ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 318/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr.

268 din 6 martie 2009 pronunțată în dosarul nr. 3022/114/2007, Tribunalul

Buzău, Secția Civilă, a admis contestația formulată de reclamantul M.I. în

contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Buzău și, în consecință, a anulat

dispoziția nr. 209 din 26 martie 2007 și a obligat pârâtul să restituie

reclamantului imobilul – teren și casă – situat în Buzău, str. Războieni.

În motivarea

sentinței, s-a reținut că, în cauză, s-a administrat un amplu material probator

din care rezultă că imobilul aparține reclamantului, acesta fiind îndreptățit

la restituirea în natură a imobilului.

Apelul declarat de

către pârât împotriva sentinței menționate a fost respins ca nefondat prin

decizia nr. 121 din 11 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, Secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Pentru a pronunța

această decizie, a fost înlăturată critica pârâtului referitoare la expertiza

efectuată în cauză, în sensul că nu s-ar corobora cu celelalte probe

administrate pe parcursul celor două cicluri procesuale, respectiv înscrisuri

și martori, deoarece apelanta nu a formulat obiecțiuni la expertiză și nici nu

a solicitat completarea probatoriilor.

Instanța a ținut cont

de concluziile raportului de expertiză în care expertul B.V.M. precizează că

imobilul nu este unul nou, ci este cel vechi, chiar dacă refăcut.

Expertul a mai arătat

că acea casă este situată pe amplasamentul inițial, fapt dovedit de releveul

executat la data de 22 februarie 1965, păstrând dimensiunile și cotele inițiale,

totodată, că subsolul, cu mici modificări, este cel al imobilului inițial.

În raport de actele

depuse la dosar, avându-se în vedere prevederile Legii nr. 10/2001 și ale

Normelor metodologice de aplicare a acesteia, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

expertul a concluzionat că imobilul nu poate fi considerat unul nou, fără ca

apelanta să formuleze obiecțiuni, deși a avut în concret această posibilitate,

reprezentată fiind la termenul de soluționare a cauzei în primă instanță – 14

septembrie 2007.

Instanța de apel a

înlăturat și critica relativă la emiterea dispoziției administrative contestate

fără analizarea actelor depuse de către pârât și fără respectarea prevederilor

Legii nr. 10/2001 și ale Normelor metodologice de aplicare a legii, incidente

la data soluționării notificării.

Împotriva deciziei

menționate, a declarat recurs pârâtul, criticând-o pentru nelegalitate în

temeiul art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență,

următoarele:

- în mod greșit,

instanța de apel a apreciat că prima instanță a intrat în cercetarea fondului, astfel

cum se dispusese prin decizia de apel nr. 501/2007, în condițiile în care

motivarea sentinței se rezumă la descrierea parcursului dosarului;

- în mod nelegal, la

termenul din 11 iunie 2009, instanța de apel a respins cererea recurentului de

amânare a cauzei în vederea luării la cunoștință a conținutului întâmpinării

depuse cu o zi înainte, precum și a pregătirii apărării, mai mult, menționând în

decizie că întâmpinarea fusese comunicată prin poștă apelantului, cu cinci zile

înainte;

- nici instanța de

apel nu s-a pronunțat asupra fondului, evitând a răspunde motivului de apel

vizând încasarea de către reclamant de despăgubiri bănești, cu ocazia preluării

imobilului prin expropriere pentru utilitate publică de către Muzeul Județean,

imobilul aflându-se într-o stare avansată de degradare; de altfel, această împrejurare

putea fi cercetată prin exercitarea de către instanțe a unui rol activ;

- instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra diferenței dintre reedificarea unei construcții civile și

restaurarea unui monument istoric de la „cota zero”, care trebuie să respecte vechea

formă până la ultimul detaliu; atare confuzie a fost cauzată de experți,

explicabilă fiind prin lipsa de specializare a acestora în monumente istorice,

motiv pentru care recurentul nu a fost de acord cu expertiza efectuată, care nu

reflectă realitatea.

