ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 869/2019

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 28.02.2018 sub nr. x/2 s-a înregistrat cererea reclamantului A. prin care a chemat în judecată pe pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov solicitând instanței să dispună suspendarea Deciziei nr. IFG DEJ x/27.07.2017 de angajare a răspunderii în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, până la pronunțarea instanței de fond.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 2068 din 2 mai 2018 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2018 a respins cererea formulată de reclamantul A., cu domiciliul ales la "B." SCA, cu sediul în București, str. x C, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, cu sediul în București, str. x, ca neîntemeiată și a dispus restituirea cauțiunii achitate, în sumă de 15797 RON, conform recipisei de consemnare nr. x din 19.04.2018.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 2068 din 2 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2018 a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinței atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii și suspendarea executării Deciziei nr. IFG_DEJ x/27.07.2017 de angajare a răspunderii dispusă în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, până la pronunțarea instanței de fond, cu cheltuieli de judecată. În drept, a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a arătat că sentința primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, Astfel, la simpla examinare a Deciziei nr. 144455/21.07.2017 privind atragerea răspunderii solidare se observă că acesta are o puternică aparență de nelegalitate, fiind emisă în total dezacord cu dispozițiile legale. Astfel, obligațiile fiscale menționate în cuprinsul deciziei, scadente în datele de: 25.05.2009. 25.07.2009, 25.12.2009 și 25.11.2010 în cuantum de 2.266.197 RON sunt prescrise, soarta obligațiilor principale fiind urmată de obligațiile accesorii (dobânzile și penalitățile sunt prescrise) calculate la aceste debite, acestea fiind de asemenea prescrise. Așadar, în mod greșit a apreciat prima instanță în ceea ce privește prescripția că: "Acest aspect necesită administrare unui amplu probatoriu, care nu poate fi administrat doar cu ocazia soluționării cauzei pe fond, pentru că există posibilitatea ca termenele de prescripție să fi fost suspendate sau întrerupte prin acte de executare silită împotriva societății debitoare", deoarece, din simpla lecturare a Deciziei nr. 14455/27.07.2017, reiese că obligațiile de plată restante înregistrate de debitoarea C. SRL sunt născute, în proporție covârșitoare, în perioada 2009-2010. Or, față de data emiterii deciziei de atragere a răspunderii solidare, 27.07.2017, este evidentă încălcarea dispozițiilor art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, care prevăd că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel. Așadar, aserțiunile primei instanțe sunt greșite, câtă vreme la o examinare sumară a actului administrativ a cărui suspendare se solicită se putea identifica data nașterii obligațiilor fiscale de plată ca fiind în anii 2009 și 2010, astfel că aparența de nelegalitate a actului este una izbitoare. Mai mult, la dosarul cauzei pârâta nu a depus nici un înscris, ci doar întâmpinarea, astfel că niciuna din susținerile acesteia nu au fost dovedite. Nu s-a dovedit reaua-credință a reclamantului, rea-credință care nu se prezumă, ci trebuie dovedită. Or, decizia contestată încearcă să inducă ideea deținerii unui mandat de administrare, fapt nereal, astfel cum rezultă de la pag. 9, parag. 1, în care se face referire la înstrăinarea cu rea-credință a două autoturisme în "mandatul d-lui D.". Mai mult, nu a fost adus nici un argument în sprijinul susținerii că reclamantul ar fi dat dovadă de rea-credință. Răspunderea solidară reprezintă o instituție de excepție, de strictă interpretare în contextul modalității de recuperare a creanțelor fiscale de la contribuabilii datornici și nu se poate presupune "ab initio" că orice acțiune sau inacțiune a unui asociat este săvârșită cu rea-credință. Atitudinea - în plan psihic - adoptată de persoana chemată să răspundă în solidar urmează a fi motivată și probată în cuprinsul deciziei de atragere a răspunderii solidare, or-astfel de motive, sau de dovezi nu sunt regăsite în actul contestat. Practica Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, este constantă în a reține că în lipsa dovedirii elementului relei-credințe nu poate fi atrasă răspunderea asociatului (de ex.: Decizia nr. 2910/2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2011 și Decizia nr. 4091/2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017). Așadar, tot