumară a legalității deciziei de impunere, ci printr-o examinare temeinică a probelor administrate și a prevederilor legale aplicabile în funcție de tipul de bunuri achiziționate.

În consecință, nu poate fi reținută susținerea recurentei potrivit căreia nu era necesară o cercetare pe fond, căci simpla lecturare a dispozițiilor legale incidente scoate în evidență contradicția dintre acestea și cauza impunerii realizate de organul fiscal, împrejurare suficientă pentru a crea în persoana judecătorului îndoială asupra legalității actului administrativ fiscal.

Au mai fost criticate considerentele primei instanțe referitoare la contravaloarea reparațiilor făcute în anul 2012 în derularea contractului încheiat cu S.C. C. S.R.L., având ca obiect închirierea către aceasta din urmă a 24 utilaje de transport, cuplu cap tractor și semiremorci, susținând recurenta că a refacturat către S.C. C. S.R.L. suma de 1.084.184 RON, contrar celor reținute de organul fiscal, iar cheltuiala a fost făcută în scopul realizării de venituri.

În decizia anterior menționată, organul de soluționare a contestației administrative a reținut că pentru clarificarea stării de fapt s-a solicitat reprezentanților societății să precizeze care au fost motivele pentru care au considerat ca fiind deductibilă TVA aferentă cheltuielilor cu reparațiile, iar aceștia au precizat că respectivele cheltuieli au fost refacturate către C., având în vedere că exploatarea autocamioanelor a fost realizată de chiriaș.

Din analiza documentelor prezentate, precum și a răspunsului societății, organele de inspecție fiscală au stabilit că aceste cheltuieli cu reparațiile aparțin societății C. neputându-se identifica modalitatea în care acestea au fost refacturate. Mai mult, suma și TVA aferentă au rămas înregistrate în evidența contabilă a A., majorându-se în mod vădit TVA deductibilă.

Față de aceste aspecte, instanța de control judiciar reține că acest motiv invocat în susținerea cazului bine justificat presupune o analiză a fondului litigiului având în vedere că se pune în discuție modalitatea în care cheltuielile respective au fost refacturate de reclamantă.

Ultimul aspect invocat de recurentă în privința cazului bine justificat se referă la înlăturarea de la deducere a TVA aferent unui număr de 4 autoturisme achiziționate, în contradicție cu disp. art. 145 alin. (2) C. fisc. 2003 care prevăd că orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Susține că simpla contradicție între aceste prevederi legale și conduita organului fiscal constituie o împrejurare de natură să nască o îndoială serioasă asupra actului administrativ fiscal.

Cu privire la acest aspect se reține în decizia de suspendare a soluționării contestației administrative că pentru autoturismele achiziționate societatea nu a prezentat contracte de închiriere și nicio situație cu veniturile realizate, astfel că organele de inspecție fiscală nu au acordat drept de deducere pentru TVA în sumă de 8400 RON, aferentă achiziției de autoturisme, întrucât acestea nu sunt destinate operațiunilor taxabile.

Înalta Curte reține că pentru a aprecia asupra existenței dreptului reclamantei de deducere a acestui TVA este necesar a se stabili dacă achiziția autoturismelor a fost destinată realizării de operațiuni taxabile, or în acest scop se impune o analiză ce prejudecă fondul cauzei, putând fi făcută numai cu ocazia soluționării acțiunii având ca obiect anularea deciziei de impunere.

Simpla invocare a disp. art. 145 alin. (2) C. fisc. nu constituie un argument în soluționarea favorabilă a cererii de suspendare executare câtă vreme, pentru a stabili dacă reclamanta are drept de deducere a TVA în temeiul acestor prevederi legale, trebuie analizată îndeplinirea condiției privind utilizarea bunurilor achiziționate în folosul operațiunilor taxabile, analiză ce excede soluționării cererii întemeiate pe disp. art. 14 din Legea nr. 554/2004 întrucât vizează chiar fondul cauzei.

Prin urmare, în mod corect instanța de fond a reținut că suspendarea executării actului administrativ constituie o situație de excepție, în cadrul căreia instanța are numai posibilitatea să efectueze o cercetare sumară a aparenței dreptului, întrucât în cadrul procedurii prevăzute de lege pentru suspendarea executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul litigiului. Pe de altă parte, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea criticilor recurentei privind condiția pagubei iminente, din moment ce nu s-a dovedit existența cazului bine justificat, iar art. 14 din Legea nr. 554/2004 reglementează condiții cumulative pentru suspendarea executării unui act administrativ. Aceasta înseamnă că neîndeplinirea uneia dintre acestea are drept consecință respingerea cererii de suspendare.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurentă, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de A. S.A. împotriva Sentinței civile nr. 3259 din 21 septembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 martie 2019.

Procesat de GGC - NN