ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3160/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 04 martie 2010, reclamantul C.M.

a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 euro echivalent în lei la cursul BNR din data efectuării plății reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a măsurii administrative, cu caracter politic, luate împotrivea sa prin dislocarea din zona frontierei de vest si stabilirea domiciliului obligatoriu în localitatea Brateș, jud. Galați în perioada 18 iunie 1951-27 iulie 1955. Prin Sentința civilă nr. 1386 din 15 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 3000 euro în echivalent lei/ euro la cursul de schimb valutar BNR din ziua plății, cu titlu de despăgubiri civile pentru măsura administrativă cu caracter politic luată față de reclamant.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamantul a făcut dovada unui prejudiciu personal nepatrimonial care impune acordarea unor daune morale în cuantum de 3.000 euro, considerate de tribunal ca fiind necesare, suficiente și rezonabile pentru repararea prejudiciului suferit. La aprecierea cuantumului daunelor morale, tribunalul a avut în vedere atât faptul că reclamantul nu a fost condamnat, ci că doar i s-a stabilit un domiciliu obligatoriu într-o altă localitate, cât și faptul că nu poate exista un echivalent pecuniar absolut al suferinței morale, iar recunoașterea, prin Legea nr. 221/2009 și prin Decretul-lege nr. 118/1990, a caracterului politic al măsurii reprezintă deja o importantă reparație morală de care a beneficiat.

Totodată, tribunalul a avut în vedere că, potrivit art. 5 alin. (2) din lege, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, reținând că reclamantul beneficiază de o indemnizație acordată în temeiul decretului-lege menționat. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantul pârâtul și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 435/ A din 26 aprilie 2011, a admis apelurile declarate de pârât și de Ministerul Public și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin aceeași decizie, a respins ca nefondat apelul reclamantului Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009. Deciziile Curții Constituționale produc efecte juridice erga omnes. Curtea Constituțională a constatat că nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a acorda aceste despăgubiri, iar legiuitorul român a adoptat Decretul-lege nr. 118/1990, cât și Legea nr. 221/2009. Întrucât art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 a fost declarat neconstituțional, temeiul juridic ce justifica acordarea daunelor morale nu mai există.

Împotriva deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, prin care a arătat că hotărârea este nelegală deoarece instanța de apel nu a ținut seama că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu se aplică proceselor aflate pe rol la data pronunțării acesteia, ci este aplicabilă, eventual, celor înregistrate ulterior publicării sale. În acest context, recurentul reclamant susține că la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.

Acest punct de vedere se întemeiază pe dreptul la un proces echitabil, care obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă. Recurentul reclamant susține că se impune respectarea principiului egalității în fața legii, care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Concluzionând, recurentul reclamant a arătat că, prin aplicarea în cauza de față a deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, sunt încălcate prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului, ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, precum și Rezoluțiile nr. 1096/1996 și nr. 1481/2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și Rezoluția nr. 40/34 din 29 noiembrie 1985 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează: Cu titlu preliminar, este de observat că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nicio critică de natură a se circumscrie ipotezei pe care acest motiv o reglementează - interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății (iar nu a actelor ca înscrisuri probatorii). Criticile formulate de recurentul reclamant aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, încadrându-se astfel în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu sunt însă fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prin deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Declararea neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituțional. Art. 147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor (ex nune), iar nu și pentru trecut (ex tune).

Împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite. În acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi, întrucât aceasta a fost voința părților). Se va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general. Unor situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea, intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicționale realizate de instanță. Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 și introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite, jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea specială).

Nu este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de judecată, nu se poate considera că reclamanta beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de reclamant, norma juridică nu mai exista și nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale exprese.

Astfel, soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la un „bun” al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în recurs în interesul legii prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, prin care s-a statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial ”. Cum deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță, decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 14 februarie 2011, cauza nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale, nu își mai pot produce efectele juridice.

Aplicând aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantului și nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susține acesta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat, de asemenea, că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

Întrucât efectele deciziilor Curții Constituționale din perspectiva exigențelor unui proces echitabil, ale dreptului la respectarea bunurilor, precum și a principiului nediscriminării, au fost deja analizate prin decizia dată în interesul legii de către instanța supremă, aceste aspecte nu pot fi reanalizate în cauza de față, astfel cum tinde reclamantul prin motivele de recurs referitoare la dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, în caz contrar, încălcându-se efectele obligatorii ale hotărârilor pronunțate în aplicarea prevederilor art. 329 C. proc. civ. Pentru considerentele prezentate, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 330 7 alin. (4) C. proc.

civ., Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.M. împotriva deciziei nr. 435/ A din 26 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV - a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 mai 2012.