ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4359/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4359/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 199

din 4 octombrie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de

contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a

instanței, invocată din oficiu, referitor la soluționarea petitului privind

anularea somației nr. 61/90/1/2010/11987 și a titlului executoriu nr. 7785 din 5

mai 2010, emise în Dosarul de executare nr. 10976687/6687/2010 al A.N.A.F. și a

declinat competența materială de soluționare a acestui petit în favoarea

Judecătoriei Târgu Mureș. Prin aceeași sentință s-a admis în parte acțiunea

precizată, formulată de reclamanta SC E.O.G.D. SA Târgu Mureș în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice - A.N.A.F. - Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili și s-a dispus, în consecință, anularea

Deciziei nr. 231 din 23 august 2010 și a Deciziilor de impunere nr. 109 din 19

noiembrie 2009 emise de pârâtă, restituirea cauțiunii consemnate la dispoziția

instanței prin recipisa nr. 573823 din 25 ianuarie 2011 emisă de C.E.C. Bank -

Sucursala Târgu Mureș, precum și obligarea pârâtei la plata în favoarea

reclamantei a sumei de 39,3 cu titlu de cheltuieli de judecată.

Cu

privire la fondul litigiului, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă,

de contencios administrativ și fiscal, a constatat și reținut următoarele:

Obiectul

Deciziei nr. 231 din 23 august 2010 al A.N.A.F.- Direcția Generală de

Soluționare a Contestațiilor îl formează verificarea conformității cu legea a

accesoriilor calculate asupra bazei de calcul rezultată în urma operării Notei

de compensare nr. 10044 din 25 iulie 2005 la Direcția Generală a Finanțelor

Publice Mureș și a Notelor de compensare nr. 1242 din 25 octombrie 2005, nr. 2045260

din 24 noiembrie 2005 și nr. 11349 din 22 decembrie 2005 la Direcția Generală

de Administrare a Marilor Contribuabili.

Deși

s-a susținut în cuprinsul acestei decizii că notele de compensare nu au fost

contestate de către reclamantă și că odată cu soluționarea cererilor de

compensare, la data de 28 mai 2008, s-a stabilit că suma achitată în plus la

impozitul pe profit era de 8.763.450 lei, în loc de 10.227.671 lei cum a arătat

reclamanta, astfel că nu a mai rămas de compensat o sumă de 1.464.221 lei,

asupra căreia nu s-a revenit, și că situația s-a perpetuat din scadență în

scadență, curtea a reținut că decizia în cauză a fost pronunțată cu nesocotirea

certificatelor de atestare fiscală emise de către pârâtă.

Astfel,

la data soluționării contestației reclamantei, 23 august 2010, erau deja emise

adresele nr. 997.012 din 27 iunie 2008 și nr. 1020817 din 24 noiembrie 2009

potrivit cărora la dat de 31 mai 2008 (adică imediat după soluționarea

cererilor de compensare) și la data de 31 octombrie 2008, societatea reclamantă

nu înregistrează obligații fiscale restante la bugetul general consolidat.

Aceleași adrese, s-a evocat, menționează și împrejurarea că unele plăți

efectuate atât în contul unic al bugetului de stat, cât și în contul unic al

bugetelor de asigurări sociale al fondurilor speciale au fost distribuite

eronat. Pe de altă parte, s-a arătat că, potrivit certificatului de atestare

fiscală din 24 noiembrie 2009, emis de pârâtă, la data de 31 octombrie 2009,

societatea reclamantă nu figura în evidențe cu obligații fiscale restante.

Referitor

la certificatul de atestare fiscală, judecătorul fondului a precizat că scopul

eliberării acestuia, potrivit art. 1 din Ordinul nr. 752/2006 al ministrului

finanțelor publice, este de a atesta modul de îndeplinire a obligațiilor de

plată la buget a obligațiilor fiscale. Mai mult, în vederea eliberării

acestuia, organele fiscale vor consulta dosarul fiscal al contribuabilului și

fișa pentru evidența analitică pe plătitori a contribuabilului (art. 1 alin.(1)

din ordinul menționat). Or, în aceste condiții, nu se poate susține cu suficient

temei că certificatul fiscal, și de asemenea, Cele două adrese, emanând de la

pârâtă, nu ar reflecta situația fiscală corespunzătoare, la data respectivă, a

reclamantei, în calitate de contribuabil.

