ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1110/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1110/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 3 aprilie 2012 Curtea de

Apel București, secția I penală a respins, ca nefondate cererile de înlocuire a

măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi țara și a

dispus, în temeiul art. 300

2

raportat la art. 160

b

C.

proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților S.M., E.C.M.

și B.M.I., acordându-se în cauză termen la 17 aprilie 2012.

Instanța de fond a

constatat că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că

inculpații au săvârșit infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată,

că se regăsesc în continuare exigențele art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen. în privința condiției existenței pericolului concret pentru ordinea

publică, condiție ce rezultă din probele dosarului, în acord și cu jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, în privința apărării ordinii publice în

sensul reprimării infracțiunilor considerate grave, cum sunt cele de corupție.

Constatând că nu au intervenit aspecte noi sub aspectul circumstanțelor

factuale reținute ori a situației personale a fiecărui inculpat, instanța a

constatat că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii

arestării preventive a inculpaților, menținând această măsură.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal inculpații au declarat recurs pentru considerentele

susținute oral și în motivele de recurs scrise.

Analizând recursurile

declarate, potrivit motivelor de casare dezvoltate în scris și susținute oral

de apărătorul inculpaților E.C. și B.M.I. și cele orale ale apărătorului desemnat

din oficiu pentru inculpatul S.M. a actelor și lucrărilor dosarului, precum și

din oficiu, sub toate aspectele de legalitate și temeinicie conform

prevederilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. combinat cu art. 385

6

alin. (3) și art. 385

14

C. proc. pen., Înalta Curte constată că

recursurile inculpaților sunt nefondate pentru considerentele ce se vor arăta:

Prin rechizitoriul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție din data de 23

februarie 2012 s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest a

inculpatului B.M.I. pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și

asociere în vederea săvârșirii de infracțiuni, prev. de art. 254 alin. (1) C.

pen. raportat la art. 7 din Legea nr. 78/2000 și art. 323 alin. (1) și (2) C.

pen., raportat la art. 8 din Legea nr. 39/2003 în referire la art. 17 lit. b)

și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.

Anterior, prin

încheierea de ședință din camera de consiliu pronunțată la data de 01 februarie

2012 de către Curtea de Apel București, secția I penală s-a admis propunerea

formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A.

și s-a dispus arestarea preventivă pe o perioadă de 29 de zile a inculpatului

B.M.I. de la 02 februarie 2012 la 01 martie 2012, reținându-se că inculpatul se

află în ipoteza prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv

săvârșirea unei infracțiuni pentru legea penală prevede o pedeapsă mai mare de

4 ani, lăsarea sa în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică.

Prin Încheierea nr.

332 din 06 februarie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpat.

După sesizarea

instanței de judecată cu rechizitoriul Parchetului, prin încheierea de ședință

din data de 27 februarie 2012 a Curții de Apel București s-a constatat

legalitatea și temeinicia arestării preventive a inculpatului, menținându-se

această măsură, conform art. 300

1

alin. (3) C. proc. pen.

Art. 23 din

Constituție garantează libertatea individuală și siguranța persoanei.

Din dispozițiile art.

23 din Constituție rezultă interesul evident pe care l-a manifestat

constituantul în legătură cu reglementarea clară și precisă a măsurii arestării

preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se

integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituție, că

arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că

prezumția de nevinovăție este unul dintre principiile constituționale.

Prin urmare, art. 23

din Constituție conferă arestării preventive o configurație juridică de sine

stătătoare, separabilă de restul operațiunilor firești, judiciare. Constituția

reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care

protejează libertatea persoanei și permite justiției să se deruleze.

În conformitate cu

dispozițiile art. 5 parag. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și Libertăților Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul

la libertate și nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul

la libertate, Convenția consacră implicit principiul după care nici o persoană

nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă

există excepția privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute,

în mod expres și limitativ, de dispozițiile art. 5 parag. 1 lit. c) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit textului

invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau

reținută în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente,

atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau

când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să

săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia.

