ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4353/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1657 din 2 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 15996/55/2011 a fost respinsă acțiunea civilă în despăgubiri formulată de reclamantul C.M. împotriva pârâților Municipiul Arad prin Primar și Statul român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 8 decembrie 2011, în urma declinării competenței de soluționare prin sentința civilă nr. 11355 din 10 noiembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Arad, reclamantul C.M. în contradictoriu cu pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 650.740 RON, din care suma de 4.240 RON reprezentând daune materiale și 646.500 RON reprezentând daune morale, cu obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată.

În esență, în motivarea cererii a arătat că la data de 17 aprilie 2011 se afla pe terenul de fotbal situat în Arad, strada F.F., împreună cu alți colegi de lucru, pentru a juca un meci de fotbal. La un moment dat, în timpul jocului, s-a prins cu mâinile de bara superioară a uneia din porțile de fotbal, moment în care aceasta s-a înclinat și a căzut cu toată greutatea peste el, prinzându-i capul sub bara superioară transversală și strivindu-i cutia craniană. Incidentul s-a produs din cauza faptului că poarta de fotbal amplasată pe terenul din zona F.F. de cei care au executat lucrările de amenajare nu era fixată în nici un fel în sol, iar centrul de greutate al acesteia nu era suficient de jos pentru a împiedica o răsturnare a acesteia.

Terenul pe care este amplasat terenul de fotbal este înscris în CF nr. X1 Arad, având nr. top.Y1; Y2; Y3; Y4 iar proprietar este Statul român. În urma acestui nefericit incident a fost dus de urgență la spital, leziunile produse constând în traumatism cranio-cerebral grav, fractură bază craniu, traumatism glob ocular și o perioadă considerabilă de timp a stat în comă din totalul zilelor de spitalizare, perioadă în care nu a dat dovadă de evoluție și chiar viața sa a fost sub semnul întrebării și chiar și în prezent resimte din plin consecințele, respectiv și-a pierdut complet vederea la unul din ochi, iar cu celălalt vede foarte slab; este, în prezent, în situația de a nu mai putea munci, de a nu mai putea avea o viață socială normală și chiar de a nu mai putea umbla neînsoțit pe stradă.

Pe lângă prejudiciile de ordin material însă, reclamantul a invocat existența unui prejudiciu mult mai mare, cel de ordin moral întrucât a suferit un adevărat șoc din cauza faptului că la o vârstă atât de fragedă, dintr-un om sănătos și puternic, practic a devenit inapt pentru orice fel de activitate. Repercursiunile acestui accident le resimte pe toate planurile vieții sale: viața socială, activități cotidiene de la cele mai banale, nevoia de asistență aproape permanentă, trauma psihică, suferința cauzată de handicapul fizic vizibil, cu acutizarea lipsei de încredere în sine, ca bărbat. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1000 alin. (1) C. civ. raportat la prevederile art. 6 C. civ., art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, art. 112 C. proc.

civ. Prin precizarea de acțiune depusă la dosar la 9 ianuarie 2012, reclamantul a arătat că înțelege să cheme în judecată în calitate depărat și pe Municipiul Arad reprezentat prin Primar. Pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice Arad, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, a depus întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive. Pârâtul Municipiul Arad, reprezentat prin Primar, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, invocând pe cale de excepție lipsa calității procesuale pasive. Pe baza probatoriilor administrate, prima instanță a stabilit că la data de 17 aprilie 2011, aflându-se pe o platformă betonată situată în Arad, str. F.F., intitulată de reclamant „teren de fotbal”, acesta a suferit un accident cauzat de căderea uneia dintre porțile de fotbal.

În acest incident, reclamantul a fost lovit în zona capului, fapt ce a determinat producerea mai multor traumatisme și fracturi la nivelul feței. Analizând cu precădere excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de către cei doi pârâți, instanța a avut în vedere că, potrivit art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute în anexă, precum și din alte bunuri de interes local. În anexă se arată că domeniul public local al municipiilor este alcătuit, printre altele, din străzi și zone de agrement, iar în inventarul bunurilor ce aparțin domeniului public al Municipiului Arad, se regăsesc, printre altele, străzi platforme betonate, trotuare, stații tramvai, spații verzi, terenuri dejoacă.

Cum platforma betonată în litigiu nu prezintă caracteristicile bunurilor declarate ca fiind de interes public național, prima instanță a stabilit că aceasta constituie un bun de interes public local, astfel că s-a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 12 alin. (5) din actul normativ menționat, care îi conferă calitatea procesuală pasivă Municipiului Arad. Cu referire la fapta ilicită dedusă judecății s-a reținut că, aceasta constă în nerespectarea unor minime condiții de siguranță a celor cărora le era destinat terenul de joc și darea sa în libera și neîngrădita folosință a cetățenilor, în lipsa unui eventual protocol de utilizare prin care să se avertizeze asupra potențialului de accidentare.

