ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4357/2010

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 7 august 2009, reclamantul Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Internelor și Reformei Administrative (MIRA) a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei N.A.M. invocând, incidența art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că pârâta a fost expulzată de statul italian, prin Decretul Prefecturii Provinciei Bari, la data de 17 iulie 2009 și că, prin comportamentul de care a dat dovadă pe perioada șederii în Italia, prin decretul de expulzare s-a dispus măsura interzicerii de a se mai afla pe teritoriul acestui stat.

Reclamantul a susținut că măsura solicitată se impune a fi dispusă în vederea îndeplinirii obiectivelor din planul de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a adoptării de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriul său a unor persoane. Prin Sentința civilă nr. 723/C din 2 octombrie 2009 Tribunalul Neamț, secția civilă, a respins cererea. În motivarea sentinței, instanța a reținut că pârâta a fost returnată de statul italian motivat de faptul că aceasta a lucrat pe teritoriul Italiei ca bonă și ca menajeră într-un hotel, însă în urma unei razii efectuate de poliția italiană a fost judecată pentru aceste fapte și ulterior returnată în România.

Instanța a apreciat că neîndeplinirea de către o persoană a condițiilor de intrare, ședere sau circulație într-un alt stat nu justifică, în condițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE, limitarea dreptului său la liberă circulație de către statul român, întrucât o asemenea conduită, în sine, nu constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa interesului statului care l-a expulzat. De asemenea, această împrejurare, ce constituie cauză a returnării pârâtei din Italia nu este suficientă, prin ea însăși, pentru justificarea luării măsurii solicitate de către instanța română care, în înfăptuirea actului de justiție este ținută să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație prin raportare la ordinea juridică comunitară.

Prin Decizia civilă nr. 3 din 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. În motivarea deciziei instanța a reținut că pârâta a fost returnată în baza acordului de readmisie încheiat de România cu statul italian, acord ratificat prin H.G. nr. 825/1995. Instanța a apreciat că în acest caz sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005. Cu privire la art. 38, Curtea a reținut că măsura dispusă de textul criticat se circumscrie situațiilor expres și limitativ prevăzute de art. 35 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern cât și extern.

Instanța a mai reținut că Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004, nu vine în contradicție cu Legea nr. 248/2005 pentru a aprecia asupra întâietății acesteia. Această directivă nu îngrădește dreptul de intrare și de ședere al cetățeanului român pe teritoriul altui stat, din UE, decât pentru motive ce țin de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Solicitarea formulată de reclamant, în condițiile art. 38 din Legea nr. 248/2005, nu poate fi primită întrucât este contrară dispozițiilor art. 18 din Tratatul de înființare a Comunităților Europene și, astfel cum a reținut și prima instanță, și dispozițiilor art. 27 din Directiva 2004/38/CE.

Instanța a dezvoltat conduita acestor persoane care trebuie îndreptată, corectată, în sensul respectării normelor care privesc dreptul de ședere pe teritoriul statelor gazdă, și a concluzionat că măsura solicitată este disproporționată în raport de conduita imputată pârâtei, cu mențiunea că nu s-a făcut dovada că, pe fond măsura se impune. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamantul susține că, potrivit dispozițiilor art. 2 lit. d) din H.G.

nr. 1347/2007 (pentru aprobarea Planului de măsuri privind sprijinirea cetățenilor români aflați în Italia, ca urmare a situației create prin adoptarea de către statul italian a noilor reglementări ce vizează îndepărtarea de pe teritoriu) coroborate cu dispozițiile art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005, are obligația de a înainta către instanța judecătorească competentă dosarul întocmit cetățenilor expulzați din statul italian pentru ca aceasta să pronunțe o decizie vizând interzicerea deplasării lor în statul care i-a expulzat pe o perioadă determinată de timp.

Recurentul susține că atâta timp cât expulzarea s-a dispus, potrivit Decretului Prefecturii Provinciei Bari, justificat și de faptul că pârâta a avut un comportament antisocial, ce constituie o amenințare concretă, efectivă și gravă la adresa demnității umane, a drepturilor fundamentale ale persoanei și a integrității publice, făcând ca permanența sa pe teritoriul Italiei să fie incompatibilă cu conviețuirea civilizată și în siguranță, fiind considerat un pericol public. Recurentul reiterează conținutul dispozițiilor art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE și art. 1 pct. 1 din Acordul încheiat de cele două state, ratificat prin Legea nr. 173/1997 și apreciază că măsura se justifica în scopul stopării migrației ilegale.

Analizând criticile formulate, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 38 lit. a) și b) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat și, respectiv, cu privire la persoana a cărei prezență pe teritoriul unui stat, prin activitatea pe care o desfășoară sau ar urma să o desfășoare, ar aduce atingere gravă intereselor României sau, după caz relațiilor bilaterale dintre România și acel stat.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 173 din 4 noiembrie 1997 pentru ratificarea Acordului dintre România și Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, semnat la București la 4 martie 1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți contractante și fără alte formalități, oricare persoană care nu îndeplinește condițiile necesare pentru intrare sau nu mai întrunește cerințele pentru șederea pe teritoriul părții contractante solicitante, dacă s-a stabilit sau este prezumat că aceasta este cetățean al părții contractante solicitate.

Dispozițiile din actele normative menționate, adoptate anterior datei de 1 ianuarie 2007 la care România a aderat la Uniunea Europeană, au fost analizate de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică) și au statuat că reglementarea internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății, condamnările penale anterioare neputând justifica în sine luarea unor asemenea măsuri. Referitor la conduita pârâtei, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu satisface exigențele dispozițiilor comunitare (cu care vin în conflict dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005) iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că aceasta ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au statuat în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, nu pot fi reținute doar pe considerațiuni de prevenție generală (nefiind dovedit faptul unei condamnări penale pentru infracțiunea imputată) sau de stopare a fenomenului migrației ilegale, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a invocat, fără a argumenta, că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere a circumstanțelor de fapt ale speței, care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulație în raport de dispozițiile legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare. Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecății ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date împotriva Deciziei civile nr. 3 din 20 ianuarie 2010 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 septembrie 2010. Procesat de GGC - NN