În materia privării

de libertate, Convenția trimite, în esență, la legislația națională și la

aplicabilitatea dreptului intern.

Legalitatea sau

regularitatea detenției obligă ca arestarea preventivă a unei persoane și

menținerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond și de

procedură prevăzute de legea națională care, la rândul lor, trebuie să fie

compatibile cu dispozițiile Convenției și să asigure protejarea individului

împotriva arbitrariului.

Conform dreptului

intern, respectiv dispozițiilor art. 300

2

C. proc. pen. "În

cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare

să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării

preventive, procedând potrivit art. 160

b

" iar potrivit art. 160

b

C. proc. pen. "(1) În cursul judecății, instanța verifică periodic, dar nu

mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

(2) Dacă instanța

constată că arestarea preventivă este nelegală sau că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă au încetat sau nu există temeiuri noi care să

justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată, revocarea

arestării preventive și punerea de îndată în libertate a inculpatului.

(3) Când instanța

constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare

privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de

libertate, instanța dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării

preventive.

(4) Încheierea poate

fi atacată cu recurs, prevederile art. 160

a

alin. (2) aplicându-se

în mod corespunzător."

Pe de altă parte,

conform art. 139 alin. (1) C. proc. pen. "Măsura preventivă luată se

înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au

determinat luarea măsurii".

Procedând la verificarea

legalității și temeiniciei măsurii arestări preventive luată față de inculpați,

în mod temeinic s-a apreciat că temeiurile care au fost avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, respectiv cele prevăzute de

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., prin raportare la art. 143 și art.

149

1

alin. (10) C. proc. pen., nu s-au modificat, astfel că a dispus

menținerea măsurii arestării preventive.

Pornind de la

temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpaților se reține că potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.,

dacă sunt întrunite condițiile prevăzute în art. 143 din același cod și dacă

inculpații au săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe

că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică,

se poate dispune măsura arestării preventive a inculpaților.

Condițiile art. 143

C. proc. pen. se referă la existența probelor sau a indiciilor temeinice că

inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.

În cauză, se constată

că există indicii, obținute prin intermediul mijloacelor de probă, cu

respectarea dispozițiilor legale pentru obținerea acestora, care conduc la

existența unor bănuieli legitime că inculpații au săvârșit faptele pentru care

sunt cercetați.

Astfel, din analiza

coroborată a mijloacelor de probă administrate în faza de urmărire penală și în

fața instanței de judecată până în prezent s-a constatat că nu s-au schimbat

temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.

În esență, s-a

reținut că inculpatul B.M.I. a pretins în cursul lunii ianuarie 2012, cu

ajutorul celor doi coinculpați suma de 300.000 euro, urmând ca aceasta să fie remisă

în două tranșe (de 100.000 euro și respectiv 200.000 euro), ulterior

menționându-i, în mod direct, aceluiași denunțător că suma care urma să îi

revină reprezintă suma de 50.000 euro pentru ca în dosarul privind denunțătorul

D.S. cercetat între alte persoane pentru complicitate la infracțiunea de

înșelăciune cu consecințe deosebit de grave și să dispună disjungerea și

formarea unui dosar separat.

Ulterior, urmând a

adopta o soluție de scoatere de sub urmărire penală, sens în care cu ajutorul

inculpaților S.M. și E.C.M. a pretins și primit suma de 90.000 RON și 80.000

euro, ocazie cu care s-a procedat la constatarea infracțiunii flagrante.

În cauză așadar,

există motive plauzibile de a bănui că inculpații au săvârșit faptele ce li se

rețin în sarcină.

În ceea ce privește

temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, care

subzistă analiza actelor și lucrărilor dosarului relevă îndeplinirea cumulativă

a celor două cerințe prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.

Astfel, prima

condiție prevăzută de lege referitoare la săvârșirea unei infracțiuni mai mare

de 4 ani, este îndeplinită, fiind sancționate cu pedepse ce depășesc această

limită arătată.