Pârâtul a depus la dosar trei adrese emise de Serviciul Construcții Urbanism, de Direcția Patrimoniu și de Direcția Tehnică, Serviciu Edilitar din cadrul Primăriei Municipiului Arad. Prima dintre ele relevă că pentru terenul în litigiu Primarul Municipiului Arad nu a eliberat autorizație de construire pentru amenajare teren de fotbal; a doua precizează că terenul identificat în CF nr. X1 nu se află în administrarea Serviciului baze sportive din cadrul Direcției Patrimoniu al Primăriei Municipiului Arad, iar a treia menționează că, pe terenul în cauză, Direcția Tehnică nu a construit/amenajat nici un teren de fotbal și, în consecință, nici nu îl administrează.

Reclamantul nu a făcut nici o dovadă contrară acestor probatorii; respectiv că vreun serviciu din cadrul instituției pârâte ar fi amenajat acel teren în vederea desfășurări activităților sportive, însă, chiar și în prezența unor asemenea probe, instanța a apreciat nu s-ar fi putut antrena răspunderea civilă delictuală a pârâtului pe tărâmul dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. întrucât, potrivit jurisprudenței, pentru reținerea acestui temei, era necesar să rezulte că lucrul a fost folosit conform destinației sale. Sub acest aspect, s-a precizat că poarta de fotbal reprezintă un cadru metalic ce delimitează un spațiu ocupat de o persoană care încearcă să evite pătrunderea mingii în acest spațiu.

Or, agățându-se cu mâinile de bara transversală a porții, reclamantul a determinat dezechilibrarea și căderea acesteia, rezultând că partea a folosit-o ca pe o bară de gimnastică, element care, prin structura și fixarea sa de sol, permite o mișcare de suspendare și balans. O poartă de fotbal nu permite o asemenea mișcare, iar folosirea sa neadecvată, așa cum s-a întâmplat în speță, poate cauza incidente majore. Pentru aceste motive, prima instanța a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile necesare pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Apelul, declarat de reclamant împotriva acestei sentințe, a fost admis prin decizia civilă nr. 6 din 23 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, cu consecința schimbării în parte a hotărârii de primă instanță, prin admiterea în parte a cererii de chemare în judecată și obligarea pârâtului Municipiul Arad, prin primar, la plata către reclamant a sumei de 350.000 RON, cu titlu de daune morale, și a sumei de 4.240 RON, cu titlu de daune materiale. Prin aceeași decizie au fost păstrate în rest dispozițiile sentinței apelate și a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Arad, prin primar, împotriva aceleiași hotărâri.

Pentru a se pronunța în acest sens, s-a arătat de către instanța de apel că la termenul de judecată din 31 octombrie 2012, i-a pus în vedere apelantului-pârât să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 5.309,20 RON și 5 RON timbru judiciar, solicitare față de care apelantul în cauză a formulat cerere de reexaminare în baza art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, care însă a fost respinsă prin încheierea din 19 decembrie 2012. În continuare, apelantul-pârât nu a înțeles să achite taxele de timbru datorate, motiv pentru care s-a făcut aplicare în cauză prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 alin. (2) din O.G. nr. 32/1995, anulându-se apelul acestei părți ca netimbrat.

Întrucât reținerea, în primă instanță, a calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local al Municipiului Arad a fost criticată pe calea apelului acestuia, ce nu a fost timbrat, instanța nu s-a mai considerat ținută de examinarea criticilor sale vizând nelegalitatea sentinței apelate, sub acest aspect. Aceeași problemă de drept, a lipsei calității sale procesuale pasive, a fost invocată de apelantul-pârât și pe calea întâmpinării la apelul formulat de reclamant, însă instanța de apel nu a răspuns nici pe această cale apărărilor formulate, considerându-se că examinarea lor, în condițiile în care au fost formulate și pe calea apelului, ar echivala cu eludarea dispozițiilor legale referitoare la timbrare și la sancțiunea pentru neachitarea taxelor de timbru, ce a fost aplicată apelantului-pârât prin decizia de apel.

În consecință, s-a arătat că va fi reținută în cauză calitatea procesuală pasivă a pârâtului Municipiul Arad prin Primar, respectiv calitatea sa de proprietar al terenului pe care este amenajat terenul de fotbal unde s-a produs accidentarea reclamantului. În cauză nu a fost contestată existența acestei amenajări, ci pârâtul Municipiul Arad prin Primar, invocând inexistența vreunei autorizații de funcționare pentru terenul de fotbal, a arătat că nu este ținut să răspundă pentru prejudiciul suferit de reclamant. Câtă vreme „lucrul”, la care se referă norma legală, este poarta de fotbal care a căzut peste reclamant, respectiv un mobil ce nu este incorporat în mod permanent și durabil în sol (terenului putându-i fi dată și altă destinație decât cea de teren de fotbal), instanța de apel a reținut incidența în cauză a art. 1000 alin. (1) C. civ.