la o examinare aparentă a actului, prima instanță putea să observe nemotivarea acestuia și lipsa dovezilor privind reaua-credință. Nu există indicată data la care au luat naștere obligațiile fiscale de plată a impozitelor și taxelor indicate. Astfel, prin raportare și la dispozițiile art. 43 din vechiul C. proc. fisc. (art. 46 din Noul C. proc. fisc. ), aceste decizii sunt lovite de nulitate. Nu au fost comunicate Reclamantului, în conformitate cu dispozițiile art. 44 din vechiul Codul de procedură fiscală (art. 47 din Noul C. proc. fisc. ), nici deciziile privind debitul principal, nici cele privind accesoriile. Nefiind comunicate deciziile care compun debitul total de 2.297.247 RON, acestea nu sunt opozabile Reclamantului și nu produc nici un efect juridic, prin raportare la art. 45 din vechiul C. proc. fisc. (art. 48 din Noul C. proc. fisc. ). Este greșită aserțiunea primei instanțe, potrivit căreia actele administrative se comunică doar debitoarei, iar nu și asociaților. În speța de față intimata pârâtă ANAF a decis să emită un act administrativ de atragere a răspunderii solidare pentru debitele restante ale debitoarei C. SRL, iar recurentul reclamant nu a avut și nu are calitatea de administrator ca să se prezume că a luat la cunoștință de acestea. Or, pentru ca aceste debite, stabilite prin decizii comunicate debitoarei, să i se opună, potrivit dispozițiilor din C. proc. fisc. , trebuiau să-i fie comunicate. Reclamantul nu a deținut niciodată calitatea de administrator al debitoarei, astfel că mențiunea din cuprinsul Deciziilor, pag. 9, parag. 1, referitoare la înstrăinarea a două autovehicule "în mandatul" său este nelegală, acesta având doar calitatea de asociat inactiv în societate, iar administratori pe perioada cuprinsă între data la care aceștia au intrat în societate, respectiv 25.01.2012 - prezent, au fost: E., pe perioada 08.11.2011 - 26.06.2012, F., pe perioada 26.06.2012 - 17.07.2012 și G., pe perioada 17.07.2012 - prezent. Or, conform celor menționate la fila x în Decizie, autoturismul H. a fost înstrăinat la data de 21.12.2012, autoturismul K. la data de 26.08.2008, deci în mandatul administratorului I., dar în afara perioadei de stabilire a obligațiilor fiscale (2009 - 2014), autoturismul J. a fost înstrăinat în data de 15.11.2012, iar autoturismul L. la data de 21.09.2007, tot în afara perioadei de stabilirea a obligațiilor fiscale. Din nou, la o simplă examinare a Deciziei a cărei suspendare se solicită, se poate observa că cele două înstrăinări se situează în afara perioadei fiscale menționate în chiar cuprinsul Deciziei. Vădita neconcordanță din cuprinsul deciziei între, pe de o parte, cele menționate la pct. 2.2. care detaliază persoanele răspunzătoare și, pe de altă parte, cele reținute în finalul deciziei, pârâta omite o parte persoanele răspunzătoare, deși cestea au activat în societatea în perioada obligațiilor fiscale pretinse de ANAF, respectiv 2009 - 2014, unii fiind chiar administratori. Așadar, contrar susținerilor instanței de fond, neregularitățile semnalate furnizează suficiente indicii apte să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ, care rezultă din probele administrate în cauză, fără a se analiza pe fond conținutul actului administrativ. Concluzionând, arată că există indicii puternice că Decizia a cărei suspendare o solicită este nelegală și netemeinică, prin raportare la chiar temeiurile de drept și de fapt invocate în cuprinsul acesteia și, prin urmare, există o puternică aparentă de nelegalitate privind nașterea unei obligații de plată în sarcina sa. 2.1. În mod greșit a apreciat prima instanță că nu este îndeplinită condiția "pagubei iminente". Prima instanță a reținut, cu privire la condiția existenței pericolului producerii unei pagube iminente, că: "Reclamantul nu a prezentat probe concrete cu privire la situația sa financiară, în afara a două adeverințe privind calitatea sa de angajat, pentru a se putea aprecia, dacă prin comparație cu sumele impuse, i se creează acestuia o pagubă iminentă. Acesta poate avea venituri substanțiale din alte surse în afara veniturilor salariale. Doar faptul că suma pentru care s-a atras răspunderea solidară este foarte mare nu înseamnă automat că în patrimoniul reclamantului s-ar produce, prin executare, un prejudiciu care nu mai poate fi reparat ulterior". În conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă "prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public". Or, cuantumul sumei de executat este foarte mare, în valoare de jumătate de milion euro (500.000 euro), în condițiile în care cuantumul veniturilor recurentului este de 383 ori mai mic, acesta având un venit lunar de 