Analiza actelor și

lucrărilor dosarului relevă existența și a celei de-a doua cerințe prevăzute în

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., care trebuie îndeplinită cumulativ,

în sensul că există probe din care să rezulte că lăsarea inculpaților în

libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.

Ordinea publică la care

se referă art. 148 lit. f) C. proc. pen., neavând o definiție penală, trebuie

particularizată în speță prin raportare la definiția dată de art. 145 C. pen.

noțiunii "public", în sensul că prin ordine publică se înțelege tot

ceea ce vizează autoritățile publice, instituțiile publice, autoritatea

judiciară, iar pericolul concret la care se referă același art. 148 lit. f) C.

proc. pen. este pericolul particularizat în cauză, în raport de contextul și

împrejurările în care s-a comis infracțiunea, natura acesteia și calitatea în

care inculpații au săvârșit-o.

Prin noțiunea de

probă, la care face referire art. 148 lit. f) C. proc. pen., se înțelege orice

element de fapt, în sensul arătat de art. 63 din același cod.

Pe de altă parte, din

perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie,

termenul și caracterul rezonabil al arestării preventive nu se apreciază

niciodată in abstracto, ci in concreto, ținând seama de natura și complexitatea

cauzei, comportamentul autorităților și al celui arestat, iar menținerea

detenției este justificată doar dacă se face dovada că asupra procesului penal

planează cel puțin unul dintre următoarele pericole, care trebuie apreciate, în

concret, pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni,

pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor,

pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea

publică.

Din această

perspectivă, se recunoaște de instanța de contencios european că, prin gravitatea

lor particulară și prin reacția publicului la săvârșirea unor infracțiuni,

acestea pot să provoace o tulburare socială de natură a justifica o detenție

provizorie, cel puțin pentru un anumit timp. În circumstanțe excepționale,

această împrejurare poate fi avută în vedere din punctul de vedere al

Convenției, cu condiția ca și dreptul intern să accepte noțiunea de tulburare a

ordinii publice. Însă, aceste elemente de fapt trebuie să se bazeze pe fapte de

natură să demonstreze că eliberarea deținutului ar tulbura ordinea publică,

care nu mai este legitimă dacă societatea nu este în continuare amenințată

efectiv, detenția neputând fi menținută în anticiparea unei pedepse privative

de libertate (cauza Letellier vs. Franța și Tomasi vs. Franța).

Or, raportat la

probatoriul administrat până în acest moment procesual, inculpații sunt acuzați

de săvârșirea unor fapte de o gravitate deosebită, fiind vorba de infracțiuni

de corupție - constituirea unui grup organizat în scopul săvârșirii de

infracțiuni grave, la care a participat și un magistrat procuror.

Evaluând pericolul

concret pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a

inculpaților, Înalta Curte apreciază că aceasta rezultă din circumstanțele

reale de comitere a faptelor - așa cum s-a arătat, modalitatea de comitere -

prin antrenarea unui magistrat-procuror care trebuie să vegheze la respectarea

legii.

Or, în contextul

recrudescenței infracționale de competență, lăsarea în libertate a unor

inculpați care săvârșesc astfel de fapte prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică, prin crearea unui sentiment de insecuritate și neîncredere în

buna desfășurare a actului de justiție, iar pe de altă parte, asemenea fapte

necurmate de o ripostă fermă a societății ar întreține climatul infracțional și

ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

În consecință, Înalta

Curte constată că încheierea pronunțată de instanța de fond este legală și

temeinică și în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

recursurile sunt nefondate, sens în care vor fi respinse.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de inculpații S.M., E.C.M. și B.M.I. împotriva

încheierii din 03 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 1523/2/2012/a3.

Obligă recurentul

inculpat S.M. la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenții

inculpați E.C.M. și B.M.I. la plata sumei de câte 250 RON, cu titlu de

cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 10 aprilie 2012.

Procesat

de GGC - NN