De asemenea, instanța de apel a înlăturat argumentele pentru care prima instanță a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului Municipiul Arad. Astfel, a arătat că pârâtul are paza juridică a imobilului pe care terenul de fotbal a fost amenajat (inclusiv prin amplasarea porților) și el are atât puterea de drept cât și pe cea de fapt asupra imobilului, în litigiu neinvocându-se și nefiind făcută dovada împrejurării că puterea de fapt ar fi fost transmisă altei persoane. În situația răspunderii pentru fapta lucrului, răspunderea este una obiectivă, independentă de vina celui ce exercită paza juridică (în sensul celor mai sus arătate), astfel că paznicul nu poate invoca lipsa culpei sale în producerea faptului prejudiciabil pentru a fi exonerat de răspundere ci fapta victimei, a unui terț pentru care nu este ținut să răspundă ori cazul de forță majoră.

Municipiul Arad nu a făcut dovada intervenirii, în producerea faptului, a vreunui terț pentru care nu este responsabil și nici a vreunui caz de forță majoră. Nici folosirea porții de fotbal (respectiv bara transversală a acesteia) ca pe o bară de gimnastică, așadar inadecvat destinației, de către reclamant, nu a fost considerat un argument de reținut, așa cum a procedat tribunalul. Starea de fapt a speței a fost alta, din conținutul referatului de propunere de neînceperea urmăririi penale și a declarației martorului T.C., proba contrară nefiind solicitată și nici făcută de pârât, rezultând că evenimentul s-a produs în timpul desfășurării unui meci de fotbal, gestul reclamantului de a se prinde cu mâinile de bara porții de fotbal fiind unul firesc și des întâlnit în asemenea situații.

Reclamantul nu a efectuat, deci, mișcări de gimnastică pentru a se încălzi și nici într-un moment de întrerupere a meciului ci, încercând să lovească mingea cu capul pentru a o introduce în poarta adversă, s-a agățat de baza transversală. Or, un asemenea gest nu este de natură a înlătura răspunderea pârâtului, gestul neavând sub nicio formă caracteristicile unei veritabile forțe majore, apte de a exonera de răspundere paznicul juridic al lucrului. S-a apreciat, în consecință, că sunt întrunite toate condițiile antrenării răspunderii pârâtului Municipiul Arad în baza dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C. civ. În estimarea prejudiciului suferit de către reclamant, s-a reținut dovedirea costurilor medicale pentru vindecare prin înscrisurile depuse la dosar, cheltuielile suportate pe perioada spitalizării și ulterior, pentru realizarea unui anume echilibru fiziologic, ridicându-se la 4.240 RON.

În ceea ce privește pierderea totală a capacității de muncă s-a reținut, pe de o parte, că reclamantul nu a indicat vreun cuantum al prejudiciului astfel suferit și nici criterii concrete pentru determinarea prejudiciului material; pe de altă parte, dovada pierderii totale a capacității de muncă urmare a accidentului nu a fost făcută prin prezentarea de înscrisuri emanând de la instituții abilitate și, mai mult, reclamantul a anexat cererii de ajutor public judiciar înscrisuri din care rezultă că este, ulterior producerii faptei, angajat, realizând venituri lunare. Din acest motiv s-a considerat că nu a fost dovedit prejudiciul invocat de reclamant cu acest titlu.

În ceea ce privește prejudiciul de ordin moral, acesta a fost apreciat ca evident, din probele administrate în fond și apel rezultând că reclamantul a suferit multiple traumatisme fizice cu precădere la nivelul capului și al feței; viața fiindu-i pusă în pericol, a fost necesar transportul său cu elicopterul la un spital din București, unde a fost operat, ochiul stâng fiind eviscerat și înlocuit cu proteză oculară. Urmare a accidentului, reclamantul a rămas traumatizat emoțional, fiindu-i recomandată psihoterapie pe perioadă nedeterminată. A fost avut în vedere și faptul că reclamantul a suportat dureri fizice și suferințe psihice prin producerea faptei, dovada suportării prejudiciului nepatrimonial fiind făcută în cauză.

Cum acest prejudiciu este rezultatul faptei lucrului pentru care pârâtul era ținut să răspundă, este de necontestat existența legăturii de cauzalitate, între faptă și prejudiciu, condiție de angajare a răspunderii civile delictuale. Urmare a accidentului, reclamantul și-a văzut viața pusă în pericol, a fost spitalizat pe o perioadă însemnată de timp, a rămas desfigurat (inclusiv prin pierderea ochiului și deformarea oaselor feței), consecințe care, la vârsta reclamantului, 28 ani, sunt de natură a produce traume cu efecte pe termen lung asupra vieții acestuia, suferirea unui prejudiciu de agrement și estetic fiind de necontestat.

Nu poate fi ignorată nici dificultatea reclamantului de a se integra în viața socială, relațiile sale cu cei din jur fiind afectate, conform declarațiilor martorilor audiați în cauză și raportului de evoluare psihologică . Luându-se în considerare toate aceste elemente, s-a apreciat că suma de 350.000 RON reprezintă o reparație echitabilă și rezonabilă a prejudiciului moral suferit de reclamant. Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs apelantul-pârât Municipiul Arad, prin primar, prin care a solicitat și suspendarea executării hotărârii atacate, în condițiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ. Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului declarat, recurentul a susținut următoarele critici de recurs: - Decizia atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor legale și cu necercetarea argumentelor prin care recurentul a susținut în fața instanței de apel faptul nedatorării taxei judiciare de timbru. Dezvoltând această critică, recurentul a reamintit argumentele pentru care, în opinia sa, în cauza de față, consideră că nu datora nici un fel de taxă judiciară de timbru în exercitarea apelului împotriva hotărârii de primă instanță. Aceste argumente se sprijină pe prevederile art. 295 alin. (11) lit. c) C. fisc.

