ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de

04 martie 2010, reclamantul C.M. a

chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând

obligarea

acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din

data efectuării plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit ca urmare a măsurii administrative, cu caracter politic, luate

împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest si stabilirea

domiciliului obligatoriu în localitatea Brateș, jud. Galați în perioada 18 iunie

1951-27 iulie 1955.

Prin Sentința civilă

nr. 1386 din 15 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei

de 3000 euro în echivalent lei/ euro la cursul de schimb valutar BNR din ziua

plății, cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura administrativă cu caracter

politic luată față de reclamant.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada

unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale

în cuantum de 3.000 euro, considerate de tribunal ca fiind necesare, suficiente

și rezonabile pentru repararea prejudiciului suferit.

La aprecierea

cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că

reclamantul nu a fost condamnat, ci că doar i s-a stabilit un domiciliu

obligatoriu într-o altă localitate, cât și faptul că nu poate exista un

echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar recunoașterea, prin Legea

nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990, a caracterului politic al

măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat.

Totodată,

tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) din lege, la

stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile

reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de

dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, reținând că reclamantul

beneficiază de o indemnizație acordată în temeiul decretului-lege menționat.

Împotriva sentinței tribunalului au

declarat apel reclamantul pârâtul și Ministerul Public

- Parchetul de pe lângă Tribunalul

București

Curtea de Apel

București,

secția a IV-a

civilă, prin decizia nr. 435/ A din 26 aprilie 2011, a admis apelurile

declarate de pârât și de Ministerul Public și a schimbat în tot sentința

apelată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin aceeași

decizie, a respins ca nefondat apelul reclamantului

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 a

Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Deciziile Curții

Constituționale produc efecte juridice erga

omnes. Curtea Constituțională a constatat că nu se poate

concluziona că în materia despăgubirilor pentru

daune morale suferite de

foștii

deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de

a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român a adoptat

Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Legea nr.

221/2009.

Întrucât art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr.

221/2009 a fost

declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifica

acordarea daunelor

morale

nu mai există.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs

reclamanta

invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, prin

care a

arătat că

hotărârea este nelegală deoarece instanța de apel nu a ținut

seama că decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu se aplică

proceselor

aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă,

eventual,

celor înregistrate ulterior publicării sale.

În acest context, recurentul reclamant susține că la

data introducerii

cererii

de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la

acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1)

lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data

formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot

parcursul

procesului.

Acest

punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces

echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivității și

a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar

nedefinitivă.

Recurentul reclamant susține că se impune respectarea principiului

egalității în fața legii, care

presupune instituirea unui tratament egal

pentru

situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Concluzionând, recurentul reclamant a arătat că, prin aplicarea în

cauza de față a deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, sunt

încălcate

prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art.

1 din

Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de

România

prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr.

1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și

Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată

de Adunarea Generală a O.N.U.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs

invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011

a

Secțiilor Unite a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța apreciază

că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct.

8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal,

deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a

se circumscrie

ipotezei

pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii).

Criticile

formulate de recurentul reclamant aduc în discuție o singură chestiune, aceea a

efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010,

încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Aceste critici

nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile

nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art. 147 alin.

(4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru

particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru

trecut (ex tune).

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În acest

context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un

moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi,

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se va

face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se

aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective,

care se nasc din

actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de

acestea, principiul

este

că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii

lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii

noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive,

permisive, iar nu unor norme

de ordine publică, de interes general.

Unor situații juridice voluntare nu le poate fi

asimilată însă situația

acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data

intrării în vigoare a

Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații

juridice legale, în

curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior

definitivării lor și,

de

aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse

drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia

trebuie să i se verifice

calitatea

de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de

mai multe criterii prevăzute de lege, se poate

realiza numai în urma

verificărilor jurisdicționale realizate de

instanță.

Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și

introducerea

cererilor de

chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere

unor raporturi juridice, în conținutul cărora,

intră drepturi de creanță, ce

trebuiau stabilite, jurisdicțional, în

favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane

care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de

drepturi născute

direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci

de drepturi care

trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată

urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării

deciziei de

neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin

definitivă,

din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta

beneficia de un bun sau cel puțin de o

speranță legitimă, care să intre

sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța

de apel era chemată să se pronunțe asupra

pretențiilor formulate de

reclamant,

norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând,

în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să

încalce dreptul la un „bun” al

reclamantului, în sensul art. 1 din

Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

în absența unei hotărâri definitive care sa fi

confirmat dreptul său de

creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Înalta

Curte de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii prin

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011,

prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții

Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit.

a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și

măsurile

administrative asimilate acestora

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data

publicării

deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial

”.

Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții

Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie

2010, iar,

în speță,

decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14

februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată

definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele

legale declarate

neconstituționale,

nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul

soluționării

apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat

dreptul de acces

la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, astfel cum susține acesta, întrucât, prin

Decizia nr. 12

din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, s-a statuat, de

asemenea,

că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca

urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se

controlul a posteriori de constituționalitate.

Întrucât efectele deciziilor Curții Constituționale din

perspectiva exigențelor unui proces echitabil, ale dreptului la respectarea

bunurilor,

precum și a

principiului nediscriminării, au fost deja analizate prin decizia dată în

interesul legii de către instanța supremă, aceste aspecte

nu pot fi reanalizate în cauza de față, astfel cum

tinde reclamantul prin motivele de recurs referitoare la dispozițiile

Convenției Europene a

Drepturilor

Omului, în caz contrar, încălcându-se efectele obligatorii ale

hotărârilor pronunțate în aplicarea prevederilor

art. 329 C. proc.

civ.

Pentru considerentele prezentate, constatând că, în

cauză, este pe

deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție,

obligatorie de

la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al

României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330

7

alin. (4) C.

proc. civ., Înalta Curte,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 435/ A

din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel

București,

secția a IV - a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 9 mai 2012.