ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3813/2013

Asupra cauzei de față constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 225 din 11 februarie 2011, Tribunalul Prahova a admis în parte

contestația formulată de G.S. și G.C.A., a anulat în parte hotărârea nr. 60 din

01 iunie 2009, procesul-verbal din 01 iunie 2009 emise de intimata Comisia de

plată a despăgubirilor - Comuna P., județul Prahova și a obligat intimații să

plătească contestatorilor suma de 571.684,50 RON în loc de 61.038 RON,

reprezentând despăgubiri pentru terenul expropriat, ce a aparținut

contestatorilor în baza contractului de vânzare-cumpărare din 11 ianuarie 2008,

în suprafață de 901 m.p., situat în comuna P., identificat cu număr cadastral A.

și număr de carte funciară B., liber de construcții, despăgubiri stabilite

conform raportului de expertiză tehnică topografică ing. B.N.

În considerente s-a reținut că, în raport

de caracteristicile concrete ale terenului (stabilite prin raportul de expertiză

efectuat în cauză) și corespunzător criteriilor privind amplasamentul, valoarea

economică în prezent și viitor, prețul de tranzacționare, cuantumul just al despăgubirii

cuvenite contestatorilor este de 571.684,50 RON.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel atât intimații Județul Prahova și Consiliul Județean Prahova, cât și Parchetul

de pe lângă Tribunalul Prahova, susținând, în esență, că în mod nelegal prima instanță

a omologat un raport de expertiză ce nu a fost întocmit conform dispozițiilor

art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994 și care, la stabilirea valorii terenului expropriat,

nu a ținut seama de prețurile reale de tranzacționare ale terenurilor din localitatea

P.

Prin decizia civilă nr. 126 din 9 mai 2011,

Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile, a anulat sentința civilă nr. 225 din

11 februarie 2011 a Tribunalului Prahova și a trimis cauza spre soluționare în primă

instanță Judecătoriei Ploiești.

Pentru a se pronunța astfel, Curtea de

Apel Ploiești a reținut că prin O.U.G. nr. 228/2008 s-a instituit o normă specială,

prin care se derogă de la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 33/1994 și art. 2

alin. (1) C. proc. civ. și care prevede expres, în cazul acțiunilor având ca obiect

stabilirea dreptului la despăgubiri pentru expropriere și a cuantumului acestora,

competența materială a instanțelor de drept comun și întrucât, la data promovării

cererii de chemare în judecată - 3 iulie 2009, O.U.G. nr. 228/2008 era în vigoare,

iar valoarea despăgubirilor solicitate de contestatori este mai mică de 500.000

RON, sentința apelată a fost pronunțată de o instanță necompetentă material.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

decizia nr. 3006 din 3 mai 2012, a admis recursul declarat de contestatori împotriva

deciziei nr. 126 din 9 mai 2011 a Curții de Apel Ploiești, pe care a casat-o cu

trimitere spre rejudecarea apelurilor la aceeași instanță.

În luarea acestei decizii, Î.C.C.J. a reținut

că în materie de expropriere, potrivit dreptului comun, competența aparține tribunalului,

conform art. 2 pct. 1 lit. f) C. proc. civ., respectiv art. 21 alin. (1) din Legea

cadru nr. 33/1994 și că prin sintagma „instanță de drept comun", ce se regăsește

în O.U.G. nr. 228/2008, legiuitorul a urmărit să stabilească distincția între instanța

civilă ordinară și instanța de contencios administrativ.

După casare cu trimitere spre rejudecare,

în baza art. 295 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel a încuviințat efectuarea

unei noi expertize de specialitate de către o comisie formată din trei experți,

conform dispozițiilor art. 25 - 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru

cauză de utilitate publică.

Prin decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013

Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile și a schimbat în parte sentința în sensul

că a stabilit cuantumul despăgubirilor la suma de 73.441 RON, menținând restul dispozițiilor

sentinței.

Instanța de apel, examinând cele două rapoarte

de expertiză întocmite în cauză (fond și apel) a constatat că singurul expert care

a respectat, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, criteriile reglementate de

art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este expertul M.I. (desemnat de apelanții-intimați

în faza procesuală a apelului) conform mențiunilor exprese din lucrare (pag. 7-14)

punctul de vedere al acestuia urmând să fie însușit în mod legal (prin raportare

la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 33/1994) de către instanță.

Nu s-a putut omologa cuantumul despăgubirilor

stabilit de experții B.N., C.C., P.I. (571.684 RON pentru 901 m.p. - comuna P.)