(Legea nr. 571/2003, actualizată), potrivit cu care „constituie venit la bugetul local sumele provenite din (...) taxele de timbru prevăzute de lege” și pe cele ale art. 19 din Legea nr. 146/1997, actualizată, care stabilesc faptul că „taxele judiciare de timbru (...) se plătesc în numerar, prin virament sau în sistem on-line, în contul bugetului local al unității administrativ teritoriale în a cărei rază îți are domiciliul sau, după caz, sediul fiscal debitorul”. Văzând și conținutul art. 1154 C. civ., recurentul consideră că obligația sa de plată a taxei de timbru s-a stins de drept prin confuziune, Municipiul Arad întrunind, prin efectul acestor dispoziții legale, atât calitatea de creditor, cât și cea debitor.

Un alt argument al nedatorării taxei judiciare de timbru este dat de prevederile art. 17 din Legea nr. 146/1997, potrivit cărora „sunt scutite de taxa judiciară de timbru cererile și acțiunile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, (...), precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice.” În aceste condiții, obligarea apelantului, de către instanța de apel, la plata taxei judiciare și a timbrului judiciar, precum și respingerea cererii de reexaminare a cuantumului taxei judiciare de timbru, pronunțată prin încheierea de ședință din 19 decembrie 2012, sunt nelegale, după cum nelegală apare ca fiind și soluția adoptată pe cale de consecință, a anulării apelului ca netimbrat.

- Decizia atacată este nelegală nu doar prin soluția pe care o conține, ci și întrucât aceasta a fost pronunțată fără cercetarea motivelor care au stat la baza apărării apelantului-pârât, în condițiile în care, prin întâmpinarea depusă la apelul reclamantului, s-au formulat atât apărări de fond, cât și excepții care nu au fost analizate de către instanță în soluționarea apelului. Recurentul a mai precizat că acest motiv de recurs se înscrie în limitele prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Dezvoltând această critică, recurentul a susținut că în mod greșit a fost adoptată soluția de angajare a răspunderii sale civile delictuale, în condițiile în care acesta nu justifica în speță calitatea procesuală pasivă, deoarece proprietarul terenului, astfel cum figurează înscris în CF, este Statul român și nu Municipiul Arad.

Terenul pe care a avut loc evenimentul nu era unul „amenajat” drept teren de fotbal și aparține domeniului public al statului întrucât, conform procesului verbal de cercetare la fața locului, întocmit de agent C.E., din cadrul Poliției Municipiului Arad, terenul este situat între stația de tramvai F.F. și calea ferată A.-N. Primăria Arad nu putea amenaja un teren în acel loc și nici nu putea autoriza amenajarea unui teren de sport acolo. Faptul că un grup de oameni care înțeleg să joace o partidă de fotbal, ca mod de petrecere a timpului liber, montează niște porți, mai mult sau mai puțin rudimentare, mai mult sau mai puțin improvizate, într-un anumit loc, nu conferă acestui spațiu calitatea de „teren de fotbal” sau „teren de sport”.

Bunurile din domeniul public al statului sunt cele prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituție și în anexa la Legea nr. 213/1998, actualizată, ca făcând parte din domeniul public al statului, „infrastructura căilor ferate”. Potrivit O.U.G. nr. 12/1998, art. II alin. (1) lit. a), infrastructura căilor ferate include „terenurile situate de-o parte și de alta a axei căii ferate, care constituie zona de siguranță a infrastructurii feroviare”. Conform art. 29 din același act normativ, zona de siguranță cuprinde fâșiile de teren, în limită de 20 de metri fiecare, situate de o parte și de alta a axei căii ferate. Municipiul Arad nu a amenajat și nu a autorizat amenajarea unui teren de sport într-un spațiu care nu îi aparține și de care nu putea dispune.

Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât prin dispozitivul deciziei recurate, a fost admis apelul reclamantului în contradictoriu cu Consiliul local al Municipiului Arad, așadar, cu o autoritate administrativă ce nu este și nu a fost parte în litigiu. Recurentul a încadrat această critică în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. Soluția de angajare a răspunderii civile delictuale a recurentului contravine dispozițiilor legale reținute de către instanța de apel ca fiind incidente. Terenul pe care reclamantul susține că s-a accidentat nu era sub paza Municipiului Arad, astfel cum noțiunea de pază este înțeleasă în accepțiunea C. civ., respectiv proprietarul ori cel care chiar numai în fapt exercită controlul și supravegherea lucrului.