Înainte de încadrarea

în dispozițiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanța trebuia să se

pronunțe asupra faptului dacă reclamantul are dreptul la restituirea în natură

a imobilului reconstruit de la „cota zero”, în condițiile în care a și primit

despăgubiri bănești la data exproprierii.

La termenul din 15

ianuarie 2010, intimatul a invocat excepția nulității recursului, întrucât

criticile formulate, deși încadrate în drept, nu se subsumează niciunuia dintre

motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., excepție

reținută spre soluționare de către instanță odată cu soluționarea recursului

însuși.

Examinând cu

prioritate excepția procesuală invocată, Înalta Curte apreciază că nu este

întemeiată și o va respinge ca atare, deoarece, din dezvoltarea motivelor de

recurs, rezultă că este posibilă analizarea lor din perspectiva modului de

aplicare, de către instanța de apel, a dispozițiilor legale, așadar, în

contextul art. 304 pct. 9.

Astfel, recurentul

susține, pe de o parte, încălcarea normelor procesuale privind respectarea indicațiilor

deciziei de casare, cercetarea fondului dreptului și comunicarea întâmpinării

iar, pe de altă parte, a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 pe aspectul naturii

măsurilor reparatorii cuvenite în caz de expropriere a unui imobil cu

destinația de monument istoric.

Chiar dacă recurentul

Consiliul Județean Buzău nu a indicat explicit dispozițiile legale pretins a fi

fost încălcate, acestea pot fi identificate pe baza susținerilor din motivarea

căii de atac și evaluate ca atare sub aspectul aplicării lor de către instanța

de apel.

Drept urmare, nu se

poate susține neîncadrarea motivelor de recurs în cazurile prevăzute de art. 304

C. proc. civ., drept pentru care va fi respinsă excepția nulității recursului

invocată de intimatul – reclamant.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că recursul este fondat, din perspectiva modului de soluționare de

către instanța de apel a aspectelor de drept substanțial presupuse de cauză.

În prealabil, vor fi

cercetate aspectele procedurale ce au fost invocate în motivarea recursului cu

finalitatea nulității deciziei, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Recurentul Consiliul

Județean Buzău a susținut, în primul rând, că instanța de apel a procedat

greșit, la termenul din 11 iunie 2009, respingând cererea sa de amânare a

cauzei în vederea luării la cunoștință a întâmpinării depuse cu o zi înainte, precum

și a pregătirii apărării mai mult, menționând în decizie că întâmpinarea fusese

comunicată prin poștă, în urmă cu cinci zile.

Deși nu s-a indicat

explicit textul de lege pretins încălcat de către instanța de apel, susținerile

recurentului pot fi cercetate din punctul de vedere atât al comunicării actului

de procedură al întâmpinării, cât și al dreptului la apărare al pârâtului,

constatându-se că sunt nefondate.

Potrivit

dispozițiilor art. 114

1

alin. (2) C. proc. civ., întâmpinarea este

obligatorie și trebuie depusă la dosar cu 5 zile înainte de termenul stabilit

pentru judecată, deducându-se din contextul art. 114

1

că este vorba

despre primul termen de judecată, termenul de 5 zile calculându-se în

conformitate cu art. 101 C. proc. civ.

Regula comunicării

din oficiu a tuturor actelor de procedură, prevăzută de art. 86 alin. (1) C.

proc. civ., se aplică și în materia întâmpinării, în absența unei norme

contrare.

În cauză,

întâmpinarea a fost depusă cu respectarea termenului legal de 5 zile libere în

raport de singurul termen fixat în apel -11 iunie 2009, respectiv la data de 4

iunie 2009, data poștei (fila 13 verso), însă nu a fost expediată în condițiile

art. 86 C. proc. civ. (fără ca instanța să fi consemnat în decizie contrariul,

astfel cum pretinde recurentul).

