ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1871/2018

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014* din data de 19 februarie 2014, Agenția Națională de Integritate a sesizat Comisia constituită la Curtea de Apel Suceava conform Legii nr. 115/1996, prin Raportul de evaluare nr. x/13.02.2014, pentru cercetarea averii dobândite de A..

În raportul de evaluare menționat s-a arătat că Agenția Națională de Integritate s-a sesizat din oficiu cu privire la faptul că A., agent șef în cadrul Inspectoratului Județean al Poliției de Frontieră Suceava - Punctul de Frontieră Siret, a dobândit împreună cu familia o avere ce depășește veniturile realizate. Activitatea de evaluare a averii dobândite de A. în raport cu veniturile realizate s-a desfășurat pe perioada exercitării funcției publice, respectiv 2004 - 31.12.2010.

Prin ordonanța nr. 1 din 29 mai 2014 Curtea de Apel Suceava - Comisia de Cercetare a Averilor a trimis cauza spre soluționare Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 republicată.

Prin sentința nr. 177 din data de 22 septembrie 2015, conform art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996, Curtea de Apel Suceava - secția contencios administrativ și fiscal a închis dosarul privind persoanele cercetate A. și B., cu referire la sesizarea formulată de petenta Agenția Națională de Integritate prin Raportul de evaluare nr. x/13.02.2014, intimat fiind și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că în perioada 2004-2008, persoanele cercetate au realizat venituri în sumă de 351.581 RON și au efectuat cheltuieli de 334.016,31 RON, valoarea veniturilor fiind cu 17.564,6 RON mai mare ca cea a cheltuielilor.

S-a mai arătat că, în anul 2009, persoanele cercetate au realizat venituri din salarii în sumă de 31.197 RON, au dobândit doar anexa " foișor " evaluată la 12.025 RON fără manoperă în condițiile în care pentru manoperă s-a dovedit contravaloarea de 5000 EURO per total construcții și nu valoarea stabilită de expert. Tot în acest an, s-au efectuat conform expertizei contabile plăți de 42.018,62 RON reprezentând: 29.9993,62 RON pentru plata creditului (16.051,9 RON și respectiv 142,62 RON și 13.799,09 RON valoarea coșului zilnic - prin scoaterea valorii ajutorului în alimente de la părinți) și 12.025 RON contravaloarea anexei " foișor ". Pentru acest an - 2009, cheltuielile au depășit într-adevăr veniturile cu suma de 10.821,62 RON (42.018,62 RON - 31.197 RON), însă diferența considerată semnificativă în sensul art. 18 din Legea nr. 176/2010 este de 10.000 Euro, neatinsă deci prin valoarea de 10.821,62 RON.

A mai reținut prima instanță că în anul 2010, persoanele cercetate au dobândit venituri de asemenea din salarii în valoare de 38.057 RON, iar cheltuielile efectuate au vizat doar: efectuarea plăților la credit - 14.781,98 RON și valoarea coșului zilnic de 13.849,5 RON (prin scăderea valorii contribuției la alimente a părinților - 8345,25 RON). Valoarea de 37.501 RON stabilită în raportul ANI la " cheltuieli diverse ", fiind exclusă, în speță fiind în discuție plăți din contul de salarii. Concluzionând, valoarea veniturilor în 2010 a fost de 38.057 RON și cea a cheltuielilor în sumă de 28.256,71 RON - rămânând o diferență de 9800,29 RON.

Împotriva sentinței au declarat recurs Agenția Națională de Integritate și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, ambele instituții criticând-o pentru nelegalitate și solicitând casarea hotărârii, iar în rejudecare, admiterea ordonanței nr. 1 din 29 mai 2014 și confiscarea sumelor ce nu au putut fi justificate, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

- este de neînțeles de ce instanța de fond a dat importanță unor declarații de martori și nu a avut în vedere procesul-verbal de recepție nr. x/22.01.2009, emis în condiții de legalitate, semnat de către persoanele implicate în edificarea construcției care prezintă foarte clar că la data întocmirii au fost respectate toate mențiunile din autorizația de construire.