Rezultă

așadar că susținerile pârâtei referitoare la starea de pasivitate a

reclamantei, care nu a contestat notele de compensare, nu pot fi reținute ca

pertinente, în condițiile în care convingerea acestei părți era aceea că nu

datorează vreun debit către organele fiscale, aspect probat cu adresa din 27 iunie

pârâtei din cuprinsul Deciziei nr. 231/2010 din cuprinsul întâmpinării potrivit

cărora încă de la prima notă de compensare ar rezulta debite scadente ca urmare

a unei compensări parțiale, până la concurența sumei de 8.763.450 lei, rămânând

așadar o diferență de 1.462.221 lei (care de altfel reprezintă prima bază de

calcul, compensată ulterior, prin a doua notă de compensare pentru scadența din

25 octombrie 2005 când, în mod similar, a rămas o altă diferență de compensat).

Or,

procedând la soluționarea contestației reclamantei, formulată împotriva

deciziilor de impunere emise sub nr. 109 din 19 noiembrie 2009 cu nesocotirea

acestor înscrisuri (adresele comunicate de pârâtă reclamantei și certificatul

de atestare fiscală, la care s-a făcut referire mai sus), organele fiscale au

pronunțat o decizie nelegală, cu încălcarea dispozițiilor art. 213 alin. (1) și

(2) C. proc. fisc., încălcând principiul rolului activ instituit prin prevederile

art. 5 C. proc. civ.

În

acest sens, s-a remarcat existența unor circumstanțe edificatoare ale stării de

fapt, rezultate din probațiunea cauzei, constând în aceea că la câteva zile

după ce organele fiscale emit Deciziile nr. 109 din 19 noiembrie 2009, aceleași

organe fiscale emit certificatul de atestare fiscală nr. 1020817 din 24

noiembrie 2009, potrivit căruia obligațiile de plată restante ale reclamantei,

la 30 octombrie 2009 (anterior datei emiterii deciziilor de impunere) sunt

inexistente.

Împotriva

Sentinței nr. 199 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Târgu

Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat

recurs în termen legal pârâta A.N.A.F., prin care s-a solicitat admiterea căii

extraordinare de atac și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul

respingerii acțiunii în contencios administrativ ca neîntemeiată, cu consecința

menținerii ca temeinice și legale a actelor administrativ - fiscale contestate,

respectiv a deciziei de soluționare a contestației administrative precum și a

actului subsecvent, Decizia de impunere nr. 109 din 19 noiembrie 2009.

S-a

învederat, prin motivele de recurs, că hotărârea atacată este nelegală și

netemeinică, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.). Instanța de fond, s-a precizat, s-a raportat exclusiv la

un certificat de atestare fiscală, respectiv certificatul din 24 noiembrie

2009, și nu a analizat toate documentele aflate la dosarul cauzei. Prima

instanță, s-a arătat, nu a luat în calcul faptul că, la momentul soluționării

contestației administrative, reclamanta a atașat la dosar și a invocat în

argumentarea plângerii prealabile certificatul de atestare fiscală din 4

noiembrie 2008 în care se menționează ca obligație de plată la impozitul pe

gazele naturale suma de 1.467.497 lei.

În

litigiu, s-a mai relevat, se pune problema dacă accesoriile în sumă totală de

1.407.253 lei reprezentând majorări de întârziere în sumă totală de 1.363.205

Iei și penalități de întârziere în sumă de 44.048 lei, aferente obligațiilor

fiscale datorate bugetului general consolidat, au fost calculate în mod legal

de organele fiscale, în condițiile în care notele de constatare emise de

Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș și A.N.A.F., Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili nu au fost contestate de către societatea

reclamantă.

Reclamanta

intimată avea posibilitatea, dacă nu era mulțumită de modul de compensare, să

depună contestație împotriva notelor de compensare nr. 2589 si 2592 din 23 mai 2008,

dar acest lucru nu s-a întâmplat. Or, la modul de stabilire al obligațiilor de

plată, organul fiscal a avut în vedere prevederile legale care stabilesc

compensarea, modalitățile de calcul ale majorărilor, respectiv penalităților de

întârziere, în funcție de perioada pentru care se calculează. Astfel, pentru

perioada 25 iulie 2005 - 26 septembrie 2005, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art.

111 alin. (1) și (3), art. 114 alin. (1), art. 115 alin. (1) și art. 120 alin. (1)

din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, pentru perioada 26

septembrie 2005- 31 iulie 2007 s-a făcut aplicarea prevederilor art. 112 alin. (1)

și (3), art. 115 alin. (1), art. 116 alin. (1), art. 121 alin. (1) din O.G. nr.

92/2003, republicată, iar începând cu data de 31 iulie 2007 au devenit

aplicabile dispozițiile art. 116 alin. (1) și (3), art. 119 alin. (1) și art. 120

alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată.

Având

în vedere cele mai sus arătate, recurenta a susținut că reclamanta a beneficiat

de compensarea obligațiilor fiscale în sumă totală de 18.256.754 lei, din care

compensare cu impozitul pe țiței și gaze naturale în sumă de 10.306.738 lei,

diferența de 7.950.016 lei reprezentând contribuții angajator la asigurările

sociale și fondurile speciale scadente în perioada 25 iulie 2005 - 25 decembrie

scadență, iar la stabilirea bazei de calcul al accesoriilor contestate de

reclamantă, organele fiscale au avut în vedere suma totală de 18.256.754 lei

reprezentând impozit pe profit achitat în plus, astfel cum rezultă din notele

de compensare nr. 2589- 2592 din 23 mai 2008, necontestate de SC E.O.G.D. SA.

Reclamanta,

a mai precizat recurenta, avea posibilitatea să conteste notele de compensare,

în temeiul prevederilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, republicată, coroborat

cu dispozițiile punctului 5.2 din Ordinul președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar intimata SC E.O.G.D. SA a solicitat respingerea ca

nefondat a recursului declarat de A.N.A.F., cu consecința menținerii ca legală

și temeinică a sentinței nr. 199 din 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de

Apel Târgu Mureș, secția a Il-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

S-a

arătat că reclamanta se află într-o gravă eroare de interpretare, cu atât mai

mult cu cât susține în continuare că instanța de fond în analiza cauzei și

pronunțarea soluției nu a avut în vedere decât un certificat de atestare

fiscală cu nr. 1020817 din 24 noiembrie 2009, deși rezultă fără echivoc că

judecătorul fondului a analizat litigiul sub toate aspectele, inclusiv prin

prisma întregului probatoriu administrat. La dosarul cauzei au fost depuse

certificatele de atestare fiscală cu din 15 octombrie 2007, din 14 ianuarie

2008, din 27 iunie 2008 și din 8 decembrie 2008 - toate emanate de la recurenta

pârâtă - din care reiese în mod clar că reclamanta fie nu înregistra obligații

fiscale la data emiterii acestora, fie obligațiile fiscale de plată către

bugetul general consolidat erau sub nivelul sumelor pe care pârâta le menționa

că intimata le avea achitate în plus. Mai mult, intimata a precizat că însăși

pârâta i-a comunicat expres cu adresa din 16 decembrie 2008 că societatea

reclamantă nu înregistrează niciun fel de obligații fiscale.

Intimata

a mai învederat că pârâta a emis actele de impunere și titlurile executorii din

eroare, datorită unor deficiențe de comunicare internă între departamentele

specializate. În fapt, pe de o parte pârâta nu a soluționat cererile de

compensare depuse de către reclamantă în cursul anului 2005 decât după trei

ani, adică în anul 2008, dar a procedat la calcularea de majorări și penalități

pentru sume care practic și legal erau stinse prin compensare, conform

dispozițiilor C.proc.fisc.," iar pe de altă parte între departamentul de

soluționare și cel de control al pârâtei nu a existat comunicare reală, ceea ce

a împiedicat examinarea în ansamblu a tuturor stărilor de fapt și a

raporturilor juridice care surit relevante pentru impunere în cazul intimatei

ce avea calitatea de contribuabil. în plus, intimata a relevat că a depus la

dosar adresa din 16 decembrie 2008 prin care recurenta a confirmat starea de

fapt relevată, și anume că "unele plăți efectuate în contul unic al

bugetului de stat au fost distribuite eronat, cu confirmarea expresă că, la

data de 31 octombrie 2008, societatea nu înregistrează obligații restante la

bugetul general consolidat, și cu mențiunea că, procedura de corecție a

distribuției urmează a fi inițiată și înaintată trezoreriei spre a fi operată

în sistem", ceea ce nu s-a mai întâmplat.

Recursul

este fondat și va fi admis, cu consecința casării în parte a sentinței atacate

și a trimiterii cauzei, la aceeași instanță, pentru rejudecarea acțiunii având

ca obiect anularea deciziei nr. 231 din data de 23 august 2010 emisă de A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și anularea deciziilor de

impunere nr. 109 din data de 19 noiembrie 2009 emise de A.N.A.F. - Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. Vor fi menținute, întrucât nu

au format obiectul recursului și au intrat astfel în puterea lucrului judecat,

celelalte dispoziții ale hotărârii recurate (referitoare la admiterea excepției

necompetenței materiale a instanței - Curtea de Apel Târgu Mureș, Secția de

contencios administrativ și fiscal - invocată din oficiu, cu privire la

soluționarea petitului privind anularea somației nr. 61/90/1/2010/11987 și a

titlului executoriu nr. 7785 din 5 mai 2010, emise în Dosarul de executare nr. 10976687/6687/2010

al A.N.A.F. și Ia declinarea competenței materiale de soluționare a acestui

petit în favoarea Judecătoriei Târgu Mureș, la restituirea cauțiunii consemnate

la dispoziția instanței prin recipisa nr. 573823 din 25 ianuarie 2011 emisă de

C.E.C. Bank - Sucursala Târgu Mureș, precum și la obligarea pârâtei la plata în

favoarea reclamantei a sumei de 39, 3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată).

A.N.A.F.

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a emis sub nr. 109

din data de 19 noiembrie 2009 mai multe decizii referitoare la obligațiile de

plată accesorii aferente obligațiilor fiscale, în număr de 17, prin care s-a

stabilit în sarcina reclamantei SC E.O.G.D. SA obligații de plată accesorii

obligațiilor fiscale în cuantum total de 1.407.253 lei.

Prin

Decizia nr. 231 din data de 23 august 2010 emisă de A.N.A.F., Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor a fost respinsă ca neîntemeiată contestația

formulată de SC E.O.G.D. SA împotriva deciziilor referitoare la obligațiile de

plată accesorii aferente obligațiilor fiscale editate sub nr. 109 din 19 noiembrie

2009, având numerele de înregistrare: 1044226/1, 1044226/3, 1044226/5, 1044227,

1044228/1, 1044228/6, 1044231/1, 1044231/3, 1044231/4, 1044231/5, 1044231/6,

1044240 din data de 7 ianuarie 2010 emise,de Direcția Generală de Administrare

a Marilor Contribuabili în sumă totală de 1.407.253 lei, reprezentând majorări

de întârziere în sumă totală de 1.363.205 lei și penalități de întârziere în

sumă totală de 44.048 lei, aferente obligațiilor fiscale datorate bugetului

general consolidat, astfel: - 24.482 lei majorări de întârziere aferente

impozitului pe veniturile din salarii; - 3.824 lei majorări de întârziere

aferente impozitului pe profit; - 1.323.139 lei majorări de întârziere aferente

impozitului pe țițeiul și gazele naturale din producția internă; - 44.048 lei

penalități de întârziere aferente impozitului pe țițeiul și gazele naturale din

producția internă; - 11.624 lei majorări de întârziere aferente vărsămintelor

de la persoane juridice pentru persoane cu handicap neîncadrate; - 136 lei

majorări de întârziere aferente impozitului pe veniturile din activități

desfășurate în baza convențiilor/contractelor civile încheiate potrivit C.civ.

S-a

precizat, în considerentele deciziei date asupra contestației administrative a

reclamantei, că SC E.O.G.D. SA nu a depus contestație împotriva notelor de

compensare nr. 2589 - 2592 din data de 23 mai 2008 deși avea această

posibilitate de contestare în temeiul prevederilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003

privind C.proc.fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare,

și că societatea reclamantă nu a probat existența unor erori da calcul privind

majorările contestate sub aspectul numărului de zile de întârziere sau cota de

majorări aplicată.

Instanța de fond,

prin sentința recurată, a anulat Decizia nr. 231 din 23 august 2010 emisă de A.N.A.F.

- Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, precum și Deciziile de

impunere nr. 109 din 19 noiembrie 2009 emise A.N.A.F. - Direcția Generală de

Administrare a Marilor Contribuabili, cu motivarea, în esență, că organele

fiscale au încălcat dispozițiile art. 213 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. și au

nesocotit principiul rolului activ instituit prin dispozițiile art. 5 din

același aci normativ atunci când a procedat la soluționarea contestației

reclamantei fără a lua în considerare adresele pârâtei nr. 997012 din 27 iunie

2008 și nr. 1060491 din 16 decembrie 2008 precum și certificatul de atestare

fiscală nr. 1020817 din 24 noiembrie 2009, din care rezultă că societatea

reclamantă la data de 31 mai 2008 (adică imediat după soluționarea cererilor de

compensare) și la data de 31 octombrie 2008 nu înregistra obligații fiscale

restante la bugetul general consolidat.

Se reține, prin

urmare, că judecătorul fondului a procedat, prin hotărârea pronunțată, la o

cercetare formală și nu integrală, sub toate aspectele, a fondului litigiului,

în condițiile în care nu a analizat întreg probatoriul administrat în litigiu

și nu a examinat, în mod efectiv și complet, apărările pârâtei formulate prin

întâmpinarea depusă la dosar, și nici motivele din decizia de soluționare a

căii administrative de atac, potrivit cărora în mod legal (întrucât notele de

contestare nu au fost contestate de reclamantă) organele fiscale au calculat

accesorii asupra bazei de calcul rezultată în urma operării notei de compensare

nr. 10044 din 25 iulie 2005 la Direcția Generală a Finanțelor Publice Mureș și

a notelor de compensare nr. 1242 din 25 octombrie 2005, nr. 2045260 din 24

noiembrie 2005 și nr. 19349 din 22 decembrie 2005 la A.N.A.F. - Direcția Generală

de Administrare a Marilor Contribuabili.

Pe de altă parte, se

constată că instanța de fond nu și-a exercitat pe deplin rolul activ conferit

de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în conformitate cu care

"Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale,

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza

stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării

unei hotărâri temeinice și legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare

pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să

completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în

discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le poate

ordona chiar dacă părțile se împotrivesc".

Or,

în raport de împrejurarea existenței la dosarul cauzei a unor înscrisuri care

confirmă sau atestă situații juridice diferite (unele că intimata datorează

pentru perioada de referință accesoriile stabilite prin actele administrative

fiscale contestate, altele - cum ar fi certificatele de atestare fiscală - că

reclamanta nu înregistra obligații fiscale restante la bugetul general

consolidat), prima instanță avea obligația, pentru corecta stabilire a faptelor

și în vederea justei aplicări a legii, de a pune în discuția părților și de a

ordona efectuarea în cauză a unei expertize contabile, prin care să se

concluzioneze dacă reclamanta, care a formulat în perioada 25 iulie 2005 - 22

decembrie 2005 un număr de patru cereri de compensare și care au fost

soluționate de organul fiscal competent numai la data de 28 mai 2008, datorează

sau nu obligațiile fiscale accesorii stabilite prin deciziile de impunere cu nr.

109 din 19 noiembrie 2009.

În

raport de cele mai sus arătate, cum modificarea hotărârii atacate nu este

posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, se va dispune, în temeiul

prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, precum și în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2), art. 313 și art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., admiterea recursului declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 199

din data de 4 octombrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a

II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, casarea în parte a

sentinței atacate, cu consecința trimiterii cauzei, la aceeași instanță, pentru

rejudecarea acțiunii având ca obiect anularea deciziei nr. 231 din data de 23

august 2010 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor și anularea deciziilor de impunere nr. 109 din data de 19

noiembrie 2009 emise de A.N.A.F. - Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili, și menținerea celorlalte dispoziții ale hotărârii recurate

PENTRU ACESTE MOTIVE

Î

N NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de A.N.A.F. împotriva sentinței nr. 199 din 4 octombrie 2011 a Curții de Apel Târgu - Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte

sentința atacată și trimite cauza, la aceeași instanță, pentru rejudecarea

acțiunii având ca obiect anularea deciziei nr. 231 din 23 august 2010 emisă de

A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și anularea

deciziilor de impunere nr. 109 din 19 noiembrie 2009 emise de A.N.A.F. -

Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Menține celelalte

dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

25

octombrie 2012

.