6.000 RON (echivalentul a 1.304 euro) (anexa 4 la acțiune - Dovezi privind veniturile reclamantului). Așadar, aserțiunea primei instanțe, potrivit căreia nu s-au administrat, în afară de adeverințe de venit, alte probe pentru a se putea aprecia dacă, prin comparație cu suma impusă, i se creează sau nu un prejudiciu recurentului este cel puțin hilară, având în vedere că suma de 500.000 euro este aptă să creeze un prejudiciu oricărei persoane fizice, care nu desfășoară în mod constant activități economice, având în vedere și faptul că actul administrativ fiscal a cărui suspendare se solicită este un titlu executoriu a cărui executare silită este iminentă. Instituirea de măsuri asigurătorii asupra bunurilor reclamantului, inclusiv poprirea conturilor și posibilitatea continuării executării, reprezintă o pagubă iminentă în accepțiunea dată de legiuitor la art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004. În concluzie, având în vedere că suspendarea executării actului administrativ are tocmai rolul de a preîntâmpina producerea unor prejudicii grave pentru patrimoniul reclamantului, și cea de-a doua condiție, cea a pagubei iminente, este îndeplinită, fiind evident că, din punct de vedere economic, patrimoniul reclamantului ar fi diminuat cu o sumă însemnată față de posibilitățile (patrimoniul) acestuia, cu consecința producerii unei pagube iminente, în înțelesul dat de legiuitor.

Procedura de soluționare a recursului, Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 ianuarie 2019.

Aspecte de fapt și de drept relevante Obiectul acțiunii în contencios administrativ formulate de reclamant îl constituie suspendarea Deciziei nr. IFG DEJ x/27.07.2017 de angajare a răspunderii în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. b), c) și d) și art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, emisă de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov, până la pronunțarea instanței de fond Prima instanță a respins cererea formulată, reținând că nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Cu referire la cauzele de nelegalitate a actului, invocate de reclamant, prima instanța a reținut că acestea nu demonstrează existența unui caz bine justificat, întrucât, în primul rând, instanța nu poate proceda la analiza legalității actului, aceasta fiind de competența instanței care judecă acțiunea în anulare, iar în al doilea rând, că împrejurările de fapt și de drept relevate nu sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului a cărui suspendare se solicită. Referitor la calitatea reclamantului în firma SC C. SRL, prima instanță a amintit că potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credință, sub orice formă, a activelor debitorului". Așa fiind, prima instanță a apreciat că sunt neîntemeiate susținerile reclamantului referitoare la existența unui caz bine justificat în ceea ce privește lipsa calității cerute de lege, pe motiv că nu a deținut niciodată calitatea de administrator al debitoarei. Cu privire la critica care vizează lipsa datei la care au luat naștere obligațiile fiscale, prima instanță a evidențiat că nici aceasta nu poate constitui un caz bine justificat, pentru că decizia atacată nu este o decizie de stabilire a obligațiilor fiscale ale debitoarei, ci este una privind atragerea răspunderii solidare, astfel că data obligațiilor fiscale trebuie să reiasă și să se regăsească în actele administrativ fiscale privind societatea și nu în decizia a cărei suspendare se solicită. În vederea înlăturării susținerii potrivit căreia majoritatea obligațiilor fiscale ale societății sunt prescrise, prima instanță a precizat, în prealabil, că aceasta trebuia analizată în același context, întrucât analiza valabilității titlurilor de creanță necesită administrarea unui amplu probatoriu care nu poate fi administrat decât cu ocazia soluționării cauzei pe fond, pentru că există posibilitatea ca termenele de prescripție să fi fost suspendate ori întrerupte prin acte de executare silită împotriva societății debitoare. De asemenea, prima instanță a apreciat că nici necomunicarea către reclamant a deciziilor privind debitele societății nu pot constitui motiv de nelegalitate evident al deciziei a cărei suspendare se solicită, pentru că actele administrativ fiscale se comunică debitorului și nu persoanelor care dețin diverse funcții în cadrul societății debitoarei. Faptul că nu s-a stabilit răspunderea în sarcina tuturor persoanelor care au deținut calitatea de asociați ori administratori nu este o împrejurare de fapt sau de drept de natură a crea serioase dubii în privința actului atacat, răspunderea solidară fiind atrasă de activitatea și de culpa fiecărei persoane. În concluzie, prima