ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2010

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 268 din 6 martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 3022/114/2007, Tribunalul Buzău, Secția Civilă, a admis contestația formulată de reclamantul M.I. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Buzău și, în consecință, a anulat dispoziția nr. 209 din 26 martie 2007 și a obligat pârâtul să restituie reclamantului imobilul – teren și casă – situat în Buzău, str. Războieni. În motivarea sentinței, s-a reținut că, în cauză, s-a administrat un amplu material probator din care rezultă că imobilul aparține reclamantului, acesta fiind îndreptățit la restituirea în natură a imobilului. Apelul declarat de către pârât împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 121 din 11 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța această decizie, a fost înlăturată critica pârâtului referitoare la expertiza efectuată în cauză, în sensul că nu s-ar corobora cu celelalte probe administrate pe parcursul celor două cicluri procesuale, respectiv înscrisuri și martori, deoarece apelanta nu a formulat obiecțiuni la expertiză și nici nu a solicitat completarea probatoriilor. Instanța a ținut cont de concluziile raportului de expertiză în care expertul B.V.M. precizează că imobilul nu este unul nou, ci este cel vechi, chiar dacă refăcut. Expertul a mai arătat că acea casă este situată pe amplasamentul inițial, fapt dovedit de releveul executat la data de 22 februarie 1965, păstrând dimensiunile și cotele inițiale, totodată, că subsolul, cu mici modificări, este cel al imobilului inițial.

În raport de actele depuse la dosar, avându-se în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, expertul a concluzionat că imobilul nu poate fi considerat unul nou, fără ca apelanta să formuleze obiecțiuni, deși a avut în concret această posibilitate, reprezentată fiind la termenul de soluționare a cauzei în primă instanță – 14 septembrie 2007. Instanța de apel a înlăturat și critica relativă la emiterea dispoziției administrative contestate fără analizarea actelor depuse de către pârât și fără respectarea prevederilor Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a legii, incidente la data soluționării notificării.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

și susținând, în esență, următoarele: - în mod greșit, instanța de apel a apreciat că prima instanță a intrat în cercetarea fondului, astfel cum se dispusese prin decizia de apel nr. 501/2007, în condițiile în care motivarea sentinței se rezumă la descrierea parcursului dosarului; - în mod nelegal, la termenul din 11 iunie 2009, instanța de apel a respins cererea recurentului de amânare a cauzei în vederea luării la cunoștință a conținutului întâmpinării depuse cu o zi înainte, precum și a pregătirii apărării, mai mult, menționând în decizie că întâmpinarea fusese comunicată prin poștă apelantului, cu cinci zile înainte; - nici instanța de apel nu s-a pronunțat asupra fondului, evitând a răspunde motivului de apel vizând încasarea de către reclamant de despăgubiri bănești, cu ocazia preluării imobilului prin expropriere pentru utilitate publică de către Muzeul Județean, imobilul aflându-se într-o stare avansată de degradare; de altfel, această împrejurare putea fi cercetată prin exercitarea de către instanțe a unui rol activ; - instanța de apel nu s-a pronunțat asupra diferenței dintre reedificarea unei construcții civile și restaurarea unui monument istoric de la „cota zero”, care trebuie să respecte vechea formă până la ultimul detaliu; atare confuzie a fost cauzată de experți, explicabilă fiind prin lipsa de specializare a acestora în monumente istorice,

motiv pentru care recurentul nu a fost de acord cu expertiza efectuată, care nu reflectă realitatea. Înainte de încadrarea în dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să se pronunțe asupra faptului dacă reclamantul are dreptul la restituirea în natură a imobilului reconstruit de la „cota zero”, în condițiile în care a și primit despăgubiri bănești la data exproprierii. La termenul din 15 ianuarie 2010, intimatul a invocat excepția nulității recursului, întrucât criticile formulate, deși încadrate în drept, nu se subsumează niciunuia dintre motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepție reținută spre soluționare de către instanță odată cu soluționarea recursului însuși.

Examinând cu prioritate excepția procesuală invocată, Înalta Curte apreciază că nu este întemeiată și o va respinge ca atare, deoarece, din dezvoltarea motivelor de recurs, rezultă că este posibilă analizarea lor din perspectiva modului de aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale, așadar, în contextul art. 304 pct. 9. Astfel, recurentul susține, pe de o parte, încălcarea normelor procesuale privind respectarea indicațiilor deciziei de casare, cercetarea fondului dreptului și comunicarea întâmpinării iar, pe de altă parte, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pe aspectul naturii măsurilor reparatorii cuvenite în caz de expropriere a unui imobil cu destinația de monument istoric.

Chiar dacă recurentul Consiliul Județean Buzău nu a indicat explicit dispozițiile legale pretins a fi fost încălcate, acestea pot fi identificate pe baza susținerilor din motivarea căii de atac și evaluate ca atare sub aspectul aplicării lor de către instanța de apel. Drept urmare, nu se poate susține neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., drept pentru care va fi respinsă excepția nulității recursului invocată de intimatul – reclamant. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat, din perspectiva modului de soluționare de către instanța de apel a aspectelor de drept substanțial presupuse de cauză.

În prealabil, vor fi cercetate aspectele procedurale ce au fost invocate în motivarea recursului cu finalitatea nulității deciziei, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul Consiliul Județean Buzău a susținut, în primul rând, că instanța de apel a procedat greșit, la termenul din 11 iunie 2009, respingând cererea sa de amânare a cauzei în vederea luării la cunoștință a întâmpinării depuse cu o zi înainte, precum și a pregătirii apărării mai mult, menționând în decizie că întâmpinarea fusese comunicată prin poștă, în urmă cu cinci zile. Deși nu s-a indicat explicit textul de lege pretins încălcat de către instanța de apel, susținerile recurentului pot fi cercetate din punctul de vedere atât al comunicării actului de procedură al întâmpinării, cât și al dreptului la apărare al pârâtului, constatându-se că sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 114 1 alin. (2) C. proc. civ., întâmpinarea este obligatorie și trebuie depusă la dosar cu 5 zile înainte de termenul stabilit pentru judecată, deducându-se din contextul art. 114 1 că este vorba despre primul termen de judecată, termenul de 5 zile calculându-se în conformitate cu art. 101 C. proc. civ. Regula comunicării din oficiu a tuturor actelor de procedură, prevăzută de art. 86 alin. (1) C. proc. civ., se aplică și în materia întâmpinării, în absența unei norme contrare. În cauză, întâmpinarea a fost depusă cu respectarea termenului legal de 5 zile libere în raport de singurul termen fixat în apel -11 iunie 2009, respectiv la data de 4 iunie 2009, data poștei (fila 13 verso), însă nu a fost expediată în condițiile art. 86 C. proc.

civ. (fără ca instanța să fi consemnat în decizie contrariul, astfel cum pretinde recurentul). În măsura în care această operațiune nu s-a realizat până la termenul de judecată, comunicarea a avut loc chiar în ședință publică, prin înmânarea întâmpinării către pârâtul prezent la termen prin consilier juridic, care a solicitat amânarea cauzei pentru a lua cunoștință de întâmpinare, cerere respinsă de către instanță. Art. 96 C. proc. civ. ce prevede că, în cazul comunicării de înscrisuri în ședință publică, instanța poate încuviința, la cerere, un termen pentru a se lua cunoștință de acte, are caracter imperativ doar în ceea ce privește imposibilitatea refuzului părții de a primi actul, nu și în privința amânării cauzei de către instanță.

Prerogativa subiectivă a instanței de a aprecia necesitatea acordării unui nou termen pentru studierea întâmpinării nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar, nefiind vorba despre modul de aplicare a legii, în absența unei obligativități pentru instanță în sensul amânării cauzei și a unor criterii de apreciere. Pe de altă parte, chiar din perspectiva art. 156 alin. (1) C. proc. civ., la care s-a raportat instanța de apel, încadrarea solicitării pârâtului în sfera “motivelor temeinice” de amânare a cauzei reprezintă tot o chestiune de apreciere a instanței, ce excede atribuțiilor instanței de recurs, deoarece nu este un aspect de legalitate a deciziei, cenzurabil prin prisma art. 304 C. proc.

civ. În consecință, vor fi înlăturate criticile recurentului pe aspectul respingerii cererii sale de amânare a cauzei pentru studierea întâmpinării. Consiliul Județean Buzău a mai susținut că instanța de apel a apreciat greșit că prima instanță a intrat în cercetarea fondului, astfel cum se dispusese prin decizia de apel nr. 501/2007, în condițiile în care motivarea sentinței se rezumă la descrierea parcursului dosarului. Susținând necercetarea fondului de către Tribunalul Buzău, pârâtul Consiliul Județean a intenționat aplicarea în cauză, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. Chiar dacă nu a făcut referire la această normă de procedură, se constată că instanța de apel, în mod corect, nu a procedat la desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, pe motiv că aceasta nu ar fi intrat în cercetarea fondului.

Se observă că recurentul circumstanțiază necercetarea fondului prin nemotivarea în fapt și în drept a sentinței. Lipsa argumentelor care au stat la baza adoptării hotărârii de primă instanță ori o motivare insuficientă a acesteia nu reprezintă în sine un temei al desființării sale pentru necercetarea fondului, în măsura în care sentința a cuprins o soluție asupra fondului dreptului, pe baza probelor administrate pe acest aspect. Pe de altă parte, calea de atac a apelului are, la rându-i, un caracter devolutiv, conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel putând stabili situația de fapt și de drept din cauză, pronunțându-se asupra fondului, cu substituirea sau completarea argumentării primei instanțe, în situația în care păstrează soluția adoptată de aceasta, context în care ar fi inutilă o trimitere a cauzei spre rejudecare.

Prin prisma regulilor de judecată aplicabile în faza apelului, anterior arătate, ar fi posibilă evaluarea modului în care instanța de apel a înțeles să cerceteze fondul. În acest context, se reține că prin motivele de recurs se formulează critici și pe acest aspect, Înalta Curte constatând că instanța de apel a analizat aspectele de fapt și de drept menționate în dispoziția nr. 209 din 26 martie 2007 emisă de către Consiliul Județean Buzău, a cărei legalitate a fost contestată în prezenta cauză. Împrejurarea menționată de recurent, anume încasarea de despăgubiri bănești de către reclamant la momentul exproprierii imobilului, nu interesează natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului pentru imobilul reluat abuziv, după cum se va arăta în considerentele vizând fondul dreptului.

Ca atare, este lipsit de relevanță că motivarea deciziei recurate nu conține nicio referire la acea împrejurare, cu atât mai mult cu cât dispoziția administrativă contestată nu a vizat și acest aspect, iar soluția de acordare de măsuri reparatorii în echivalent nu a fost adoptată în considerarea despăgubirii autorului reclamantului cu ocazia exproprierii. Nu se poate considera, de asemenea, că nu s-ar fi respectat dispozițiile deciziei nr. 501 din 29 noiembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești în primul ciclu procesual parcurs în cauză. Acea instanță de apel, desființând sentința și trimițând cauza spre rejudecare, nu a dezlegat fondul dreptului, nici pe aspectul dispozițiilor legale aplicabile și nici în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului.

Or, cât timp prima instanță a dispus obligarea directă a unității deținătoare la restituirea în natură, și nu doar la emiterea unei decizii, iar instanța de apel, devoluând fondul, a confirmat atare soluție, se apreciază că decizia instanței din faza procesuală anterioară a fost respectată în totalitate. În ceea ce privește fondul dreptului, instanța de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat – în primul rând, a concluziilor expertizei efectuate de expertul B.V., ce a studiat releveul imobilului executat la data de 22 februarie 1965 – că imobilul a cărui restituire se solicită în cauză (situat în Buzău, str. Războieni, necontestându-se identitatea dintre acesta și cel indicat hotărârea primei instanțe, din eroare, ca fiind amplasat la nr. 1) nu este un imobil nou, ci este cel vechi, refăcut pe amplasamentul inițial, cu dimensiunile și cotele inițiale, inclusiv subsolul, care a suferit doar mici modificări.

Această situație de fapt nu poate fi cenzurată în cauză și reprezintă premisa analizei de față. Instanța de apel nu a valorificat, însă, această stare de fapt prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001 incidente în cauză, de asemenea, nu a evidențiat elemente faptice necontestate de vreuna dintre părți, relevante în soluționarea pricinii, cu consecința unei aplicări greșite a legii în privința naturii măsurilor reparatorii la care este îndreptățit reclamantul. Astfel, după cum se arată chiar în cuprinsul cererii introductive a reclamantului, imobilul a fost expropriat prin Decretul nr. 232/1971, fapt care confirmă o preluare abuzivă a imobilului în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, care include, în egală măsură, preluările operate cu sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului.

Fiind vorba despre o expropriere, instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, care reprezintă norme speciale de reglementare a modului de acordare de măsuri reparatorii în cazul imobilelor expropriate. Or, decizia recurată a făcut aplicarea normei generale din art. 1 ce prevede regula restituirii în natură a imobilului, fără a observa regulile particulare aplicabile în situația imobilelor expropriate. Instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, s-a referit la altă prevedere din cuprinsul legii, precum art. 18 lit. c), ignorând art. 11 direct aplicabil.

Pe de altă parte, art. 18 lit. c) nici nu mai exista la data emiterii dispoziției nr. 209 din 26 martie 2007, implicit, nici la data soluționării cauzei în forma avută în vedere de către instanță, respectiv aceea vizând acordarea de măsuri reparatorii în echivalent dacă imobilul actual poate fi considerat nou; nici măcar ipoteza ca atare nu mai există în reglementarea actuală, lit. b din art. 18 referindu-se la situația în care imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția imobilelor distruse ca urmare a unor calamități naturale. Este adevărat că alin. (1) al art. 11 prevede restituirea în natură în cazul în care construcțiile ce alcătuiau imobilul expropriat nu au fost demolate, însă această ipoteză implică premisa că nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.

Este necesară raportarea la această împrejurare, de care legiuitorul însuși a legat producerea de consecințe juridice, anume natura măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite. Astfel, în alin. (2), (3) și (4) din art. 11 sunt descrise diferite situații posibile, în funcție de executarea sau nu a lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, fiind vădită intenția legiuitorului de a permite, ca regulă, restituirea în natură, atunci când a avut loc o demolare, totală sau parțială, a construcțiilor inițiale și fie nu s-au executat lucrări noi, fie acestea ocupă parțial terenul. Dacă lucrările s-au executat și ocupă funcțional întregul teren, are loc o dezdăunare în echivalent.

Alin. (1) reglementează, din acest punct de vedere, situația cea mai favorabilă proprietarului, cea în care nu a operat demolarea, situație care, în viziunea legiuitorului, exclude de plano executarea de lucrări noi, constatare desprinsă din coroborarea cu ipotezele legale anterior menționate. Așadar, corelația pe care legiuitorul o acceptă pentru determinarea posibilității restituirii în natură, în alin. (1), (2) și (3), este stadiul demolării și cel al lucrărilor noi, ceea ce înseamnă că restituirea în natură este întotdeauna posibilă atunci când lucrările noi prefigurate au presupus demolarea vechilor construcții. Per a contrario din aceste norme, dacă nu a fost necesară demolarea, iar lucrările noi s-au efectuat, se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Această constatare se bazează atât pe interpretarea logică a alin. (1), (2) și (3), astfel cum a fost descrisă anterior, cât și pe o interpretare extensivă a alin. (4). Potrivit art. 11 alin. (4) din lege, „În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”. Întrucât norma nu distinge și nu există nicio rațiune pentru a aplica un tratament juridic diferit acelorași situații de fapt, se consideră că această normă se aplică, în egală măsură, cazurilor în care a operat demolarea, totală sau parțială, a construcțiilor inițiale, însă modul de amplasare a noilor lucrări executate împiedică restituirea în natură a vreunei părți din vechiul imobil, însă și celor în care demolarea nu a operat, însă nici nu este posibilă restituirea în natură, din cauza noilor lucrări.

În măsura în care nu s-a procedat la demolare, însă s-a realizat în totalitate scopul exproprierii, aplicarea primelor trei alineate este exclusă. Cu toate că cea din urmă situație expusă pare dificil de întrunit în practică, deoarece, în general, exproprierea pentru utilitate publică a presupus efectuarea de lucrări noi și demolarea celor existente, situația din speță se încadrează în această categorie, deoarece exproprierea s-a realizat pentru reabilitarea imobilului înscris la poziția nr. 2328 în lista monumentelor de arhitectură aprobată prin H.C.M. nr. 1160/1955, cu scopul de a-i asigura o destinație cultural – muzeală. Acest aspect rezultă din probatoriul administrat, implicând elemente de fapt pe care părțile nu le-au contestat, după cum s-a arătat deja în prezentele considerente, însă instanța le-a ignorat, întrucât s-a raportat la alte norme decât cele incidente în cauză.