Municipiul Arad nu a amenajat spații de recreere în respectiva zonă și nici nu administrează astfel de spații în acel loc. Dar, chiar și dacă reclamantul ar fi făcut dovada că Municipiul Arad ar fi amenajat acest spațiu și l-ar fi dat spre folosință publicului cu destinația de teren de fotbal, nici în aceste condiții nu putea fi antrenată răspunderea sa civilă pe temeiul art. 1000 alin. (1) C. civ. deoarece, pentru a fi îndeplinite condițiile acestui tip de răspundere delictuală, potrivit doctrinei, lucrul trebuie folosit conform destinației sale. Poarta de fotbal reprezintă un cadru metalic ce delimitează un spațiu ocupat de o persoană care încearcă să evite pătrunderea mingii în acest spațiu.

Or, agățându-se cu mâinile de bara transversală a porții, reclamantul a determinat dezechilibrarea și căderea acesteia, rezultând că bară porții a fost folosită de reclamant întocmai ca o bară de gimnastică ce prin structura și fixarea sa de sol permite o mișcare de suspendare și balans. O poartă de fotbal nu permite o asemenea mișcare, iar folosirea neadecvată a acesteia, așa cum s-a întâmplat în speță, poate cauza incidente majore, astfel că nu poate fi stabilită nici existența unui raport de cauzalitate între așa-zisul „comportament” al lucrului și prejudiciu. Existența raportului de cauzalitate este esențială pentru angajarea răspunderii celui care are paza juridică a lucrului, precum și faptul că acest raport se referă cu deosebire la fapta lucrului și nu la fapta proprie a paznicului juridic al acestuia.

Reclamantul C.M. s-a aflat într-o gravă eroare invocând ca faptă culpabilă, fapta proprie a paznicului juridic al lucrului, respectiv darea spre folosință publică a terenului de fotbal. Reclamantul nu a făcut nici un moment dovada faptei culpabile a lucrului, a legăturii de cauzalitate și nu în ultimul rând a prejudiciului, acesta afirmând că „și-a pierdut în totalitate capacitatea de muncă”, fapt infirmat chiar de el prin actele depuse la dosarul cauzei, referitoare la veniturile realizate din muncă. Este important de reținut asupra circumstanțelor faptei că reclamantul a folosit în mod clandestin lucrul și nu într-un cadru organizat, respectiv oficial, dar și latura subiectivă a faptei sale, reieșind din probatorii că acesta nu numai că s-a prins de bara transversală a porții, dar s-a și balansat, gest care, la vârsta de 27 de ani și experiența de viață pe care o presupune, conferea reprezentarea, conștientizarea clară a acțiunilor pe care le întreprinde.

În considerarea acelorași elemente, reclamantul cunoștea că nu se află pe un stadion de fotbal, ci pe un imobil intravilan viran, care nu are destinația și conformația specială unui teren de fotbal. Recurentul a susținut că, în realitate, sunt întrunite în speță cauzele care determină excluderea totală a angajării răspunderii civile, respectiv fapta ilicită și culpabilă a victimei care a contribuit la producerea prejudiciului, determinând astfel decăderea victimei din dreptul de reparație. Recurentul a mai solicitat și judecarea cauzei în lipsă. Cererea de suspendare a executării deciziei recurate a fost justificată de către recurent prin manifestarea neechivocă a intenției reclamantului de a pune în executare hotărârea, manifestare cuprinsă într-o notificare trimisă prin executor judecătoresc și prin încercarea de înfrângere a dispozițiilor O.G.

nr. 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002. Prin încheierea de ședință din 15 mai 2013, Înalta Curte a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării deciziei nr. 6 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, pentru considerentele regăsite în cuprinsul acesteia. La 2 octombrie 2013 a formulat întâmpinare intimatul-pârât Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând respingerea recursului ca nefondat. La 7 octombrie 2013 a formulat întâmpinare intimatul-reclamant, prin care a susținut că motivele recurentului nu se încadrează în nici unul din motivele legale de recurs prevăzute la pct. 1-9 ale art. 304 C. proc.

civ, că recursul este inadmisibil sub aspectul invocării lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Arad care, deși a criticat acest aspect al cauzei prin apelul declarat împotriva hotărârii de primă instanță, nu a timbrat calea de atac ce a fost, din acest motiv anulată pentru netimbrare, astfel că soluția primei instanțe, sub acest aspect a devenit irevocabilă. Dar excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Arad este și neîntemeiată, din nici un mijloc de probă al cauzei nerezultând că accidentul s-ar fi petrecut pe un teren ce face parte din infrastructura căii ferate. În plus, o astfel de zonă nu ar fi permis nici amenajarea terenului ca loc de agrement, teren de fotbal.

Invocând și prevederile art. 4 și 36 din Legea nr. 18/1991, intimatul reclamant a susținut că terenul pe care a avut loc incidentul face parte din domeniul public de interes local al Municipiului Arad. Pe fondul cauzei, s-a respins susținerea recurentului potrivit căreia accidentul ar fi fost provocat prin culpa intimatului care ar fi folosit necorespunzător bara porții, acesta susținând că atingerea barei transversale a avut loc în timpul jocului, apărând ca un gest firesc și inevitabil într-o fază de joc. Cât privește legătura de cauzalitate dintre fapta culpabilă și prejudiciul suferit, aceasta rezultă din referatul organelor de poliție care au cercetat incidentul și care au constatat că poarta de fotbal care a cauzat accidentul nu era în nici un fel asigurată la sol, acesta fiind motivul pentru care s-a dezechilibrat.

Intimatul a mai solicitat acordarea cheltuielilor de judecată. Analizând actele și lucrările dosarului în raport de criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce urmează: Cea dintâi critică a recursului, care a pus în discuție nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva inexistenței obligației legale a apelantului-pârât (actualul recurent) de achitare a taxei judiciare de timbru în prezentul litigiu, pentru exercitarea căii de atac a apelului, este inadmisibilă.

Este de observat că, în argumentarea criticilor sale, recurentul a reiterat temeiurile legale pentru care a susținut și în fața instanței de apel că nu datorează taxa judiciară de timbru, provocând o cercetare și analiză specifică asupra acestui aspect prin formularea unei cereri de reexaminare la taxa judiciară de timbru stabilită de către completul din apel (notele de ședință a dosarului de apel, calificate de reprezentantul apelantului-pârât în ședința publică din 28 noiembrie 2012). Prin încheierea din camera de consiliu de la 19 decembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara a soluționat cererea de reexaminare la taxa judiciară de timbru formulată de apelantul-pârât și, găsind argumentele acestuia neîntemeiate pentru considerentele reținute prin acea încheiere, a respins cererea de reexaminare.

Potrivit legii, art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, și propriilor mențiuni, încheierea din 19 decembrie 2012 este una irevocabilă, nefiind posibil ca, pe calea ocolită a recursului la decizia din apel ce a anulat apelul acestei părți ca netimbrat, să se provoace o nouă dezbatere asupra existenței obligației pârâtului de plată a taxei judiciare de timbru în apel, spre a se obține o altă statuare din partea instanței de judecată (de această dată, a aceleia de recurs), peste ceea ce stabilit cu titlu irevocabil prin încheierea din 19 decembrie 2012 de către Curtea de apel Timișoara. În alte cuvinte, instanța de recurs apreciază că prin conținutul său, cea dintâi critică a recursului la decizia nr. 6 din 23 ianuarie 2013, constituie în realitate o critică îndreptată împotriva încheierii din 19 decembrie 2012, susținând, de altfel, chiar fățiș nelegalitatea acestui act procedural pentru menținerea obligației apelantului-pârât de plată a taxei judiciare de timbru.

Cum această încheiere este una irevocabilă, se constată că împotriva sa partea în cauză nu are deschisă calea de atac a recursului nici direct și cu atât mai puțin, indirect, pe calea recursului îndreptat împotriva deciziei nr. 6 din 23 ianuarie 2013, ce a decis asupra apelurilor formulate în cauză. Și cea de-a doua critică a recursului, prin care s-a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Arad este inadmisibilă, în condițiile în care această parte, declarând apel împotriva hotărârii de primă instanță, a criticat dezlegarea dată de Tribunalul Arad chiar acestei excepții invocată prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată de reclamant.

Ca urmare a respingerii cererii de reexaminare la plata taxei de timbru, dar și a neachitării taxei judiciare de timbru stabilite ca fiind datorate, apelul acestui pârât a fost anulat ca netimbrat prin decizia atacată, consecința legală a acestui mod de soluționare fiind aceea a neexaminării criticilor sale de apel.

Întrucât excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Arad a fost invocată de această parte în faza judecății de apel nu doar pe calea apelului, anulat, în final, ca netimbrat, ci și pe calea întâmpinării la apelul reclamantului și spre a nu se ajunge la o eludare a sancțiunii procesuale instituite prin dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 (prin examinarea criticilor din apelul anulat ca netimbrat, în soluționarea excepției procesuale a lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Arad, invocată prin întâmpinarea din apel a aceleiași părți), în mod judicios instanța de apel a refuzat să examineze și apărările cu conținut identic declarației de apel, regăsite în întâmpinare.

Practic, din punct de vedere al consecințelor ce se pot reflecta în activitatea instanței de recurs, un apel anulat ca netimbrat este ca și inexistent, astfel încât reluarea criticilor conținute de acesta prin recursul declarat împotriva hotărârii de anulare pentru netimbrare, mai înainte sau fără a se trece de această sancțiune, apar ca fiind formulate omisso medio. În analiza acestei a doua critici a recursului se mai impune precizarea că neexaminarea de către instanța de apel nici a criticilor acestuia, dar nici a apărărilor (cu conținut identic apelului) invocate de apelantul-pârât prin întâmpinare, nu este consecința unei omisiuni care să poată deveni relevantă sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. (invocate ca temei al prezentului recurs), similar cazului de nemotivare a hotărârii, care face imposibil de exercitat controlul judiciar. Dimpotrivă, așa cum s-a arătat, neexaminarea argumentelor apelantului-pârât care susțineau lipsa calității sale procesuale pasive, invocate atât pe calea apelului, cât și pe calea întâmpinării din apel a acestei părți, a fost una justificată, instanța de apel argumentându-și în mod legal și judicios soluția sa pe consecințele decurgând din aplicarea sancțiunii anulării apelului declarat de pârât, ca netimbrat. În considerarea acelorași argumente, Înalta Curte apreciază că este exclusă incidență prevederilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care reglementează cazurile de excepție ale soluționării recursului prin casare cu trimitere, textul legal referindu-se la două ipoteze limitative, care nu se regăsesc însă în prezenta cauză.