În măsura în care

această operațiune nu s-a realizat până la termenul de judecată, comunicarea a

avut loc chiar în ședință publică, prin înmânarea întâmpinării către pârâtul

prezent la termen prin consilier juridic, care a solicitat amânarea cauzei

pentru a lua cunoștință de întâmpinare, cerere respinsă de către instanță.

Art. 96 C. proc. civ.

ce prevede că, în cazul comunicării de înscrisuri în ședință publică, instanța poate

încuviința, la cerere, un termen pentru a se lua cunoștință de acte, are

caracter imperativ doar în ceea ce privește imposibilitatea refuzului părții de

a primi actul, nu și în privința amânării cauzei de către instanță.

Prerogativa subiectivă

a instanței de a aprecia necesitatea acordării unui nou termen pentru studierea

întâmpinării nu poate fi cenzurată de către instanța de control judiciar,

nefiind vorba despre modul de aplicare a legii, în absența unei obligativități pentru

instanță în sensul amânării cauzei și a unor criterii de apreciere.

Pe de altă parte, chiar

din perspectiva art. 156 alin. (1) C. proc. civ., la care s-a raportat instanța

de apel, încadrarea solicitării pârâtului în sfera “motivelor temeinice” de

amânare a cauzei reprezintă tot o chestiune de apreciere a instanței, ce excede

atribuțiilor instanței de recurs, deoarece nu este un aspect de legalitate a

deciziei, cenzurabil prin prisma art. 304 C. proc. civ.

În consecință, vor fi

înlăturate criticile recurentului pe aspectul respingerii cererii sale de

amânare a cauzei pentru studierea întâmpinării.

Consiliul Județean

Buzău a mai susținut că instanța de apel a apreciat greșit că prima instanță a intrat

în cercetarea fondului, astfel cum se dispusese prin decizia de apel nr. 501/2007,

în condițiile în care motivarea sentinței se rezumă la descrierea parcursului

dosarului.

Susținând

necercetarea fondului de către Tribunalul Buzău, pârâtul Consiliul Județean a

intenționat aplicarea în cauză, de către instanța de apel, a dispozițiilor art.

297 alin. (1) C. proc. civ.

Chiar dacă nu a făcut

referire la această normă de procedură, se constată că instanța de apel, în mod

corect, nu a procedat la desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare la prima instanță, pe motiv că aceasta nu ar fi intrat în cercetarea

fondului.

Se observă că

recurentul circumstanțiază necercetarea fondului prin nemotivarea în fapt și în

drept a sentinței.

Lipsa argumentelor

care au stat la baza adoptării hotărârii de primă instanță ori o motivare

insuficientă a acesteia nu reprezintă în sine un temei al desființării sale

pentru necercetarea fondului, în măsura în care sentința a cuprins o soluție

asupra fondului dreptului, pe baza probelor administrate pe acest aspect.

Pe de altă parte, calea

de atac a apelului are, la rându-i, un caracter devolutiv, conform art. 295 alin.

(1) C. proc. civ., instanța de apel putând stabili situația de fapt și de drept

din cauză, pronunțându-se asupra fondului, cu substituirea sau completarea

argumentării primei instanțe, în situația în care păstrează soluția adoptată de

aceasta, context în care ar fi inutilă o trimitere a cauzei spre rejudecare.

Prin prisma regulilor

de judecată aplicabile în faza apelului, anterior arătate, ar fi posibilă

evaluarea modului în care instanța de apel a înțeles să cerceteze fondul.

În acest context, se reține

că prin motivele de recurs se formulează critici și pe acest aspect, Înalta

Curte constatând că instanța de apel a analizat aspectele de fapt și de drept menționate

în dispoziția nr. 209 din 26 martie 2007 emisă de către Consiliul Județean

Buzău, a cărei legalitate a fost contestată în prezenta cauză.

Împrejurarea menționată

de recurent, anume încasarea de despăgubiri bănești de către reclamant la

momentul exproprierii imobilului, nu interesează natura măsurilor reparatorii

cuvenite reclamantului pentru imobilul reluat abuziv, după cum se va arăta în

considerentele vizând fondul dreptului.

Ca atare, este lipsit

de relevanță că motivarea deciziei recurate nu conține nicio referire la acea

împrejurare, cu atât mai mult cu cât dispoziția administrativă contestată nu a

vizat și acest aspect, iar soluția de acordare de măsuri reparatorii în

echivalent nu a fost adoptată în considerarea despăgubirii autorului reclamantului

cu ocazia exproprierii.

Nu se poate considera,

de asemenea, că nu s-ar fi respectat dispozițiile deciziei nr. 501 din 29

noiembrie 2007 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești în primul ciclu procesual

parcurs în cauză.

Acea instanță de

apel, desființând sentința și trimițând cauza spre rejudecare, nu a dezlegat

fondul dreptului, nici pe aspectul dispozițiilor legale aplicabile și nici în

ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite reclamantului.

Or, cât timp prima

instanță a dispus obligarea directă a unității deținătoare la restituirea în

natură, și nu doar la emiterea unei decizii, iar instanța de apel, devoluând

fondul, a confirmat atare soluție, se apreciază că decizia instanței din faza

procesuală anterioară a fost respectată în totalitate.

În ceea ce privește

fondul dreptului, instanța de apel a reținut, pe baza probatoriului administrat

– în primul rând, a concluziilor expertizei efectuate de expertul B.V., ce a

studiat releveul imobilului executat la data de 22 februarie 1965 – că imobilul

a cărui restituire se solicită în cauză (situat în Buzău, str. Războieni, necontestându-se

identitatea dintre acesta și cel indicat hotărârea primei instanțe, din eroare,

ca fiind amplasat la nr. 1) nu este un imobil nou, ci este cel vechi, refăcut

pe amplasamentul inițial, cu dimensiunile și cotele inițiale, inclusiv

subsolul, care a suferit doar mici modificări.

Această situație de

fapt nu poate fi cenzurată în cauză și reprezintă premisa analizei de față.

Instanța de apel nu a

valorificat, însă, această stare de fapt prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001

incidente în cauză, de asemenea, nu a evidențiat elemente faptice necontestate

de vreuna dintre părți, relevante în soluționarea pricinii, cu consecința unei

aplicări greșite a legii în privința naturii măsurilor reparatorii la care este

îndreptățit reclamantul.

Astfel, după cum se

arată chiar în cuprinsul cererii introductive a reclamantului, imobilul a fost expropriat

prin Decretul nr. 232/1971, fapt care confirmă o preluare abuzivă a imobilului

în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, care include, în egală măsură,

preluările operate cu sau fără respectarea dispozițiilor legale în vigoare la

momentul trecerii imobilului în patrimoniul statului.

Fiind vorba despre o

expropriere, instanța de apel ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art.

11 din Legea nr. 10/2001, care reprezintă norme speciale de reglementare a

modului de acordare de măsuri reparatorii în cazul imobilelor expropriate.

Or, decizia recurată a

făcut aplicarea normei generale din art. 1 ce prevede regula restituirii în natură

a imobilului, fără a observa regulile particulare aplicabile în situația

imobilelor expropriate.

Instanța de apel,

menținând hotărârea primei instanțe, s-a referit la altă prevedere din

cuprinsul legii, precum art. 18 lit. c), ignorând art. 11 direct aplicabil.

Pe de altă parte, art.

18 lit. c) nici nu mai exista la data emiterii dispoziției nr. 209 din 26

martie 2007, implicit, nici la data soluționării cauzei în forma avută în

vedere de către instanță, respectiv aceea vizând acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent dacă imobilul actual poate fi considerat nou; nici măcar ipoteza

ca atare nu mai există în reglementarea actuală, lit. b din art. 18

referindu-se la situația în care imobilul nu mai există la data intrării în

vigoare a prezentei legi, cu excepția imobilelor distruse ca urmare a unor

calamități naturale.

Este adevărat că alin.

(1) al art. 11 prevede restituirea în natură în cazul în care construcțiile ce

alcătuiau imobilul expropriat nu au fost demolate, însă această ipoteză implică

premisa că nu s-au executat lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.