instanță a apreciat că niciunul dintre motivele invocate nu poate fi apreciat ca o împrejurare legată de starea de drept sau de fapt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului contestat. Față de faptul că cele două condiții prevăzute la art. 14 din Legea nr. 554/2004 trebuie îndeplinite cumulativ, iar prima condiție a cazului bine justificat nu este îndeplinită, prima instanță a conchis că este neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei de impunere atacate. Cu privire la condiția existenței pericolului producerii unei pagube iminente, prima instanță a reținut că reclamantul nu a prezentat probe concrete cu privire la situația sa financiară, în afara a două adeverințe privind calitatea sa de angajat, pentru a se putea aprecia, dacă prin comparație cu sumele impuse i se creează acestuia o pagubă iminentă.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Înalta Curte achiesează la constatările primei instanțe, potrivit cărora nu sunt întrunite în cauză condițiile cumulative prevăzute art. 14 din legea nr. 554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, în special în ceea ce privește concluzia că împrejurările de fapt și de drept relevate nu sunt apte să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului a cărui suspendare se solicită. Astfel, nu se poate aprecia că ar constitui un caz bine justificat, în sensul definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, faptul că reclamantul nu a deținut calitatea de administrator al debitoarei, în condițiile în care răspunderea solidară reglementată de art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015 se poate stabili în sarcina oricărei persoane, norma nu stabilește nicio cerință în privința calității persoanei responsabile, aceasta poate fi chiar și un terț față de societate care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare. De asemenea, neavând nicio relevanță dacă persoana a cărei răspundere solidară a fost angajată a avut sau nu o anumită calitate în cadrul societății insolvabile, este nepertinentă, sub aspectul legalității actului atacat, și apărarea recurentului reclamant în sensul că nu s-a stabilit răspunderea în sarcina tuturor persoanelor care au deținut calitatea de asociați sau administratori. Înalta Curte împărtășește opinia primei instanță și în ceea ce privește prescripția dreptului organului fiscal de a stabili obligații fiscale sau lipsa mențiunilor privind data la care obligațiile fiscale au luat naștere. În acest context, trebuie menționat că prescripția, ca o chestiune de nelegalitate evidentă a actului atacat, ar putea fi analizată doar în raport de dreptul organului fiscal de a stabili răspunderea solidară pentru datoriile debitoarei declarate insolvabilă, respectiv de la data declarării insolvabilității. Sunt neconcludente apărările prin care se face referire la data nașterii obligațiilor fiscale ale societății SC C. SRL, întrucât, în primul rând, în prezenta procedură nu pot fi analizate titlurile de creanță ale debitorului declarat insolvabil, iar în al doilea rând, fiind vorba despre o răspundere subsecventă, dreptul organelor fiscale de a emite o decizie în temeiul art. 25 alin. (2) lit. b) și d) din Legea nr. 207/2015 se naște în momentul declarării insolvabilității debitorului principal și nu în momentul la care se naște creanța fiscală față de acesta. Așa fiind, având în vedere că în cuprinsul Deciziei atacate se arată că debitoarea SC C. SRL a fost declarată insolvabilă prin Procesul-verbal nr. x/12.09.2013, motivul de nelegalitate aparentă, ca urmare a prescrierii dreptului organului fiscal de a stabili răspunderea, nu se confirmă. Așa cum în mod corect a observat prima instanță, necomunicarea către reclamant a deciziilor privind debitele societății nu pot constitui motiv de nelegalitate, pentru că actele administrativ fiscale se comunică contribuabilului/plătitorului și nu persoanelor care dețin diverse funcții sau calități în cadrul societății debitoarei. În această ordine de idei trebuie menționat că, în ceea ce privește conținutul și motivarea actului atacat, recurentul reclamant nu a invocat motive de nelegalitate aparentă ce se circumscriu cerințelor stabilite prin art. 26 din Legea nr. 207/2015, coroborate cu art. 46 și 49 din același act normativ. În consecință, având în vedere că nu au fost identificate împrejurări care să înlăture prezumția de care beneficiază actul atacat, condițiile prevăzute art. 14 din legea nr. 554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, fiind cumulative, Înalta Curte apreciază că nu se impune analizarea condiției existenței pericolului producerii unei pagube iminente.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamant.