ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2173/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. x/2017, astfel cum a fost modificată la data de 12 septembrie 2017, reclamanta A. S.R.L. prin împuternicit Societatea B. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Administrația Fondului pentru Mediu, obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 3.869 RON achitată cu titlu de taxă privind timbrul de mediu, sumă ce va fi reactualizată cu rata dobânzii legale, calculată de la data plății până la data restituirii sumei.

2.1. Hotărârea Tribunalului Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 1999 din 10 octombrie 2017, Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale, invocată de pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice prin întâmpinare.

A declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această soluție Tribunalul Dâmbovița a reținut, în esență, că, în raport de obiectul cauzei - refuz soluționare cerere restituire taxă, asimilat unui act administrativ, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Reținând că atât reclamanta, cât și autoritatea pârâtă care a încasat taxa de mediu - Direcția Generală a Marilor Contribuabili au sediul în municipiului București, Tribunalul Dâmbovița a apreciat că instanța competentă teritorial să soluționeze litigiul este Tribunalul București.

2.2. Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal

Prin sentința nr. 333 din 22 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița.

A constatat ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Dâmbovița și Tribunalul București și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea conflictului.

A reținut Tribunalul București că în speța de față, primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața Tribunalului Dâmbovița, a fost la data de 12.09.2017, termen la care s-a modificat cererea de chemare în judecată, prin lărgirea cadrului procesual cu o pârâtă, în raport de care s-a determinat competența teritorială.

Tribunalul București a apreciat că la data la care Tribunalul Dâmbovița a dispus asupra excepției necompetenței teritoriale, cauza se afla la al doilea termen de judecată, fiind depășit momentul până la care instanța învestită putea să statueze cu privire la necompetența sa teritorială.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Mai înainte de a expune considerentele avute în vedere în soluționarea prezentului conflict negativ de competență, Înalta Curte constată că Tribunalul București învestit cu soluționarea cauzei prin declinarea competenței teritoriale de către Tribunalul Dâmbovița, și-a verificat și analizat competența de soluționare a cauzei, exclusiv din perspectivă procedurală, prin raportare la dispozițiile art. 130 din C. proc. civ., republicat, apreciind că, de lege lata, declinarea competenței ulterior primului termen de judecată nu mai este cu putință, fiind depășit termenul procedural de invocare a necompetenței, astfel că instanța inițial învestită rămâne competentă să judece litigiul.

Așadar, Tribunalul București a acționat, în fapt, ca o instanță de control judiciar și nu potrivit dispozițiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, care reglementează modalitatea în care instanța de judecată este obligată să își verifice și să stabilească competența de soluționare a cauzei prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și calitatea părților.

Cu toate acestea, Înalta Curte, constatând că soluțiile dispuse de cele două instanțe reprezintă declinări reciproce de competență în soluționarea pricinii, apreciază că este întrunită ipoteza textului prevăzut de art. 133 alin. (2) din C. proc. civ., republicat și, în consecință, va proceda la pronunțarea regulatorului de competență.

Obiectul acțiunii judiciare al reclamantei îl constituie refuzul pârâtelor de a soluționa cererea reclamantei privind restituirea sumei de 3.869 RON achitată cu titlu de taxă privind timbrul de mediu, stabilită potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/2013 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Deși reclamanta a înțeles să cheme în judecată, în calitate de pârâți și organele fiscale constituite la nivel local, care prin întâmpinări au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, din actele dosarului rezultă că Decizia privind stabilirea sumei privind timbrul de mediu a fost emisă de Direcția Generală a Marilor Contribuabili, care are calitatea de pârâtă în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 reclamanta are dreptul de a opta între instanța în circumscripția căreia își are sediul și instanța în circumscripția căreia își are sediul autoritatea pârâtă.

În aceste context, relevant pentru stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze prezentul litigiu, este locul unde își au sediul părțile litigante.

Or, reclamanta A. S.R.L. are sediul pe raza Municipiului București, neavând relevanță faptul că pentru recuperarea creanței a împuternicit o altă societate comercială, care are sediul pe raza județului Dâmbovița, aceasta din urmă acționând ca simplu mandatar al reclamantei.

Pe de altă parte, autoritățile pârâte care au avut competența legală să emită acte administrative sau să ia măsuri în materia colectării taxei privind timbrul de mediu sunt Administrația Fondului pentru Mediu și Direcția Generală a Marilor Contribuabili, instituții care, de asemenea, au sediul în municipiul București.

Prin urmare, învestirea Tribunalului Dâmbovița de către reclamantă cu prezenta acțiune nu poate să lege această instanță, deoarece, chiar dacă art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 stabilește o competență teritorială alternativă, limitează alegerea reclamantului la a sesiza fie instanța de la domiciliul/sediul său, fie de la sediul autorității pârâte.

În speță, atât reclamanta, cât și autoritățile pârâte față de care s-a născut raportul juridic dedus judecății au sediile pe raza municipiului București, astfel încât, competentă material și teritorial este secția de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București.

Pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. IFN SC prin împuternicit Societatea B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Administrația Fondului pentru Mediu în favoarea Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2018.