M.G. și G.E. (186.895 RON pentru 901 m.p.- comuna P.) întrucât aceștia au avut în

vedere prețurile de ofertare ale terenurilor menționate în publicațiile imobiliare

de pe internet, ajungându-se astfel, în pofida dispozițiilor legale arătate în precedent,

la o îmbogățire fără justă cauză a contestatorilor.

Instanța a apreciat că suma de 73.441 RON,

conform calculului efectuat de expertul M.I. reprezintă o justă despăgubire a proprietarilor

terenului de 901 mp.

Împotriva deciziei instanței de apel au

declarat recurs reclamanții, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând

că au fost încălcate dispozițiile art. 25 și 26 din Legea nr. 33/1994 întrucât nu

se mai justifica efectuarea unei expertize în apel. Instanța de apel a încălcat

dispozițiile art. l din legea 33/1994, art. 44 din Constituția României și art.

l din Protocolul 1 Adițional la CEDO, întrucât cuantumul despăgubirii stabilit în

apel nu reprezintă o justă despăgubire. Au mai arătat că valoarea stabilită de expertul

M.I. este subiectivă, hotărârea astfel pronunțată încălcând dispozițiile art. 201

și următoarele C. proc. civ. La stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută

în vedere valoarea imobilului la data exproprierii și nicidecum o valoare dobândită

după expropriere. De asemenea, trebuia să se țină seama că terenul rămas în proprietatea

recurenților, de 99 mp, are o suprafață foarte mică ce nu permite exploatarea lui.

Recursul nu este fondat.

Cu privire la condiția ca despăgubirea

pentru expropriere să fie justă la momentul stabilirii cuantumului prin hotărârea

judecătorească, instanța este obligată să respecte normele cuprinse în art. 26

alin. (2) din Legea nr. 33/1994 din cuprinsul cărora rezultă că la calcularea cuantumului

despăgubirii instanța va ține seama de prețul cu care se vând în mod obișnuit imobilele

de același fel în unitatea administrativ teritorială la data întocmirii raportului

de expertiză.

Aplicând în cauză aceste dispoziții legale,

Înalta Curte constată că despăgubirea pentru imobilul expropriat s-a raportat corect

la valoarea imobilului de la data efectuării raportului de expertiză în apel și

nu la valoarea de la data exproprierii.

Trebuie menționat că potrivit art. 304

pct. 9 C . proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea pronunțată

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Pentru a fi incident acest motiv de recurs

se cere ca prin hotărârea recurată să se fi produs o încălcare expresă și reală

a legii, anume soluția pronunțată să fie în contradicție cu legea și înlăturarea

unei astfel de contradicții să nu fie cu putință, în raport de fapte, astfel cum

acestea au fost stabilite de judecătorii fondului.

De principiu, criteriile de stabilire a

cuantumului despăgubirii în caz de expropriere sunt legale, în condițiile în care

sunt prevăzute de dispozițiile art. 26 alin. (1), iar nerespectarea acestora pune

în discuție o problemă de încălcare a legii.

Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) și

(2) din Legea nr. 33/1994 „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului

și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite iar la

calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama

de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea

administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum și

de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând

în considerare și dovezile prezentate de aceștia".

Stabilirea acestui preț de piață presupune

administrarea de către părțile litigante a unor probatorii pertinente sub acest

aspect și o apreciere a acestora de către judecătorul cauzei.

Totodată, legea dispune prin art. 27 că

instanța are obligația de a compara rezultatul expertizei cu oferta și cu pretențiile

formulate de părți, despăgubirea acordată de către instanță neputând fi mai mică

decât cea oferită de expropriator și nici mai mare decât cea solicitată de expropriat

În speță, însă, recurenții nu critică nelegalitatea

criteriilor folosite pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, ci susțin, practic,

că diferența dintre cuantumul despăgubirii stabilit de instanța de fond și cel oferit

de instanța de apel este foarte mare, motiv pentru care consideră că dreapta despăgubire,

conform textelor legale inserate în motivarea recursului, s-ar fi realizat numai

în situația în care li s-ar fi oferit despăgubirea cea mai mare stabilită la fond.

Acesta este și motivul pentru care susțin că nu mai era necesară efectuarea unui

nou raport de expertiză în apel.

Faptul că a rezultat această diferență

nu echivalează cu încălcarea textelor legale menționate, întrucât numai nerespectarea

criteriilor impuse de lege poate face obiectul unei critici de nelegalitate, în

sensul art. 304 pct. 9 C . proc. civ.

Reținând că nu este incident motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C . proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge

recursul declarat de reclamanți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții G.S. și G.C.A. împotriva deciziei

nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția

I

civilă, pronunțată în Dosarul nr. 3276/105/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2013.