Se reține că, în raportul întocmit de către Comisia de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, în dosarul administrativ finalizat prin dispoziția contestată în cauză, s-a consemnat opinia majoritară în sensul restituirii în natură a imobilului (ignorată, însă, la momentul emiterii dispoziției, ce a cuprins propunere de acordare de despăgubiri bănești). În conținutul opiniei majoritare favorabile reclamantului s-a arătat că „imobilul prezentând valoare arhitecturală de patrimoniu, intenția declarată a autorităților locale ale anilor 1960 – 1970 a fost de reabilitare a construcției cu păstrarea formei și ariei construite, urmând a i se atribui o destinație cultural – muzeală, în consecință, și exproprierea s-a făcut în acest scop și toată documentația tehnică ulterior întocmită stipulează reabilitare, consolidare”.

Și expertul judiciar B.V., în raportul întocmit la solicitarea instanței de judecată (file 82 – 92 dosar nr. 3022/114/2007 al Tribunalului Buzău), pe concluziile căruia ambele instanțe de fond și-au întemeiat soluțiile favorabile reclamantului, menționează că, prin modul în care s-a intervenit asupra imobilului după anul 1972, s-a intenționat restaurarea acestuia, pe baza proiectului de consolidare nr. 79/1972. Expertul face, de asemenea, referire la expunerea de motive a Direcției monumente istorice – referatul nr. 3049 din 12 martie 1970, în care se arată că imobilul urma a primi o destinație muzeală, ca o secție a muzeului de istorie din oraș, iar lucrările de restaurare și amenajare trebuiau să respecte atare destinație, precum și normele în vigoare pentru lucrările de monumente istorice.

Ambele înscrisuri menționate anterior, respectiv proiectul de consolidare și referatul din 1970, se regăsesc în dosarul nr. 209/1994 al Tribunalului Buzău, atașat la dosarul de față, în care s-a respins irevocabil cererea aceluiași reclamant având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului și al fratelui său, M.C., asupra imobilului în litigiu (sentința civilă nr. 412 din 10 octombrie 2004 a Tribunalului Buzău, definitivă prin neapelare). Același expert judiciar arată că, în aplicarea proiectului nr. 79/1972, casa a fost supusă lucrărilor de consolidare și refuncționalizare pentru muzeu (fila 86 dosar fond).

Aceste constatări sunt suficiente pentru a se conchide în sensul că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, din moment ce preluarea imobilului de către stat a vizat tocmai efectuarea lucrărilor de restaurare și amenajare cu destinația de muzeu la imobilul care există în materialitatea lui, pe amplasamentul inițial, păstrând dimensiunile și cotele inițiale. Este de precizat, în plus, că imobilul se află în administrarea Muzeului Județean Buzău, adăpostind Colecția de etnografie și artă populară, conform aceluiași raport întocmit de către Comisia de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 (fila 40 dosar fond), aspect reținut de către prima instanță în cauză.

Ca atare, împrejurarea că imobilul nu este unul nou nu numai că nu conduce la restituirea în natură, ci confirmă că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, motiv pentru care se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Stabilind contrariul, instanța de apel, care a menținut hotărârea primei instanțe, în mod greșit nu a făcut aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, pe temeiul căruia reclamantul din cauză este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu la însăși restituirea în natură. Față de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, motiv pentru care îl va admite ca atare, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În consecință, va modifica în tot decizia recurată și va admite apelul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 268 din 6 martie 2009 a Tribunalului Buzău, pe care o schimbă în tot, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., respingându-se ca neîntemeiată contestația împotriva dispoziției nr. 209 din 26 martie 2007, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri bănești în condițiile titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Județean Buzău împotriva deciziei civile nr. 121 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și familie. Modifică în tot decizia recurată. Admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 268 din 6 martie 2009 a Tribunalului Buzău, Secția civilă, în sensul că schimbă în tot sentința și respinge contestația ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2010.