În ceea ce privește cea de-a treia critică de recurs, întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., se apreciază ca fiind nefondată pentru două motive. În primul rând, textul legal indicat de recurent, sancționează pentru nelegalitate hotărârea instanței de apel care, fie a acordat mai mult decât s-a cerut, fie a acordat ceea ce nu s-a cerut. Or, ipoteza regăsită în dispozitivul deciziei atacate și criticată prin acest motiv de recurs, aceea a admiterii apelului reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al Municipiului Arad (și nu a Municipiului Arad), așadar cu un alt organ al administrației publice ce nu a fost parte în proces, nu se circumscrie niciuneia din cele două ipoteze legale ale textului legal invocat.

În al doilea rând, această inadvertență a dispozitivului deciziei de apel semnalată de către recurent, nu constituie altceva decât o vădită eroare materială, remediabilă pe calea procedurală reglementată de dispozițiile art. 281 C. proc. civ., în condițiile în care toate actele procedurale îndeplinite în cauză până la momentul pronunțării deciziei au fost îndeplinite de către și față de (pentru cele aparținând instanței) Municipiul Arad, fiind lipsit de orice îndoială că acesta a figurat ca parte în proces. Reținând și că, același dispozitiv al hotărârii de apel îl indică chiar pe Municipiul Arad ca fiind obligat la plata despăgubirilor către reclamant, instanța de recurs va respinge ca nefondată această critică ce semnalează existența unei erori materiale în dispozitivul hotărârii atacate, iar nu a unui motiv de nelegalitate a acesteia, eroare care, în plus, este și inaptă să genereze vreo vătămare procesuală recurentului.

În ceea ce privește fondul cauzei, în critica soluției căruia recurentul are deschisă calea procesuală a recursului, dată fiind adoptarea acesteia prin chiar hotărârea instanței de apel, Înalta Curte stabilește că analiza sa va urmări corecta aplicare a legii la împrejurările de fapt ale cauzei ce au fost pe deplin stabilite prin hotărârile instanțelor de fond. Criticând soluția dată raportului juridic de drept material dedus judecății, recurentul a invocat, în primul rând, lipsa calității sale de paznic juridic al „lucrului”, cu referire la terenul pe care se afla intimatul-reclamant la data producerii evenimentului.

Instanța de recurs apreciază că în mod corect atât prima instanță, cât și cea de apel au reținut această calitate în privința recurentului în raport de dispozițiile art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998 și ale anexei III din lege, ale mențiunilor de carte funciară, ce indică drept proprietar al întregii porțiuni de teren din zonă pe Statul român, cu drept de întabulare pe baza deciziei din 9 noiembrie 1974 a Consiliului Popular Arad, dar și prin luarea în considerare a consecințelor organizării descentralizate a statului de drept, prin Constituția din 1991, care a presupus realizarea unui transfer al dreptului de proprietate a statului, la nivel local, către unitățile administrativ- teritoriale pe care acesta le-a organizat.

O punere în aplicare a acestei organizări descentralizate la nivel local a fost realizată și prin dispozițiile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, potrivit cu care, terenurile aflate în proprietatea statului, situate în intravilanul localităților și care sunt în administrarea primăriilor, la data prezentei legi, trec în proprietatea comunelor, orașelor sau municipiilor, urmând regimul juridic al art. 25. Aceste dispoziții legale justifică, o dată în plus, legalitatea, sub aspectul analizat, a concluziilor ambelor instanțe de fond, neexistând nici un argument pertinent de a considera că terenul pe care a avut loc incidentul ce a condus la rănirea gravă a intimatului-reclamant ar face parte din domeniul public sau privat al statului.

Situarea sa în vecinătatea căii ferate din Arad nu califică respectivul teren ca făcând parte din infrastructura căii ferate, după cum pretinde recurentul, observându-se din planșele fotografice existente în dosar delimitarea clară a terenului în cauză de zona infrastructurii căii ferate, prin gard din panouri betonate.

Amenajarea ori neamenajarea acestui teren viran intravilan (potrivit mențiunilor din schițele cadastrale), ca teren de fotbal sau zonă de agrement, de către Municipiul Arad, este nerelevantă sub aspectul angajării răspunderii sale civile delictuale, ca „paznic juridic al lucrului” întrucât, stabilindu-se că terenul în cauză se afla în folosința și sub puterea sa de dispoziție, se înțelege că acesta are o răspundere pentru prejudiciile provocate altora de lucrul său, rezultând atât din amenajările necorespunzătoare pe care autoritatea administrativă însăși le-a realizat, prin organele sale, cât și pentru prejudiciile rezultând din amenajările defectuoase, chiar realizate de alții, fără știrea sau acordul proprietarului.