- deși nu se poate nega ajutorul acordat de părinți copiilor, acesta ar trebui atent analizat de către instanța de fond, mai ales că, în speța de față, părinții intimaților cercetați, persoane în vârstă, creșteau animale pentru consum propriu, deci ajutorul acordat persoanelor cercetate nu putea fi semnificativ.

- în mod greșit instanța de fond a respins concluziile expertului contabil desemnat în cauză în ceea ce privește suma de 84.000 RON.

- contravaloarea alimentelor pe care persoanele cercetate le-au primit de la părinți, nu poate fi cuantificată pe baza declarațiilor de martori, care sunt subiective. Chiar dacă s-ar lua în considerare aceste alimente la categoria "cheltuieli din coșul zilnic", suma calculată de către instanță se apreciază a fi foarte ridicată, însă și cu această sumă diferența dintre veniturile obținute și cheltuieli s-ar menține.

- și cu privire la valoarea construcțiilor, Comisia a reținut în mod corect valoarea indicată și a motivat, de asemenea, în mod corect această valoare întrucât a luat în considerare procesul-verbal de recepție nr. x/22.01.2009. Susținerea persoanelor cercetate, referitoare la faptul că la momentul recepției nu erau finalizate toate lucrările, nu poate fi reținută pentru că nu are suport probator.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând că:

- toate probele infirmă în mod categoric mențiunile din procesul-verbal de recepție, potrivit cărora la data de 22 ianuarie 2009 toate lucrările de construcție ar fi fost finalizate, inclusiv anexa care nu se regăsește nici în prezent pe teren. Explicația întocmirii procesului-verbal la data menționată constă în aceea că, așa cum preciza martora C., în luna octombrie 2008 a expirat valabilitatea autorizației de construcție, iar singura modalitate în care se putea evita întocmirea documentației pentru o nouă autorizație era recepția lucrărilor autorizate.

- pentru a stabili valoarea bunurilor dobândite în perioada 2006-2008, în mod corect prima instanță a avut în vedere stadiul lucrărilor de construcții la sfârșitul acestei perioade, iar nu stadiul scriptic descris în procesul-verbal de recepție din 22 ianuarie 2009, proces-verbal a cărui nerealitate a fost dovedită în cauză. Chiar dacă în cuprinsul ordonanței nr. 1/2014 s-a reținut că din perspectiva valorii construcțiilor nu pot fi ignorate mențiunile din procesul-verbal de recepție nr. x/2009, probatoriul administrat în cursul judecății, inclusiv constatările nemijlocite ale expertei cu prilejul inspecției în teren efectuate, infirmă mențiunile referitoare la stadiul lucrărilor executate până la data de 22.01.2009 și atestă faptul că până la acea dată fusese edificată doar casa de locuit în stadiul "la roșu" fără finisaje interioare sau exterioare, fără branșamente la utilități.

- neîntemeiate sunt și criticile potrivit cărora nu s-ar justifica deducerea din cheltuielile coșului zilnic efectuate în perioada analizată a contravalorii ajutoarelor acordate de părinți sub forma alimentelor.

- situația de fapt stabilită de prima instanță este în deplină concordanță cu probatoriul administrat în cauză și relevă faptul că pe ansamblul perioadei supusă verificării, totalul veniturilor realizate este de 420.835 RON, iar totalul cheltuielilor efectuate este de 404.291,64 RON justificând atât concluzia potrivit căreia s-a făcut dovada provenienței și caracterului licit al întregii averi dobândite, cât și soluția de închidere a dosarului, întemeiată pe art. 18 alin. (3) din Legea nr. 115/1996.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 05.10.2017, conform alin. (4) al aceluiași articol.

Prin încheierea din 01.02.2018, completul de filtru a admis recursul în principiu și a fixat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică, în condiții de contradictorialitate, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoare: Prin Ordonanța nr. 1 din 29 mai 2014, Comisia de cercetare a averilor din cadrul Curții de Apel Suceava a trimis cauza privind pe cercetații A. și B. spre soluționare Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 10

4

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 115/1996 republicată.

Prima instanță, pentru motivele prezentate pe scurt la punctul 2, a închis dosarul privind persoanele cercetate A. și B., cu referire la sesizarea formulată de petenta Agenția Națională de Integritate prin Raportul de evaluare nr. x/13.02.2014, intimat fiind și Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice.

În aceste condiții, Agenția Națională de Integritate și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava au formulat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Astfel, cu titlu prealabil, se impune a se observa că, în conformitate cu dispozițiile art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, având corespondență deplină în art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, "Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă".

Confiscarea, ca și exproprierea, reprezintă mai mult decât o limită a dreptului de proprietate privată, și anume chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului, iar față de această realitate teza a II-a a alin. (7) al art. 41 din Constituția României din anul 1991, respectiv teza a II-a a alin. (8) al art. 44 din Constituția României din anul 2003, completează forța garanției dreptului de proprietate privată cu un principiu, care poate fi socotit echivalentul prezumției de nevinovăție din dreptul penal sau al prezumției de bună-credință din dreptul civil, respectiv: caracterul licit al dobândirii se prezumă.

Se constată, în legătură cu norma constituțională mai sus evocată, că într-o jurisprudență constantă (în acest sens, Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 211 din 6 septembrie 1996, Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 13 mai 2003, Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 374 din 16 mai 2008, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 3 iunie 2011), pronunțată în exercitarea competenței sale de control a inițiativelor de revizuire a Constituției (art. 146 lit. a) teza a doua din Legea fundamentală), a legilor înainte de promulgare (art. 146 lit. a) teza întâi), precum și de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor (art. 146 lit. d), Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că: a) prezumția dobândirii licite a averii constituie una din garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate; b) această prezumție se întemeiază și pe principiul general potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând astfel, în ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită: c) în absența unei astfel de prezumții deținătorul unui bun ar fi supus unei insecurități continue întrucât ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmația ci deținătorului bunului; d) instituirea prin legea fundamentală a prezumției dobândirii licite a averii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter, astfel că în măsura în care partea interesată dovedește dobândirea unor bunuri, a unei părți sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acestor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condițiile legii.

Curtea Constituțională a statuat, de asemenea, pronunțându-se asupra unor inițiative de revizuire a textului art. 41 alin. (7) din Constituția României din anul 1991, respectiv art. 44 alin. (8) din Constituția României revizuită în anul 2003, care aveau ca finalitate eliminarea din legea fundamentală a prezumției caracterului licit al dobândirii averii (prin Deciziile nr. 85/2006, nr. 148/2003 și nr. 799/2011, mai sus menționate), asupra constituționalității dispozițiilor Legii pentru modificarea Legii nr. 115/1996 (prin Decizia nr. 453/2008), și asupra unor prevederi din Legea nr. 144/2007 (prin Decizia nr. 415/2010), că sunt neconstituționale acele prevederi prin care se urmărește răsturnarea sarcinii probei privind caracterul licit al averii, adică în sensul că averea unei persoane este prezumată ca fiind dobândită ilicit, până la dovada contrarie făcută de titularul ei, subliniindu-se că securitatea juridică a dreptului de proprietate asupra bunurilor ce alcătuiesc averea unei persoane este indisolubil legată de prezumția dobândirii licite a averii și că de aceea înlăturarea acestei prezumții are semnificația suprimării unei garanții constituționale a dreptului de proprietate.

Rezultă, incontestabil, din cele mai sus relevate, că prezumția instituită de Constituție în strânsă legătură cu garanțiile privind dreptul de proprietate privată încetează să funcționeze exclusiv în condițiile legii, adică numai atunci când există dovezi certe că unele dintre bunurile ori valorile aparținând persoanelor ocrotite nu au fost dobândite în mod licit.

Prezumția dobândirii licite a averii - care, ca orice prezumție, constituie un mijloc de probă - este o prezumție legală relativă, putând fi combătută prin dovada contrară. Ea are ca efect numai o intervertire a rolului părților în ceea ce privește sarcina probei, astfel că instituirea prin textul constituțional de referință a acestei prezumții nu împiedică, de plano, confiscarea averii ilicit dobândită.

Prin urmare, legiuitorul nu poate adopta o reglementare prin care să răstoarne sarcina probei în această materie, deoarece o astfel de reglementare ar fi neconstituțională, însă poate reglementa sistemul probator astfel încât să permită părților interesate să propună probe care să contrazică prezumția instituită de textul constituțional.

În cauza de față, Înalta Curte constată că ambele recurente au invocat același motiv de casare, au formulat critici doar cu privire la modul de interpretare al probatoriilor, fără a indica o dispoziție legală ce a fost încălcată și au supus analizei aceleași aspecte vizând procesul-verbal de recepție nr. x/22.01.2009 și contravaloarea alimentelor pe care persoanele cercetate le-au primit de la părinți, motiv pentru care recursurile vor fi analizate împreună.

Prin procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/22.01.2009 s-a arătat că lucrările executate sunt în concordanță cu autorizația de construcție nr. x/1.11.2006, fără însă a se detalia cu privire la stadiul efectiv al lucrărilor și fără a se menționa dacă există imobile nerealizate. Se constată că acest proces-verbal a fost întocmit de un singur inspector de la primăria Scheia asistat de cei doi intimați A. și B. .

Autorizația de construire nr. x/1.11.2006 eliberată de Primăria comunei Scheia prevedea executarea lucrărilor de construcție pentru locuință D+P+M, garaj+ magazie, foișor din lemn, bazin vidanjabil și împrejmuire teren .

Intimatul a explicat că întocmirea procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor a fost determinată de faptul că în luna octombrie 2008 a expirat valabilitatea autorizației de construcție, iar singura modalitate în care se putea evita întocmirea documentației pentru o nouă autorizație era recepția lucrărilor autorizate, fapt mult mai puțin costisitor decât refacerea documentației pentru o nouă autorizație.

Această susținere, în mod corect a fost reținută de prima instanță ca fiind situația reală, întrucât materialul probator administrat fundamentează această teză, respectiv: autorizația de construire nr. x/1.11.2006 avea valabilitate până la 01.11.2008; martora C., proiectantul construcției, a arătat că în perioada 2006-2008, respectiv până la încheierea procesului-verbal de recepție a fost edificată doar construcția casei de locuit în stadiul de "construcție la roșu", fără finisaje, fără utilități și fără anexe; experta D. a precizat că la data inspecției în teren a identificat casa de locuit și foișorul, arătând că nu există anexa cu destinație de garaj și magazie, că bazinul vidanjabil există dar a fost construit în anul 2011 și că împrejmuirea existentă în prezent nu este finalizată.

Acestui probatoriu care se coroborează i se adaugă contractul de furnizare a energiei electrice și contractul privind furnizarea serviciilor de cablu și telefonie încheiate abia în anul 2011.

În aceste condiții, constatările din procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/22.01.2009 au fost infirmate de constatările expertului la fața locului.

Cu privire la ajutorul material acordat de părinți, recurenții susțin că aceștia nu puteau să ofere intimaților produse alimentare de origine animalieră în lipsa unui certificat de producător. Or, este de notorietate faptul că în țara noastră persoanele care locuiesc în mediul rural cresc, de regulă, animale și oferă copiilor lor produsele rezultate de la acestea chiar în lipsa unui certificat de producător, autorizație necesară doar pentru vânzarea în piață.

În cauza de față, părinții intimatului figurau în perioada de referință cu 10 ha teren agricol, cu tractor și utilaje agricole, deținând animale și păsări .

Întrucât a rezultat din probele administrate faptul că în perioada în discuție necesarul de alimente a fost asigurat de părinți, în mod justificat prima instanță a scăzut din cheltuielile ce reprezintă valoarea anuală a coșului zilnic contravaloarea ajutorului primit de la părinți.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 177 din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava și Agenția Națională de Integritate împotriva sentinței nr. 177 din 22 septembrie 2015 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2018.