Este necesară raportarea

la această împrejurare, de care legiuitorul însuși a legat producerea de consecințe

juridice, anume

natura

măsurilor reparatorii cuvenite persoanei îndreptățite.

Astfel, în

alin. (2), (3) și (4)

din art. 11 sunt descrise diferite situații posibile, în funcție de executarea

sau nu a lucrărilor pentru care s-a dispus exproprierea, fiind vădită intenția

legiuitorului de a permite, ca regulă, restituirea în natură, atunci când a

avut loc o demolare, totală sau parțială, a construcțiilor inițiale și fie nu

s-au executat lucrări noi, fie acestea ocupă parțial terenul. Dacă lucrările

s-au executat și ocupă funcțional întregul teren, are loc o dezdăunare în

echivalent.

Alin. (1)

reglementează, din acest punct de vedere, situația cea mai favorabilă

proprietarului, cea în care nu a operat demolarea, situație care, în viziunea

legiuitorului, exclude de plano executarea de lucrări noi, constatare desprinsă

din coroborarea cu ipotezele legale anterior menționate.

Așadar, corelația pe

care legiuitorul o acceptă pentru determinarea posibilității restituirii în

natură, în alin. (1), (2) și (3), este stadiul demolării și cel al lucrărilor

noi, ceea ce înseamnă că restituirea în natură este întotdeauna posibilă atunci

când lucrările noi prefigurate au presupus demolarea vechilor construcții.

Per a contrario din

aceste norme, dacă nu a fost necesară demolarea, iar lucrările noi s-au

efectuat, se impune acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Această constatare se

bazează atât pe interpretarea logică a alin. (1), (2) și (3), astfel cum a fost

descrisă anterior, cât și pe o interpretare extensivă a alin. (4).

Potrivit art. 11 alin.

(4) din lege, „În cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea

ocupă funcțional întregul teren afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent pentru întregul imobil”.

Întrucât norma nu

distinge și nu există nicio rațiune pentru a aplica un tratament juridic

diferit acelorași situații de fapt, se consideră că această normă se aplică, în

egală măsură, cazurilor în care a operat demolarea, totală sau parțială, a

construcțiilor inițiale, însă modul de amplasare a noilor lucrări executate

împiedică restituirea în natură a vreunei părți din vechiul imobil, însă și

celor în care demolarea nu a operat, însă nici nu este posibilă restituirea în

natură, din cauza noilor lucrări.

În măsura în care nu

s-a procedat la demolare, însă s-a realizat în totalitate scopul exproprierii, aplicarea

primelor trei alineate este exclusă.

Cu toate că cea din

urmă situație expusă pare dificil de întrunit în practică, deoarece, în

general, exproprierea pentru utilitate publică a presupus efectuarea de lucrări

noi și demolarea celor existente, situația din speță se încadrează în această

categorie, deoarece exproprierea s-a realizat pentru reabilitarea imobilului

înscris la poziția nr. 2328 în lista monumentelor de arhitectură aprobată prin

H.C.M. nr. 1160/1955, cu scopul de a-i asigura o

destinație cultural – muzeală.

Acest aspect rezultă

din probatoriul administrat, implicând elemente de fapt pe care părțile nu

le-au contestat, după cum s-a arătat deja în prezentele considerente, însă

instanța le-a ignorat, întrucât s-a raportat la alte norme decât cele incidente

în cauză.

Se reține că, în raportul

întocmit de către Comisia de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr.

10/2001, în dosarul administrativ finalizat prin dispoziția contestată în

cauză, s-a consemnat opinia majoritară în sensul restituirii în natură a

imobilului (ignorată, însă, la momentul emiterii dispoziției, ce a cuprins

propunere de acordare de despăgubiri bănești).

