ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4357/2010

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 august 2009,

reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul

Ministerului Internelor și Reformei Administrative (MIRA) a cerut restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel

mult 3 ani a pârâtei N.A.M. invocând, incidența art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că pârâta a fost expulzată de statul italian, prin

Decretul Prefecturii Provinciei Bari, la data de 17 iulie 2009 și că, prin

comportamentul de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, prin

decretul de expulzare s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe

teritoriul acestui stat.

Reclamantul a

susținut că măsura solicitată se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii

obiectivelor din planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați

în Italia, ca urmare a adoptării de către statul italian a noilor reglementări

ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a unor persoane.

Prin Sentința civilă

nr. 723/C din 2 octombrie 2009 Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins

cererea.

În motivarea

sentinței, instanța a reținut că pârâta a fost returnată de statul italian

motivat de faptul că aceasta a lucrat pe teritoriul Italiei ca bonă și ca

menajeră într-un hotel, însă în urma unei razii efectuate de poliția italiană a

fost judecată pentru aceste fapte și ulterior returnată în România.

Instanța a apreciat

că neîndeplinirea de către o persoană a condițiilor de intrare, ședere sau

circulație într-un alt stat nu justifică, în condițiile art. 27 din Directiva

2004/38/CE, limitarea dreptului său la liberă circulație de către statul român,

întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa interesului statului care l-a

expulzat. De asemenea, această împrejurare, ce constituie cauză a returnării

pârâtei din Italia nu este suficientă, prin ea însăși, pentru justificarea

luării măsurii solicitate de către instanța română care, în înfăptuirea actului

de justiție este ținută să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la

libera circulație prin raportare la ordinea juridică comunitară.

Prin Decizia civilă

nr. 3 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori,

familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamant.

În motivarea deciziei

instanța a reținut că pârâta a fost returnată în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu statul italian, acord ratificat prin H.G. nr. 825/1995.

Instanța a apreciat

că în acest caz sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 248/2005. Cu privire la art. 38, Curtea a reținut că măsura

dispusă de textul criticat se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute

de art. 35 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a

ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din

România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât și

extern. Instanța a mai reținut că Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004, nu

vine în contradicție cu Legea nr. 248/2005 pentru a aprecia asupra întâietății

acesteia. Această directivă nu îngrădește dreptul de intrare și de ședere al

cetățeanului român pe teritoriul altui stat, din UE, decât pentru motive ce țin

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

Solicitarea formulată

de reclamant, în condițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu poate fi primită

întrucât este contrară dispozițiilor art. 18 din Tratatul de înființare a

Comunităților Europene și, astfel cum a reținut și prima instanță, și

dispozițiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Instanța a dezvoltat

conduita acestor persoane care trebuie îndreptată, corectată, în sensul

respectării normelor care privesc dreptul de ședere pe teritoriul statelor

gazdă, și a concluzionat că măsura solicitată este disproporționată în raport

de conduita imputată pârâtei, cu mențiunea că nu s-a făcut dovada că, pe fond

măsura se impune.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursului reclamantul susține că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. d) din

H.G. nr. 1347/2007 (pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea

cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin

adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea

de pe teritoriu) coroborate cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr.

248/2005, are obligația de a înainta către instanța judecătorească competentă

dosarul întocmit cetățenilor expulzați din statul italian pentru ca aceasta să

pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării lor în statul care i-a

expulzat pe o perioadă determinată de timp.

Recurentul susține că

atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii

Provinciei Bari, justificat și de faptul că pârâta a avut un comportament

antisocial, ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa

demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității

publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu

conviețuirea civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public.

Recurentul reiterează

conținutul dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și art. 1 pct. 1

din Acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 și

apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migrației ilegale.

Analizând criticile

formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit

art. 38 lit. a) și b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații

a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la

liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o

perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată

dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel

stat și, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui

stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar

aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz relațiilor bilaterale

dintre România și acel stat.

Totodată, potrivit

art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 4 noiembrie 1997 pentru ratificarea

Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor

aflate în situație ilegală, semnat la București la 4 martie 1997, fiecare parte

contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți

contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește

condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru

șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau

este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate.

Dispozițiile din

actele normative menționate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la care

România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanțele de fond

în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE

(potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de

ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de

cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate

publică) și au statuat că reglementarea internă este restrictivă și vine în

conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2

alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Potrivit

dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță

publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație

este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se

întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie

o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în

sine luarea unor asemenea măsuri.

Referitor la conduita

pârâtei, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea

condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele

dispozițiilor comunitare (cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar

fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor

fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au

statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță

publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei

persoane și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de

prevenție generală (nefiind dovedit faptul unei condamnări penale pentru

infracțiunea imputată) sau de stopare a fenomenului migrației ilegale, pentru

că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai

intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri, este

de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe

care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii

recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanțele de fond au făcut o greșită

apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței, care, în opinia sa, justificau

restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulație în raport de dispozițiile

legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor -

Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva

Deciziei civile nr. 3 din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția

civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 septembrie 2010.

Procesat

de GGC - NN