ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 641 din 13 iunie 2018 pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș s-au dispus următoarele:

În temeiul art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la pedeapsa de 2 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj, prev. de art. 207 alin. (1), (2), (3) C. pen.

În temeiul art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, pe o perioadă de 4 ani, care se execută potrivit art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen., după executarea pedepsei închisorii.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., s-.a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen., respectiv dreptul de a fi ales în autorități publice sau în orice alte funcții publice și dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, care se va executa conform art. 65 alin. (3) C. pen.

În temeiul art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere și s-a stabilit un termen de supraveghere de 4 (patru) ani, conform dispozițiilor art. 92 C. pen.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen., a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Mureș, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În temeiul art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligația de a frecventa unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., s-a dispus ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității în cadrul Primăriei mun. Târgu Mureș, jud. Mureș sau în cadrul Primăriei com. Corunca, jud. Mureș pe o perioadă de 90 de zile.

În temeiul art. 94 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 93 alin. (1) lit. c) - e) se comunică Serviciului de probațiune de pe lângă Tribunalul Mureș.

În temeiul art. 96 alin. (1) și (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului că, în cazul în care nu respectă, cu rea-credință, măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse sau stabilite de lege sau în cazul în care, pe parcursul termenului de supraveghere, săvârșește o nouă infracțiune, descoperită până la împlinirea termenului și pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii, chiar după expirarea acestui termen, instanța revocă suspendarea și dispune executarea pedepsei.

S-a constatat că pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii este suspendată și executarea pedepselor accesorii, raportat la dispozițiile art. 65 alin. (3) C. pen., iar conform art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., executarea pedepsei complementare începe de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 274 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat (500 RON pentru faza de urmărire penală și 1000 RON pentru faza de cameră preliminară și judecată).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A., solicitând achitarea sa, întrucât infracțiunea de care este acuzat nu este dovedită.

Prin Decizia penală nr. 288/A din data de 07.06.2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 641 din 13 iunie 2018, pronunțată de Judecătoria Târgu Mureș, în Dosarul nr. x/2017, menținând hotărârea atacată.

Împotriva deciziei din apel, a formulat recurs în casație inculpatul A., prin avocat, în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

În motivarea recursului în casație, recurentul inculpat a susținut că cele două hotărâri pronunțate în cauză sunt nelegale întrucât inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, fiind translatate elementele constitutive ale infracțiunii de amenințare în conținutul infracțiunii de șantaj.

Cu privire la latura obiectivă a infracțiunii pentru care a fost condamnat inculpatul, apărarea a arătat că din probele administrate în dosar nu rezultă că ar fi exercitat o acțiune de constrângere aptă să producă rezultatul socialmente periculos pentru persoana vătămată, astfel încât aceasta să aibă o conduită impusă de inculpat. Sub aspectul laturii subiective s-a arătat că infracțiunea de șantaj se comite numai cu intenție directă, calificată prin scop.

Apărarea inculpatului a mai susținut că în perioada de referință reținută de instanțe ca activitate infracțională desfășurată de inculpat (februarie-mai 2016), persoana vătămată B. nu avea calitatea de administrator special al C., administrator societar fiind în acea perioadă inculpatul A., ceea ce înseamnă că nu poate subzista infracțiunea de șantaj reținută în sarcina inculpatului.

Concluzionând, s-a menționat că "susținerea Curții de Apel Târgu Mureș conform căreia infracțiunea de șantaj se regăsește în modalitățile alternative de săvârșire a infracțiunii (mijloace de fapt care au îmbrăcat forma unor amenințări cu violențe psihice, cu comiterea unei fapte penale păgubitoare și cu provocarea unei greve ilegale), fără să fie reținută și demonstrată epuizarea resurselor morale ale părții vătămate în sensul acceptării unei conduite impusă de inculpat, nu are corespondent în realitatea juridică, instanța de control judiciar adăugând nepermis la lege prin calificarea unor fapte circumscrise infracțiunii de amenințare ca fiind acte de șantaj, infracțiunea de șantaj în modalitatea reținută de Curtea de apel Târgu Mureș nefiind prevăzută de legea penală."

Astfel, apărarea inculpatului a solicitat admiterea recursului în casație, casarea deciziei instanței de apel cu consecința achitării inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii de șantaj.

Prin încheierea din data de 04 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 288/A din data de 7 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și a trimis cauza în vederea judecării recursului în casație declarat de recurentul inculpat.

Examinând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar analizei motivelor invocate de către recurent, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază necesară expunerea unor considerații teoretice privind natura căii extraordinare de atac exercitată în prezenta cauză.

Potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate. Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu - zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Așadar, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Spre deosebire de reglementarea anterioară, când recursul a constituit o cale de atac ordinară, în noua reglementare, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, revenindu-se astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, pornindu-se de la teza potrivit cu care, în această cale de atac, nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac doar aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii.

Recursul în casație reprezintă, astfel, un mijloc de reparare a ilegalităților și nu are ca obiect rezolvarea unei acțiuni penale, ci desființarea sentințelor și deciziilor care sunt contrare legii.

În această procedură nu se judecă raportul juridic dedus judecății în fața primei instanțe ori în apel, ci se judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, în cazuri și condiții expres prevăzute de lege.

Recursul în casație nu poate fi introdus decât în cazul unor erori de drept, dintre acestea patru fiind cazuri întemeiate pe încălcări ale legii penale - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost grațiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal - și un singur caz având ca temei încălcări ale legii procesual penale - încălcarea dispozițiilor privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente.

În ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., acesta este incident în situația în care "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

În ceea ce privește latura subiectivă, aceasta nu poate face obiectul cenzurii în cadrul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind o teză distinctă prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a din C. proc. pen., care nu a fost preluată de legiuitor în conținutul prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și care, oricum, presupune analiza elementelor factuale ale cauzei și este dedusă în urma interpretării materialului probator, împrejurări care nu țin de legalitatea, ci de temeinicia hotărârii.

În raport de considerațiile teoretice expuse anterior, instanța de recurs în casație constată că recurentul inculpat a formulat critici referitoare atât la hotărârea primei instanțe, cât și la decizia instanței de apel ce exced analizei instanței de recurs în casație întrucât această cale de atac nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, Înalta Curte neputând să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Astfel, având în vedere criticile formulate, se constată că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de către recurent în susținerea cererii de recurs în casație.

În raport de situația de fapt reținută în cauză, se constată că fapta inculpatului A. care, în perioada februarie - martie a anului 2016 a constrâns persoana vătămată B. să demisioneze din funcția de administrator special al S.C. C. S.A., amenințându-l cu acte de violență fizică de o gravitate deosebită atât pe acesta cât și în legătură cu familia sa ori că va da în vileag presupuse fapte penale săvârșite de acesta, urmărind astfel să obțină în mod injust avantaje patrimoniale directe (dividende, salariu) ce ar decurge din administrarea S.C. C. S.A. pe care urmărea să o preia, dar și indirecte care urmau a fi obținute de S.C. D. S.R.L. (a cărei administrare și conducere era asigurată de mama și soția sa) prin menținerea în administrare a fostul E., actualmente F. printr-un contract de asociere în participațiune încheiat cu S.C. C. S.A., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, faptă prevăzută de art. 207 alin. (1), (2) și 3 C. pen.

Înalta Curte constată că apărarea, deși a plecat de la premisa că ne aflăm în cadrul unei căi extraordinare de atac ce presupune imposibilitatea analizării temeiniciei hotărârii recurate, a susținut că instanțele inferioare au făcut o greșită încadrare juridică a faptei pentru care a fost condamnat inculpatul (infracțiunea de amenințare fiind cea care trebuia reținută în cauză și nu infracțiunea de șantaj) și că, din toate probele administrate în dosarul cauzei, nu rezultă că inculpatul A. ar fi exercitat o acțiune de constrângere, aptă să producă rezultatul socialmente periculos pentru persoana vătămată B..

Or, susținerile recurentului inculpat referitoare atât la greșita încadrare juridică a faptei, cât și la pertinența probelor administrate de instanțele de fond și apel, nu pot fi supuse cenzurii pe calea recursului în casație.

În consecință, întrucât aspectele invocate în motivarea recursului în casație tind la o reapreciere a probatoriului și la constatarea unei neconcordanțe între situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel și probatoriul administrat în cauză, ceea ce excede cazului de casare invocat în cauză, instanța reamintește faptul că toate aceste aspecte privesc fondului cauzei și nu se poate face o reanaliză a probelor administrate cu ocazia recursului în casație, nu se poate verifica existența concordanței între situația de fapt reținută de către instanță și conținutul mijloacelor de probă și nu se poate avea în vedere o altă încadrare juridică a faptei decât cea reținută de instanța de apel, astfel cum solicită recurentul prin motivele de recurs în casație.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte, constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 288/A din data de 07 iunie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 288/A din data de 07 iunie 2019 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 noiembrie 2019.

Procesat de GGC - NN