În conținutul opiniei

majoritare favorabile reclamantului s-a arătat că „imobilul prezentând valoare

arhitecturală de patrimoniu, intenția declarată a autorităților locale ale

anilor 1960 – 1970 a fost de reabilitare a construcției cu păstrarea formei și

ariei construite, urmând a i se atribui o destinație cultural – muzeală, în

consecință, și exproprierea s-a făcut în acest scop și toată documentația

tehnică ulterior întocmită stipulează reabilitare, consolidare”.

Și expertul judiciar B.V.,

în raportul întocmit la solicitarea instanței de judecată (file 82 – 92 dosar nr.

3022/114/2007 al Tribunalului Buzău), pe concluziile căruia ambele instanțe de

fond și-au întemeiat soluțiile favorabile reclamantului, menționează că, prin modul

în care s-a intervenit asupra imobilului după anul 1972, s-a intenționat restaurarea

acestuia, pe baza proiectului de consolidare nr. 79/1972.

Expertul face, de

asemenea, referire la expunerea de motive a Direcției monumente istorice –

referatul nr. 3049 din 12 martie 1970, în care se arată că imobilul urma a primi

o destinație muzeală, ca o secție a muzeului de istorie din oraș, iar lucrările

de restaurare și amenajare trebuiau să respecte atare destinație, precum și

normele în vigoare pentru lucrările de monumente istorice.

Ambele înscrisuri

menționate anterior, respectiv proiectul de consolidare și referatul din 1970,

se regăsesc în dosarul nr. 209/1994 al Tribunalului Buzău, atașat la dosarul de

față, în care s-a respins irevocabil cererea aceluiași reclamant având ca

obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantului și al fratelui

său, M.C., asupra imobilului în litigiu (sentința civilă nr. 412 din 10

octombrie 2004 a Tribunalului Buzău, definitivă prin neapelare).

Același expert

judiciar arată că, în aplicarea proiectului nr. 79/1972, casa a fost supusă

lucrărilor de consolidare și refuncționalizare pentru muzeu (fila 86 dosar

fond).

Aceste constatări

sunt suficiente pentru a se conchide în sensul că lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întregul teren, din moment ce preluarea

imobilului de către stat a vizat tocmai efectuarea lucrărilor de restaurare și

amenajare cu destinația de muzeu la imobilul care există în materialitatea lui,

pe amplasamentul inițial, păstrând dimensiunile și cotele inițiale.

Este de precizat, în

plus, că imobilul se află în administrarea Muzeului Județean Buzău, adăpostind

Colecția de etnografie și artă populară, conform aceluiași raport întocmit de

către Comisia de analiză a notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001

(fila 40 dosar fond), aspect reținut de către prima instanță în cauză.

Ca atare,

împrejurarea că imobilul nu este unul nou nu numai că nu conduce la restituirea

în natură, ci confirmă că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

funcțional întregul teren, motiv pentru care se impune acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent.

Stabilind contrariul,

instanța de apel, care a menținut hotărârea primei instanțe, în mod greșit nu a

făcut aplicarea art. 11 alin. (4) din lege, pe temeiul căruia reclamantul din

cauză este îndreptățit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu la însăși

restituirea în natură.

Față de

considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, motiv

pentru care îl va admite ca atare, în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În consecință, va

modifica în tot decizia recurată și va admite apelul pârâtei împotriva

sentinței civile nr. 268 din 6 martie 2009 a Tribunalului Buzău, pe care o schimbă

în tot, în aplicarea art. 296 C. proc. civ., respingându-se ca neîntemeiată

contestația împotriva dispoziției nr. 209 din 26 martie 2007, prin care s-a

propus acordarea de despăgubiri bănești în condițiile titlului VII al Legii nr.

247/2005 pentru imobilul în litigiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Admite recursul

declarat de pârâtul Consiliul Județean Buzău împotriva deciziei civile nr. 121

din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu

minori și familie.

Modifică în tot

decizia recurată.

Admite apelul

declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 268 din 6 martie 2009 a Tribunalului

Buzău, Secția civilă, în sensul că schimbă în tot sentința și respinge

contestația ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 22 ianuarie 2010.