Aceasta întrucât, după cum corect a reținut instanța de apel, răspunderea pentru „fapta lucrului” este una obiectivă, iar terenul în cauză, beneficia de amenajări ca loc de agrement, respectiv teren de fotbal, constituind o platformă betonată și marcată, ce avea amplasate bări metalice vopsite, fiind nerelevant dacă aceste amenajări au fost făcute de însuși proprietarul lucrului ori sub comanda sa, cu ori fără autorizație. O altă critică a recursului vizând fondul cauzei a invocat drept cauză exoneratoare a răspunderii fapta victimei însăși prin utilizarea neconformă destinației, de către reclamant, a barei metalice a porții de fotbal, reținută în același sens și de către prima instanță.

Considerând că acest element al cauzei face parte din aprecierile asupra datelor de fapt ale litigiului, care sunt doar în puterea instanțelor de fond, instanței de recurs nu-i rămâne decât să constate că, spre deosebire de Tribunalul Arad, care a reținut o utilizare de către reclamant a barei transversale a porții „ca pe o bară de gimnastică, ce prin structura și fixarea sa de sol permite o mișcare de suspendare și balans”, fără trimiterea la nici un element probator al cauzei (posibil, pe baza propriei imagini a judecătorului asupra circumstanțelor proxime producerii accidentului), instanța de apel a înlăturat starea de fapt astfel descrisă, prin trimiterea la elemente probatorii concrete, referatul cu propunerea de neîncepere a urmării penale, declarația martorului T.C., pe baza cărora a reținut că fapta s-a produs în timpul desfășurării unui meci de fotbal, în succesiunea jocului, când reclamantul a încercat să lovească mingea cu capul pentru a o introduce în poarta adversă, sprijinindu-se pentru aceasta de bara transversală.

Nefiind vorba nici de mișcări de gimnastică pentru încălzire înainte sau în pauza jocului, s-a considerat că gestul reclamantului nu este unul ce dovedește o utilizare necorespunzătoare a barei porții, ci, dimpotrivă, unul des întâlnit în astfel de situații, apreciere pe care, date fiind elementele probatorii pe care se sprijină și circumstanțele de fapt relevate, instanța de recurs o consideră și pertinentă și rezonabilă, neexistând niciun argument de a o contrazice sau înlătura.

Nici argumentul folosirii clandestine, în lipsa unui cadru organizat, a lucrului de către reclamant nu poate fi reținut întrucât datele de fapt ale cauzei, reținute de instanțele de fond, au fost în sensul procedurii incidentului pe un teren viran intravilan amenajat, cel puțin de facto, ca loc de agrement, deschis publicului amator, iar nu pe un teren de sport cu destinație specială, având toate dotările standard, conform destinației, teren care să fie împrejmuit, deschis publicului în condiții restrictive, astfel cum sunt terenurile ce beneficiază de un cadru organizat, specific găzduirii competițiilor sportive.

Cât privește latura subiectivă, experiența de viață a reclamantului care putea sau trebuia să prevadă consecințele faptei sale, acestea ar putea fi, într-adevăr imputate într-un caz în care lucrul, având un comportament normal și previzibil, potrivit cu funcțiunea, amplasamentul și destinația sa, ar fi provocat un prejudiciu în condiții de utilizare necorespunzătoare, inadecvată, ceea ce, cum s-a arătat, în cauză nu s-a reținut.

Or, unei persoane oricât de mature sau experimentate nu i s-ar putea în mod rezonabil pretinde să conștientizeze și să preîntâmpine prin prudența și precauția sa, toate accidentele posibile la care ar putea fi expus ca urmare a „faptelor lucrurilor” care sunt altele decât cele firești așteptate potrivit structurii, destinației, amplasamentului acestora, etc. Reținând că instanța de apel a cenzurat deja pretențiile reclamantului în justificarea prejudiciului de ordin material, pretins a-i fi fost cauzat (și) prin pierderea în totalitate a capacității de muncă, instanța de recurs apreciază ca fiind evidentă legătura de cauzalitate dintre fapta lucrului pentru care recurentul este ținut să răspundă (potrivit celor argumentate anterior) și prejudiciile reținute ca fiind provocate reclamantului și dovedite de acesta.

Fiind vorba de angajarea răspunderii civile delictuale pe tărâmul dispozițiilor art. 1000 alin. (1) C.civ., dovedirea celorlalte elemente ale acestei forme de răspundere, fapta lucrului, paza juridică a acestuia, prejudiciu, constituie în același timp și dovezi ale legăturii de cauzalitate. În considerarea tuturor acestor argumente, apreciind ca legală soluția instanței de apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat, iar în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. îl va obliga pe recurent să plătească intimatului-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, suma de 1.883 RON constând în cheltuieli de transport și cazare a avocatului intimatului-reclamant atât pentru termenul de soluționare a cererii de suspendare (15 mai 2013), cât și pentru termenul de soluționare a recursului, la ambele momente procesuale acesta fiind prezent în instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad, prin primar, împotriva deciziei nr. 6 din 23 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Obligă recurentul-pârât să plătească intimatului-reclamant C.M. cheltuieli de judecată în cuantum de 1.883 RON. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.